Media&digital / Scriitor

Scriitor, cedez cont de Facebook?

de Bogdan Răileanu

Publicat pe 17 ianuarie 2019

2019 e Anul cărții în România. Sunt la un restaurant pe lângă Piața Victoriei și aștept să vină meniul de prânz pe care restaurantul îl promovează sub cuvintele „Meniu de prânz bogat” cu doar 22,9 lei. O ciorbă și felul doi plus o băutură. Ultima carte pe care am scris-o se vinde la prețul întreg de 25 lei, deși mai tot timpul se poate cumpăra la prețuri reduse cu 20% sau 30% pe diverse saituri de dumping. Mă uit pe geam, a nins frumos de dimineață, aerul e curat și mă gândesc că anul a început foarte prost pentru mine pe partea scrisului. Nu simt nimic din faptul că e anul cărții. De fapt nu am auzit niciun scriitor de pe lângă mine să spună, uite frate, a început anul cărții, fiți atenți ce proiecte speciale am anul ăsta. În fine, în acest început de an al cărții nu am mai scris un rând de câteva săptămâni și, chiar dacă aș fi scris, probabil că nu ar fi avut prea mult sens pentru că nivelul de fragmentare a atenției a ajuns la cote alarmante de când, pe lângă Facebook și alte lucruri consumatoare de timp liber, mi-am instalat și cele trei aplicații de monitorizare a calității aerului din București. Chiar ai ce să monitorizezi în București, mai ales în zilele în care aerul nu se mișcă deloc și harta se colorează roșu spre mov și vezi că până și Beijingul are un aer mai respirabil. Informația asta și-a găsit și ea un spațiu pe agenda mea în ultima vreme și se joacă cu timpul pe care îl am la dispoziție. Mda, simt că tehnologia mi-a venit de hac undeva în 2018. M-a copleșit.

Așa că pe data de 10 ianuarie 2019 la o oră destul de matinală mi-am dezactivat contul de Facebook fără să gândesc un cuvânt în plus. Eram într-o cabană din Italia și m-am uitat pe geamul cabanei, cum mă uit acum pe geamul restaurantului, și nimic nu părea să se fi schimbat după ieșirea furișată de pe Facebook, nu începuse nicio furtună de zăpadă, niciun follower nu a apărut din senin să îmi bată obrazul că de ce, nimic. Am simțit doar un mic regret legat de toată informația pe care am depozitat-o în anii ăștia pe rețeaua de socializare și față de cărțile pe care le-am scris, dar și un fel de ușurare că în sfârșit mintea mea o să reintre în posesia unui timp pe care îl pierduse printre toate refresh-urile și scroll-urile în jos ale acestei pozne tehnologice pe care o trăiesc din plin de o vreme încoace. De fapt, asta îmi doream cel mai mult când am apăsat butonul Dezactivare, să îmi recuperez mintea împrăștiată în prea multe direcții.

Screenshot de pe telefonul scriitorului fără Facebook - aplicația Plume

Am deschis de multe ori telefonul în acest răstimp ca un robot și m-am trezit tastând în fereastra Google numele platformei Facebook (asta pentru că acum câțiva ani am decis tot dintr-un fel de puseu de igienizare a timpului folosit online să îmi dezinstalez aplicația), dar m-am oprit de fiecare dată ca un dependent de tutun cu bricheta în fața țigării. Nu cred că am citit mai mult decât înainte, poate am avut mai mult timp să mă gândesc pe larg la ce citesc sau fac. Dar în timp ce făceam aceste lucruri, mă traversau idei cum îi traversează pe oameni de obicei când se gândesc la ale lor și m-am surprins de multe ori încolțit de regretul că aceste gânduri vor rămâne trecute cu vederea, îngropate în normalitatea vieții offline, nemărturisite și neîmpărtășite cu restul planetei. Am simțit că pierd o bucată din ceva ce nu știu cum să denumesc. Dar planeta nu se mișcă după gândurile astea, la cât #MUIEPSD și cât #FMM Dragnea am scris pe wall și iată că nu s-a schimbat nimic. Lucrurile au mers în direcția în care merg lucrurile când lumea stă și urmărește cealaltă lume pe Facebook.

Mi-am dat seama că rețeaua îmi dădea mie un sens al prezenței și al faptului că exist și nu invers, nu eu dădeam notificări lumii, ci lumea îmi dădea mie notificare că exist. Prin acel pătrățel roșu minuscul primeam confirmarea că gândurile mele nu au trecut în neființă, credeam pesemne că gândurile mele dotate cu Like treceau într-un fel de Paradis în care rămâneau la nesfârșit, și într-un fel chiar așa și e, pentru că, la dezactivare, Facebook te întreabă cine e moștenitorul acestui cont. Cine e moștenitorul acestei lumi albăstrii în care ai rămas pentru eternitate impregnat pe o fâșie lungă de pixeli cu multe dintre trăirile și gândurile tale, oricum infinit mai multe decât cele pentru care vei fi ținut minte? Ți-e și frică să te gândești cum te vor privi moștenitorii după ce vor termina de dat scroll acestei pagini uriașe, pline de însemnări egoiste, de heităreli și comentarii acide, în care niciodată nu ți-ai făcut mea culpa și subiectivitatea este singura unitate de măsură. Oare nu e Facebook cel mai apropiat pas făcut de om spre nemurire? Vei fi mereu acolo pe wall-ul ăla. Mult după ce oasele tale se vor fi albit în groapă, la suprafața pământului vei fi în continuare prezent, blocat pixelat pe un server uriaș.

Screenshot de pe telefonul scriitorului fără Facebook - aplicația Airly

Să revenim la notificări. Dincolo de narcisism, puterea like-ului și a tag-ului în corpul unei postări sau al unei fotografii, puterea share-ului, acest semn suprem de valoare socială, toate stau în faptul că te fac să îți simți existența palpitând. Viața merită trăită mai mult parcă pentru că vrei să umpli pătrățelul ăla roșu de sub 0,5 cm2 care apare pe bara de sus a aplicației cu cât mai multe notificări care-ți vor confirma că viața e trăită mai plăcut aici pe Facebook. Și ăsta mi se pare marele truc al rețelei, marele farmec, oricine ai fi, oricum ai fi, se vor găsi alții asemeni ție care îți vor da like și te vor face crezi că ai importanță în lumea digitală. Aici suntem cu toții născuți din Like, din iubire. Sau cel puțin așa a început chestia asta.

Visând astfel la gloria propriilor notificări de odinioară, la postările în care palpitau zeci de inimioare sau hohote de râs, mă surprind acum, înaintea unei ciorbe de pui cu telefonul în mână, că regret această viață digitală satisfăcătoare, acest val de informație pe care îl primeam zilnic vărsat peste ochi ca un cocktail năucitor, filmulețe de pe tot felul de sait-uri care îmi arătau tot felul de lucruri care mă ținteau prin programarea unor scripturi sau chestii aleatoare despre cum să-ți pui unghii false, spre exemplu, cu o micro răzătoare încorporată pe care să le folosești atunci când vrei să îți faci repede o salată de crudități. Știrea de pe Hotnews cu jandarmii care cântă mă face nostalgic, ah, ce-aș mai fi comentat pe tema asta. Plutind printre aceste regrete și implusuri, amestecând absent în ciorba de pui bucățile de carne, intru pe www.granta.com și dau peste un eseu despre Lucia Berlin pe care începusem să îl citesc în vacanța din Italia.

Lucia Berlin mi se pare o apariție din neant, o față pe care nu o mai văzusem până acum a prozei scurte americane, o scriitoare care a devenit celebră la vreo zece ani după moartea ei și care pare să îmi trimită un mesaj, ah, doreai să-ți limpezești creierii, amice? Acum, după ce cei două mii de prieteni pe care i-ai adunat pe Facebook au înțeles cât de cât ce scrii și ce faci? Ok, fă-o. Sinucide-te offline! Renunță și la bruma asta de imagine pe care ți-ai făcut-o online. Și poate, zic și eu poate, peste 10 ani o să zică cineva despre tine că ai început talent, dar te-ai retras speranță. Păi și cu creierii mei distruși cum rămâne, doamna Lucia? Cu timpul meu pierdut făcând nimic pe Facebook, urmărind dacă micul glob pământesc din bara de sus a aplicației mai primește vreo notificare, cum să procedez? Oricum, efortul de a fi scriitor în România e prin definiție o ocupație pentru necunoscuți, pentru cei lipsiți de Like. Ce, a văzut cineva un scriitor român în vreo reclamă la Mercedes AMG? Sau la vreo marcă de ceasuri elvețiene? Nici măcar la mâncare pentru pisici nu ne calificăm. E posibil ca vocea Luciei Berlin să fie vocea pițigăiată a ego-ului meu care folosește pârghii din ce în ce mai elaborate ca să mă aducă înapoi în Paradisul Like-urilor și al Timpului Pierdut.

Mă uit la fotografia Luciei Berlin, aș putea să o postez pe wall-ul meu, e foarte expresivă, aș putea să comentez ceva inteligent legat de privirea pe care o avea această femeie, de frumusețea și slăbiciunile care se amestecau în ochii ei, despre zâmbetul acela pierdut, despre fotograful care a făcut poza și despre anotimpul în care o fi fost făcută poza și ulterior aș mai posta și această frază, poate câteva ore mai târziu, după-amiaza, așa cum recomandă specialiștii în social media, în care Lucia Berlin spune următorul lucru: „When you write a sentence it’s there and it doesn’t change and it doesn’t move and so it’s a location for me” („Când scrii o propoziție, rămâne acolo, nu se schimbă și nu se mișcă și astfel devine un loc pentru mine”), despre care probabil voi spune că mi se pare o declarație teribil de concretă despre scris sau poate voi face puțin mișto de cuvântul „location” și semnificațiile lui în limba română sau nu știu, pentru că atunci când postez pe Facebook gândurile se ordonează altfel.

A venit și felul doi, salată de ton. Oare e mai scumpă o salată de ton decât o ciorbă de pui? Cine are ponderea mai mare din prețul de 22,9 lei? Oare câte porții din meniul bogat or fi vândut astăzi oamenii ăștia? Și oare câte bucăți din romanul Dinții ascuțiți ai binelui ai putea cumpăra cu banii strânși din vânzarea de ciorbă de pui pe o săptămână din acest restaurant? Nu zic meniu, doar ciorba. Ah, câte lucruri aș putea să postez pe Facebook pornind doar de la o ciorbă de pui.

Voi reveni pe Facebook, nu am nicio îndoială, nu mă lasă Lucia Berlin, dar cred că uneori e nevoie de câte o despărțire ca să realizăm ce pierdem și ce nevoie avem de disciplină.



Foto cover: www.shopcatalog.com

Manual pentru femei de serviciu, volumul de proză scurtă al Luciei Berlin a apărut recent în limba română la Editura Art.

Array ( [0] => owl.carousel [1] => script-article )

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK