Actual

Motanierul Furlini aterizează la Castelul din Piftie

de Alexandra Rusu, ilustrații de Loreta Isac

Ce faci când mărimea nu te-ajută deloc să te potrivești în lumea pe care trăiești? Ce faci dacă încerci să te adaptezi - și te faci mic, dar, de fapt lumea te vrea mare. Te faci mare, lumea te vrea mic. Și tot așa, fără să reușești să te potrivești vreodată.

Lumea lui Maurizio Furlini – autorul volumului „Ifosierul”, pe care încă nu l-a citit - a fost (tran)scrisă de Alexandra Rusu și ilustrată de Loreta Isac. Motanierul absolvent al Înaltei Școli de Idei, Comprese și Bășini e invitat într-o zi de Hermina de Ditai-Nasul la Castelul din Piftie.  Acolo va preda acolo toate ifosele imaginate altețelor regale și va încerca inclusiv - misiune imposibilă! - să le găsească prințeselor de Ditai-Nasul niște soți pe măsură.

În carte își găsesc loc James Joyce, Zeul Eros, farmacia lui Bili Bambao, un Balon Pavat cu Bune Intenții și Michael Jackson e, poate, pentru copii și adolescenți. Sau poate-i o metaficțiune despe care T.O. Bobe zice că poate concura de la egal la egal cu Donald Barthelme și Robert Coover. În orice caz, se lansează miercuri, 7 decembrie, de la ora 18:00, în  mansarda librăriei Cărturești Verona, în companie selectă: scriitorii Simona Popescu, T.O. Bobe și Cezar Paul-Bădescu, actorul Bogdan Dumitrache și Eli Bădică, jurnalist cultural. Dați „Going” aici și citiți un fragment fix mai jos. 

La coborârea din balon, m-așteptau ca pe-un actor italian. O mulțime de gură-cască, paparazzi și bodyguarzi transpira încântată în așteptarea mea. Bine, e-adevărat, unii râdeau cu lacrimi:

- Ho, ho, ho! ziceau. Ce-i cu cotoiul ăsta împopoţonat? Ia uite, ce breton are! Şi ce mantie de blană! Şi ce mai tocuri!

Dar eu nu i-am băgat în seamă. Ştiu să mă port cu neciopliţii. Îi las să-şi facă mendrele, iar când îi prind la cotitură, le zdrelesc mutra. Am ghearele ascuţite şi date cu ojă ultrarezistentă.

Dintr-odată, soarele a fost sorbit de o umbră uriaşă, iar eu mi-am prins pălăria Vivienne Westwood cu ghearele, ca nu cumva să mi-o zboare vântul. Însă era doar Hermina, care venise să se prezinte. Şi să mă ierte prinţesa, ca şi ipocritul cititor, dar avea un nas de zece mile aeriene! Un nas cu munţi şi văi, şi cratere! Un nas pe care putea atârna rufe la uscat tot mapamondul! Un nas aproape infinit, care ieşea dintr-o claie de păr roşcat.

- Bine-aţi venit, iubite Maurizio Furlini! a turuit ea şi mi-a întins mâna.

- Vai, prinţesă Hermina, am tors eu în ritm de jazz, cum fac mereu ca să-mi ascund jena.

- Vă rog să mă tutuiți imediat. Ca și pe surorile mele, Sandrina de Ditaï-Nasul şi Carina de Ditaï-Nasul. Suntem extrem de încântate c-ai sosit în sfârșit, dragă Maurizio.

Mi-am luat cu greu ochii de la formidabilul nas al Herminei ca să-mi prezint omagiile surorilor ei. Sandrina avea nasul ceva mai mic, cam cât să poată ține umbră unei turme de antilope gnu în plină migrație, şi o privire foarte blândă. Iar Carina, cu ketchup iute-n păr şi ochii de jeleu cu mentă mestecat, mai-mai că te făcea să uiţi de nasul ei mărişor. Nu cât al Herminei, nici cât al Sandrinei, dar îndeajuns de solid ca să fie cârma unui velier de elită.

,,Auci!” mi-am zis. ,,Cum o să le găsesc eu bârnoaselor ăstora soţi? Şi cu situație materială... Ingrată soartă! Când mă voi putea întoarce în leneșa Italie? Urghhh, Andrea...”

Cu demnitate, am recitat:

- Sunteţi trei stele invizibile pentru ochiul muritorului de rând. Dar ce fericire celestă să vă zăresc cel dintâi! Şi să vă fiu servitor devotat! Simt că-mi dau lacrimile de-atâta strălucire.

Apoi, cu ochii umezi şi laba dreaptă tremurând pe inimă, am îngenuncheat. Mulţimea de servitori, fotografi şi gură-cască a amuţit, picăturile de transpirație au înghețat la jumătatea drumului dintre frunte și pământ. Prinţesele au leșinat politicoase. Imediat, am fost condus să vizitez Castelul din Piftie, o urieșenie cu pereți moi și podele gelatinoase, înconjurată de un șanț de apărare plin de muștar. Și asta pentru că, așa cum mi-am dat seama mai târziu, năsoasele n-ar fi putut trăi într-un castel, să zicem, de cleștar. Dacă Hermina, Sandrina sau Carina ar fi întors brusc capul, ce dezastru! Ar fi distrus juma' de palat, ar fi făcut țăndări ferestrele, și-ar fi învinețit năsoiul. Dar, în Castelul din Piftie, nasurile gigantice stăteau ca-n puf: uneori, câte-un zid se mai prăbușea în șanțul cu muștar, și atunci tot poporul venea și se-mbuiba la nemurire. Năsoasele erau adorate, asta știu sigur - sau poate să fi fost numai o palidă și anorexică problemă.

DitaïNews Online

Vineri, 3850 iulie 2017

O speranță numită Furlini

Astăzi, 3850 iulie, Regatul nostru a primit vizita - de scurtă sau de lungă durată, rămâne de văzut - a marelui maestru de ceremonii Maurizio Furlini, absolvent al Înaltei Școli de Idei, Comprese și Bășini de la Roma, deținător al doctoratului total. Personaj extravagant și controversat, amestecat în scandalul ,,Pisicile-de-mare de la Jakarta", presupus asociat al lui Miaus Maximus și cunoscut mârtmason, Domnia-Sa a fost invitat la curte pentru ,,a ne consilia în privința stilului de viață ditaï-năsoez", declară Hermina. Dacă acest lucru înseamnă semnarea mult așteptatului TRATAT DE ȘANTAJ al unui stat neînsemnat în vederea căsătoriei vreuneia dintre năsoase, nu se știe în momentul de față - deci, nu putem decât spera. Vom reveni cu amănunte. (Scepticus Grafone)

Cam aşa mi-am pus viața în slujba celor trei dizgrații. În ciuda nasurilor de pomină, ele s-au dovedit curând o companie instructivă, chiar agreabilă. Iar Hermina era clar cea mai doxată. Într-o bună zi, ca de obicei, mă conversam vitejește cu ea de la vreo trei case distanţă, ca să-şi poată mişca nasul în voie. I-am strigat la portavoce:

- Herminuș, toată ziua croiești haine pentru surorile tale! Nu te cam bate gândul să le măriţi?

- Ei, Maurizio... Sigur c-aş vrea o urmaşă de Ditaï-Nasul, care să moştenească regatul. Dar cererile nu ne copleșesc. Sandrina e când în grădină, unde creşte plante egoficțiodactilofage, când în pădure, unde dă inorogilor lecții de autoapărare. Carina stă toată ziulica la birou şi scrie versuri. Sau e în oglindă şi se priveşte din profil, şi iar din faţă, şi iar din profil, ca să vadă dacă n-a funcționat în sfârşit vreo cremă, vreo spumă, vreo loţiune. Mai precis, dacă nu i s-a micşorat cumva nasul. Cât despre mine, să fim serioși.

Ce fel de plante? Ce fel de versuri? Ce fel de prințese erau astea? Și-n ce fel de misiune sinucigașă mă băgase balonatul din alt secol, cu intențiile lui bune?

Totuşi, în general, atmosfera din regat era chiar veselă. Când Hermina răcea, de pildă, din nasul ei fantastic începeau să curgă două râuri înspumate, pe care Ditaï-Năsoezii se dădeau cu bărci de cauciuc, construind rapid cascade artificiale și trecători periculoase. Pentru bietele prințese, chiar și cititul cărților era un sport extrem. Habar n-aveai dacă vor supraviețui unei pagini de filozofie sau unui manual de web design. Și asta, evidentamente, din cauza nasurilor gigantissime, care le blocau vederea. Ca să poată citi, se legau cu o coardă elastică și-și dădeau drumul peste o prăpastie îngrozitoare. Înainte de saltul în gol, calculau luni de zile, împreună cu fizicieni de renume, viteza, unghiul și momentul ideal ca să-și ferească nasul. Cartea aștepta de cealaltă parte, pusă pe un stativ. Un singur salt însemna câteva clipe de delectare cu o propoziție-două. După care erau trase înapoi. Și tot așa, dacă nu se făceau chisăliță de pereții hăului.

În ciuda condițiilor vitrege (nu puteau citi pe ploaie sau ceață), năsoasele erau foarte culte. Și într-o formă fizică de invidiat. De fapt, erau cele mai curajoase, mai senine și mai calme ființe. Nici măcar lipsa desăvârșită a cererilor în căsătorie nu părea să le întristeze vreun pic.

Sandrina îşi vedea fericită de treabă, în celebra ei grădină, unde creştea cele mai ciudate plante. Avea copaci crănțănitori, cu chipsuri în loc de frunze. Avea orhidee-fotoliu, cu flori care se deschideau în moalele cerului. Avea iederă locuită de cărăbuşi de aur, care-și luau zborul numai când cineva se gândea la un cărăbuș de aur. Avea păpădii dansatoare, care îţi îndeplineau nu ce dorinţă voiai tu, ci ce dorinţă voiau ele. Avea tufişuri de fragi răutăcioși: dacă treceai pe lângă ei și furai câteva boabe, ți se văicăreau zile întregi în stomac, făcându-te ,,jeg", ,,târâtură", ,,gherțoi" și câte și mai câte. Toată ziua, Sandrina inventa noi soiuri de plante şi se întreținea cu cele vechi. Chiar ea mi-a spus, într-o zi liniștită:

- În grădină, nu mă plictisesc niciodată. Iar plantele au nevoie de mine. (Uneori, când vorbea, Sandrinei îi scăpau fluturi dintre buze și se îneca ușor cu cuvintele. Iar alteori chiar păsări de mici dimensiuni.)

- Dar, Sandri, am zis eu tulburat, ca și cum atunci mă gândisem la asta prima oară, nu vrei să vezi lumea largă? Să cunoști oameni, nu plante! Să-ți faci prieteni, poate chiar să-ți găsești un... soţ?

- Maestre Furlini, chiar nu mă așteptam. Autorul Ifosierului, atât de demodat... Mie nu-mi ajunge o viaţă ca să cresc toate plantele pe care le visez! Sunt tare ocupată. Apropo, v-am arătat merele care tac? (Fluturi, fluturi mulți. Și o omidă galbenă.)

Aşa era Sandrina. Carina, în schimb, părea ceva mai melancolică. Tot timpul se privea în oglindă sau în orice suprafață vag lucitoare. Iar când nu făcea asta, scria versuri. Cum ţinea mult la părerea mea, mi le citea în fiecare zi. Şi, ca să mă-nțelegeți, sunau cam aşa:

,,Cum spui dacă o floare-i urâtă sau frumoasă?

De ce eşti vesel când e vremea însorită, nu ceţoasă?

Cum ştii că-ţi place o prinţesă cârnă, nu năsoasă?

Ah, cărţile nu zic şi taina fericirii!

Şi-acest răspuns stă scris în legea firii.”

Când am întrebat-o ce vrea să spună, mi-a explicat:

- Maestre Furlini, vă plac păpădiile?

- Nu prea.

- Aţi spune că sunt frumoase?

- Ei, nu tocmai...

- Dar sunt urâte?

- Destul de urâte.

- De unde ştiţi asta? Sunt colorate, nu au ghimpi... De ce sunt urâte?

- Sunt urâte faţă de alte flori.

- Aha, deci... Dacă ar fi singurele flori din lume, n-ar mai fi urâte? Ar fi frumoase?

- Probabil.

- Atunci şi noi, năsoasele, dacă am fi singure în univers, am fi frumoase?

- Mrrrauuu...

Trebuie să recunosc, sora cea mică mă încuia de fiecare dată. Şi, cât sunt eu de Furlini, mă fâstâceam şi-mi căutam rapid de treabă.

Cartea Năsoaselor”, de Alexandra Rusu, cu ilustrații de Loreta Isac, a apărut la Editura Vellant.

text de

  • Alexandra RusuAlexandra Rusu

    Editor de carte, digital copywriter, co-fondator Booktopia.ro. A publicat în New York Times Book Review și Cosmopolitan.

ilustrații de

  • Loreta IsacLoreta Isac

    Artistă, ilustratoare. Printre expozițiile personale se numără Untitled forest (2013), The End of the Bunny Year și Bunny Year (2011).

6 December 2016 ora 11:00


Tag-uri


X Revista Scena9