Lumea noastră / Frică

„Lumea mă consideră antisocială, dar eu sunt doar foarte speriată”. 12 adolescenți vorbesc despre fricile lor

de Delia Marinescu, Venera Dimulescu, ilustrații de Laurie Mouret

Publicat pe 26 februarie 2020

O fată se oprește din vorbit și începe să plângă. „Nu pot să mai zic”, se scuză ea în fața colegilor și a profei de istorie și își ascunde obrajii aprinși între palme. Are 15 ani și frica ei cea mai mare e ceva ce a cunoscut deja: pierderea prietenilor. După ea, aproximativ 20 de puști adunați în cerc dau glas propriilor spaime, iar ora de dirigenție începe să semene cu o ședință de terapie în grup.

„Tinerii români par să se teamă în mai mare măsură de aproape orice comparativ cu tinerii din regiune”, spune un studiu recent, la care au participat peste 10 000 de puști cu vârste între 14 și 29 de ani din zece țări din Europa de Sud-Est. 70% dintre respondenții români recunosc că se luptă cu cel puțin o frică, iar frica lor cea mai mare dintre variantele propuse de cercetători este corupția. Care sunt fricile lor în 2020? Am mers în două licee din București, unul de cartier și altul central, ca să-i întrebăm pe puști ce frici au. Ne-am așezat în cerc cu 24 de elevi de a zecea de la Colegiul Național „Octav Onicescu” din Berceni și apoi cu 12 elevi de a unșpea de la Colegiul Național Bilingv „George Coșbuc” și ne-am mărturisit, pe rând, cele mai înfricoșătoare gânduri.

Mai întâi le-am spus temerile noastre, de femei de 30 de ani, și le-am povestit de frica de a naște un copil bolnav, de a fi ridicole sau de groaza deadline-urilor. Pe măsură ce ne mărturiseau și puștii propriile lor frici, vedeam că empatia și solidaritatea sudaseră relațiile dintre ei, iar vulnerabilitățile colegilor nu erau repezite sau batjocorite. Ne-au surprins. Când noi eram de vârsta lor, la discuțiile de genul ăsta sigur s-ar fi râs și nimeni n-ar fi avut curajul să fie atât de sincer. Dar asta doar ne putem imagina, pentru că nu am avut niciodată ocazia să participăm la discuții în afara cerințelor din programa școlară, iar orele de dirigenție se transformau, de cele mai multe ori, în ore de predare. Acum, când o fată povestea ceva traumatizant și izbucnea în lacrimi, colega de lângă o lua de mână sau își punea capul pe umărul ei. Băieții, pe de altă parte, nu și-au arătat lacrimile în fața noastră, însă au fost înțelegători cu durerile celorlalți. La primul liceu, diriginta a rămas în clasă și și-a împărtășit și ea la început, propriile frici, printre care teama de boală și degradare și teama de a dobândi un viciu. La al doilea, profa nu a rămas la oră, pentru că se aștepta ca discuția să fie intensă și nu a vrut ca elevii să aibă vreo reținere din cauza ei.

Psihiatrul francez Christophe André spune, în cartea Psihologia fricii, că există patru mari motive care ne guvernează spaimele: o traumă mare –  cum ar fi moartea cuiva sau un accident; experiența repetată a unei trăiri dureroase; faptul că am fost martori la fricile părinților sau că am auzit constant de la cineva că un anumit lucru e periculos. Le-am regăsit pe toate în cele două săli de clasă.

Chiar dacă eșantionul nostru nu are o proporție egală între genuri (fetele au fost de două ori mai multe decât băieții), am observat că fetele spun că se tem mai tare de eșec și de părerea celor din jur decât băieții. Nevoia de a-i mulțumi mereu pe părinți se transformă, uneori, într-o presiune prea mare de a nu face un pas greșit care ar putea să le curme șansa la succes și independență. Cei 11 băieți, în schimb, au vorbit despre temeri mult mai concrete, cum e zburatul cu avionul sau frica de examene. Unul dintre ei a recunoscut că nu-și cunoaște propriile frici, iar altul ne-a rugat să-i respectăm decizia de a-și ține frica pentru el.

Vă invităm să citiți mărturiile curajoase ale unei generații conectate la problemele din societate și din familiile lor.

„Mi-e frică să nu-mi pierd zâmbetul”

 

Maria, 15 ani
Cea mai mare frică a mea este să nu îmi dezamăgesc părinții, adică să moară fără să vadă că am reușit ceea ce și-au propus ei pentru mine: să fiu independentă și să am succes în tot ce fac, să reușesc să am o casă, o familie, să reușesc cu locul de muncă, pur și simplu să fiu o persoană care să nu poată fi în niciun fel doborâtă de alții.
Și legat de surorile mele, mi-e frică să nu le pierd, pentru că am mai avut un frate care a murit înainte. Glasul Mariei se stinge și îi dau lacrimile.

Ana, 16 ani
Poate ar fi frica de oameni, pentru că am crescut uitându-mă la știri și părinții mei mereu îmi spun să am grijă pe stradă, să am grijă cu oamenii, pentru că nu știi ce pot să-ți facă. Dacă merg undeva cu prietenii mei, nu mă simt în siguranță și de-aia nu prea ies afară. Și lumea mă consideră antisocială, doar că nu sunt așa, sunt doar foarte speriată. De exemplu, mie mi-este foarte frică acum, pentru că nu îmi place să vorbesc în fața oamenilor. 

Lia, 16 ani
Îmi e frică de timp. De faptul că deciziile pe care le iau ar putea să piardă timpul meu sau timpul altor persoane. Sau că cineva ar putea să creadă că fericirea mea se bazează pe a ei. Pur și simplu, n-aș vrea ca cineva să se gândească mereu la mine ca la un lucru de care trebuie să aibă grijă.

Larisa, 16 ani
Mi-e frică să nu o dezamăgesc pe mama. Ai mei sunt divorțați din 2017, pe fond că tatăl meu a înșelat-o și nu vreau să ajung să o dezamăgesc cum a făcut-o tata. Îmi e frică de mine, pentru că vreau să fac oamenii să audă ce vor să audă și așa ajung să mint. Fiind mai mică, mai hiperactivă, se așteaptă de la mine să fiu mai feminină, mai drăguță și nu sunt mereu așa.

Mi-e frică, în general, de oameni. Recent, eram în mașină, mă duceam acasă și eram singură. Și a venit un individ la mine, a încercat să mă atingă și nimeni n-a zis nimic. M-am ridicat, m-am dus în spate, au comentat niște femei și omul s-a potolit.

Andrei, 16 ani
Poate cea mai mare frică a mea este bătaia, pentru că de multe ori am încasat-o de la ai mei, de la profesori care mă scoteau la tablă și îmi dădeau după ceafă.

Și poate îmi mai e frică de viitor, că în România, din păcate, clasa muncitorească scade și s-ar putea să plec în străinătate. E trist. Nu-mi doresc, dar dacă n-o să am niciun viitor în România, o să trebuiască (să plec).

Bianca, 16 ani
Mi-e frică să nu-mi pierd zâmbetul, pentru că zâmbetul e cel mai bun lucru. Când vezi o persoană zâmbind îți face ziua mai frumoasă, chiar dacă o vezi pe stradă, chiar dacă e mama, chiar dacă e un prieten. Și simt că dacă zâmbesc și o persoană e tristă și îi zic că o să fie bine, parcă îi dau din bucurie.

Îmi mai e teamă că pun suflet unde nu trebuie, că ascult părerea oamenilor cărora nu le pasă de mine.

Maria, 16 ani
Una dintre fricile mele este de a lua decizii, pentru că atunci când părinții mei s-au despărțit, a trebuit să aleg între ei doi. Am ales să stau cu mama și cred că a fost cea mai bună decizie. Aveam 12 ani, mi-a fost destul de greu, dar am trecut peste.

 „Planeta moare, eu mor, măcar să fie interesant”

Mara, 17 ani
Mi-e teamă că, din cauza climatului politic și a schimbărilor climatice, o să am mai multe probleme în ce vreau să fac și nu din cauză că nu o să reușesc eu, ci din cauză că nu o să mai am fizic cum să le fac. Foarte concret, voiam de foarte mult timp să mă duc la facultate în Anglia, unde chiar dacă costurile sunt foarte mari, sunt și multe împrumuturi, ajutoare pentru studenți. Dar acum, cu Brexit-ul, mi-e teamă că nu o să mai am acces la aceste împrumuturi.

Iar vizavi de schimbările climatice, cred că pot fi de la ce vedem acum, când într-o zi sunt 18 grade, iar în altă zi sunt zece și, dacă o să continue așa, recoltele vor fi distruse, deci mâncarea va fi mai puțină etc.

Mircea, 17 ani
Am foarte multe frici și anxietăți. Una dintre cele mai mari anxietăți e legată de oamenii pe care nu-i cunosc, de oamenii de pe stradă, mi-e frică să nu am interacțiuni în care ei să devină agresivi.

Și chestia asta probabil vine de la faptul că am fost foarte bullied când eram mai mic pentru că am fost un copil gras. Mi-e foarte frică să nu fie ceva ciudat la mine sau la felul în care arăt care să iasă în evidență și după aceea să fiu atacat din cauza asta.

Cazul pe care mi-l amintesc legat de asta e dintr-o zi când eram în școala generală. Mersesem cu colegii la un film sau un spectacol de teatru și eram în autobuz. Copiii de 12 ani într-un spațiu restrâns o să fie întotdeauna gălăgioși. Eu nu am fost unul dintre acei copii, dar un domn de vreo 30 de ani tot comenta și țipa la ei și la un moment dat m-am întors la el și mi-a zis gen: de ce te-ai întors, umflatule? Și când trebuia să iasă din autobuz, i-am zis colegului meu: ce bine că a plecat boul ăla. El (domnul) s-a întors și m-a lovit.

Sara, 17 ani
Mi-e foarte frică de commitment. Nu neapărat în relații cu alte persoane, dar mi-e frică să îmi iau angajamente de absolut orice fel. Mi-e frică să mă bag în proiecte, pentru că mi-e teamă că nu o să le pot duce la capăt, că o să mă răzgândesc, că nu o să-mi mai placă chestia asta și că o să vreau să ies și n-o să pot, așa că prefer să nu fac nimic.  

De multe ori cu familia e chestia asta, când ei vor să meargă la restaurante sau la concerte prefer să zic că nu mă simt bine și că nu vreau să merg din start, chiar dacă e un concert care mi-ar fi plăcut. Dacă ar fi să iau decizia în ziua cu evenimentul aș fi zis da, dar cu trei săptămâni înainte nu pot să zic da.

Tatăl meu m-a învățat mereu că trebuie să fii un om de cuvânt și dacă ai zis o chestie, stick to it, pentru că nu ești o persoană cu care ceilalți vor să aibă de-a face dacă tu zici prima oară da și dup-aia zici nu.

Inoke, 17 ani
Mi-e frică să nu am o viață foarte plictisitoare. De când sunt mică – ai mei sunt divorțați – am stat ba cu mama, ba cu tata, am fost ba la rudele mele din Franța, ba la rudele din România. M-am mutat de vreo șapte ori de la școală la școală, de la liceu la liceu și gen, nu suport să stau într-un loc. Anul ăsta voiam să mă mut la alt liceu, nu voiam să stau mai mult de un an aici.

Vreau să am o viață aventuroasă. Planeta moare, eu mor, măcar să fie interesant. Mi se pare că tatăl meu are o viață foarte interesantă și mama mea are o viață foarte neinteresantă și am avut paralela asta toată viața mea și eram gen, da, nu o să fiu ca mama.

Nu mai am treabă cu el  [cu tatăl]  acum, dar atunci când aveam, era gen: coboară în cinci minute, mergem undeva. Și ne-am dus să ne dăm cu balonul cu aer cald. În altă zi, mi-a zis să cobor în zece minute și am fost să sar cu parașuta.

Mai mare ca frica asta e ceva care mă apasă și mă afectează în fiecare zi: mi-e frică să nu fiu violată sau bătută. Am multe prietene care au trecut prin lucruri de genul și am fost în situații în care aproape mi s-a întâmplat. Am o anxietate foarte mare când merg cu taxiul sau Uber-ul. Ea [colega mea] știe de câte ori îi dau mesaje: nu mă simt bine, e Dacia Logan albastru, număr de înmatriculare.

Teo, 17 ani
Cea mai predominantă e frica de cancer și în special să mor de cancer, pentru că în familia mea toate femeile pe parte maternă au făcut cancer și majoritatea au și murit de cancer. Mi-e foarte frică să nu mor eu de cancer sau să nu moară fiicele mele de cancer, cum a murit mama mea de cancer.

26 februarie 2020, Publicat in Lumea noastră /

text de

  • Delia MarinescuDelia Marinescu

    Reporter pe teme sociale. Se simte privilegiată că oamenii o lasă să le descopere viețile.

  • Venera DimulescuVenera Dimulescu

    Reporter. Îi plac conversațiile oneste și mersul pe jos. Cel mai tare o motivează nedreptatea.

    Mai multe despre Venera aici. O mai găsiți și pe Casa Jurnalistului.

ilustrații de

  • Laurie MouretLaurie Mouret


    Laurie Mouret face schițe spontane oriunde găsește un peisaj social interesant. Îi găsești desenele aici.


Audio

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK