Muzică / Nick Cave

Vals cu fantome

De Filip Standavid

Publicat pe 13 septembrie 2016

Mă-ntreb dacă Aphex Twin își ia vreodată copiii de la școală. Parcă-l și văd: într-o decapotabilă din care se-aude la maximum „Come to Daddy”, școlari fugind în toate părțile, și băieții nebunului: „Dad, not AGAIN!”.

Întâmplarea imaginată mai sus e una dintre cele mai amuzante bucăți de fan fiction pe care mi-au căzut ochii vreodată și una care spune o grămadă despre fascinația pe care o pot exercita asupra noastră artiștii cu adevărat ieșiți din comun: ne e aproape imposibil să ni-i imaginăm spălând vasele sau schimbând scutece.

În cazul lui Nick Cave, însă, n-a fost nevoie de fan fiction: în documentarul (mockumentarul?) 20,000 Days on Earth, Prințul Întunericului și cei doi gemeni ai săi comandă niște pizza și se uită la Scarface: „Așa devine relația noastră mai profundă – ne uităm împreună la câte-un film pe care n-ar trebui să-l vedem împreună”, avea să explice Cave mai târziu .

Moartea - la 15 ani! - a unuia dintre cei doi băieți e pretutindeni în Skeleton Tree, al șaisprezecelea album al australianului împreună cu The Bad Seeds, chiar dacă cele mai multe cântece fuseseră scrise dinainte. „With my voice I am calling you” - în „Jesus Alone”, strigătul se îndreaptă către, presupun, un soldat („un tânăr care se trezește scăldat în sânge care nu e al lui”) sau către „un drogat întins pe spate într-o cameră din hotel din Tijuana”.

Instrumentația e austeră: sintetizator prelung, foarte puțin pian, percuție minimalistă. Îi invidiez pe cei care sesizează (și) altceva decât sfâșierea unui părinte care și-a pierdut copilul. Dar vocea lui Nick Cave, acel instrument capabil să te înspăimânte, să te seducă și să te hipnotizeze - adesea pe parcursul aceluiași cântec - îmi pare fizic schimbată: nu mai puțin convingătoare sau mai puțin gravă, ci pur și simplu altfel. Iar „Jesus Alone” e doar prima piesă.

După cum spuneam, moartea lui Arthur Cave nu e „tema”, nu e povestea din Skeleton Tree. După primele ascultări, aș spune că albumul e o colecție de cântece damnate de dragoste, de o fragilitate și de o profunzime emoțională înfricoșătoare („I knew the world it would stop spinning now since you've been gone” – „Girl in Amber”, „When you turn so long and lovely/it's hard to believe/ That we're falling now in the name of the Anthrocene” – „Anthrocene”, „Just breathe/Just breathe/I need you” – „I need you”). Ceea ce, oricum, n-ar fi o surpriză când vine vorba de Nick Cave: omul s-a luat la trântă cu tot soiul de fantome și de Dumnezei de vreo 40 de ani încoace.

Schimbată e, însă, raportarea la aceste teme, modalitatea în care ele sunt abordate: mă gândesc în primul rând la economia de mijloace. Instrumentația barocă, sinuoasă, excesivă chiar, de odinioară (Boatman’s Call, de pildă), e înlocuită de câte o temă dezvoltată răbdător, de tușe de-a dreptul ambientale sau de mici răbufniri atonale, repede înăbușite (din nou, „Anthrocene”). Trânta cu fantomele, altfel spus, s-a transformat în vals. Trecut de 60 de ani și încercat cum nimeni n-ar trebui să fie vreodată, Nick Cave continuă să își forțeze limitele și să facă artă - profund personală, imposibil de ignorat și cât se poate de relevantă, în ciuda oricăror mode sau „direcții”. Un argument în plus e de așteptat pe 23 septembrie, în deschiderea festivalului bucureștean Dokstation, cînd e programată premiera românească a filmului care însoțește albumul, One more time with feeling.

Că veni vorba de mode, aș așeza Skeleton Tree în compania altor două albume recente cu tematică și sound asemănătoare – Carrie&Lowell, al lui Sufjan Stevens, și Blackstar-ul lui Bowie. Primul e despre o mamă prea bolnavă ca să poată avea grijă de copiii ei și despre un tată vitreg dispus și în stare să corecteze dezechilibrul - eroi din viața reală, cum ar veni. Al doilea e uluitorul testament al unui om care știa că se stinge și care-a ales să ne mai facă, nouă și familiei sale, niște muzică.

Cred că vom măsura corect relevanța culturală a acestor albume abia după ce vor fi trecut câțiva ani buni. Dar găsesc cu totul reconfortant faptul că, într-o epocă dominată, pe de o parte, de crize parcă nesfârșite și, pe de alta, de o tiranie a imediatului și a instantaneului, pot exista și pot avea succes albume care pun în mod convingător întrebări „mari”, rusești, tulburătoare. La o adică, ce naiba e un „skeleton tree”, un arbore-schelet? Fiecare dintre noi, probabil. Atunci când vine vremea – și vremea, fiți siguri, o să vină! – nu poți decât să te sprijini de un astfel de arbore și să îngaimi, speriat, „It’s alright now”.

Skeleton Tree poate fi ascultat aici și cumpărat aici

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK