Carte / Brâncuși

Brâncuși sau cum a învățat țestoasa să zboare

de Moni Stănilă

Publicat pe 21 august 2019

Editura Polirom va lansa în luna septembrie a acestui an colecția „Biografii romanțate - Viețile personalităților culturale de ieri, povestite de scriitorii de azi”, un proiect editorial ce cuprinde romane biografice despre viețile unor sculptori, pictori, compozitori, cântăreți, dramaturgi, poeți, prozatori, povestea fiecăruia dintre ei fiind (re)spusă de scriitori români contemporani.

Primele trei volume din colecție sunt „Brâncuși sau cum a învățat țestoasa să zboare”, de Moni Stănilă, „Caragiale. Scrisoarea pierdută”, de Bogdan-Alexandru Stănescu, și „Enescu. Caiete de repetiții”, de Dan Coman. Sunt în pregătire încă două cărți, una despre Maria Tănase, de Simona Antonescu, și una despre Eugen Ionescu, semnată de Liliana Corobca.

Mai jos, vă invităm să citiți un fragment din „Brâncuși sau cum a învățat țestoasa să zboare”. Moni Stănilă a studiat teologie ortodoxă la Timişoara şi Sibiu. Din 2010 trăieşte la Chişinău, unde lucrează în presă şi conduce împreună cu Alexandru Vakulovski cenaclul literar Republica. Estea autoarea mai multor volume de poezie și proză.

*

Are nevoie de o gură de aer, dar curentul l‑a prins cu o funie uriașă și‑l trage dedesubt. Mâna, ridică mâna, o agită, dincolo de pătura de apă soarele strălucește. Chiar dacă reușește să ajungă câteva secunde la suprafață, apa îl înghite din nou, iar el înghite apa. Un scurt contact cu aerul, dar un nou val ca o brazdă uriașă și grea îl acoperă în viteză. Inima îi bate tot mai repede, vuietul surd al sângelui îi urcă în tâmple cu aceeași viteză și forță cu care l‑a împresurat curentul de apă. Dacă totuși sângele ar fi mai puternic, dacă nu l‑ar trăda inima înnebunită de spaimă, dacă ar putea să se gândească o fracțiune de secundă, să caute o soluție, să nu mai bată inutil cu brațele furia din jur. Panica, o simte, e cea a înecatului și nu‑l ajută. Capul se saltă o clipă peste spuma valurilor și deschide larg gura ca să‑și umple plămânii chirciți, dar aerul intră deodată cu un nou val care îi provoacă o durere puternică în ceafă și în piept. Poate ceva l‑a lovit, poate e ceva în jur, bate din nou cu mâinile și își simte corpul din ce în ce mai neputincios, apa îi smulge în patru zări membrele, iar el nu mai știe în ce direcție e susul. E sfârșitul și nimic nu îl mai poate ajuta. Ar vrea să se împingă cu toată forța înainte, dar forța a dispărut, plămânii se contractă în căutarea oxigenului și apa își face loc înăuntrul lui. Inima îi bate din ce în ce mai tare, iar corpul nu îl mai ajută, lupta cu valurile i‑a absorbit vlaga din fiecare celulă. Mișcarea mâinilor și a picioarelor a devenit înceată și dezordonată, ca a membrelor de bebeluș în timpul plânsului. Nu își mai dă seama dacă ochii îi sunt închiși sau deschiși, dacă vede ceva sau nu.


Oamenii din Saint‑Raphaël nu vin des la plajă zilele astea. Furtuna din largul Mediteranei a adus spre țărm valuri rebele care îi opresc pe terase și în restaurante. Dar pături și umbrele răzlețe pot fi văzute și acum pe nisipul încins. Însă mult mai departe. Nimeni nu obișnuiește să înoate lângă gura de revărsare a râului. Pe de o parte, pentru că apa nu e destul de sărată aici, pe de alta, pentru că e mai rece. Dar și pentru că cei învățați cu marea știu foarte bine că aici curenții sunt mai puternici, apele dulci și sărate se amestecă în cercuri, iar torentul râului mișcă nisipurile. Și, pentru că doar el s‑a aventurat să meargă până în locul în care râul se varsă în mare, turiștii răzleți de pe plajă nu îl văd. Toți sunt departe și de Brâncuși chiar și viața începe să se îndepărteze.


În câteva secunde, imaginile i se amestecă în cap cu aceeași mișcare haotică pe care o simte în ape. Chipul mamei și grădina din Hobița revin des și durerea din corp începe să se estompeze. Panica nu, dar își pierde consistența, se amestecă laolaltă cu stări multiple, confuze, însă e acolo și îi prinde într‑o menghină inima. Înțelege că totul e sfârșit, însă, când imaginile se amestecă cu mai multă violență în mintea lui, durerea dispare cu totul. Poate nici nu dispare, dar nu o mai conștientizează. Imaginea lui Radiguet mort, cu nici un an în urmă, așezat în sicriul negru din lemn lăcuit și acoperit cu mii de flori albe, se suprapune cu valurile mării din Corsica. Sărmanul Radiguet, avea doar 20 de ani. Dar când mori, asta de fapt nu mai contează, că ai 20 sau 48, și gândul ăsta îl trezește la realitate pentru o fracțiune de secundă, deschide larg ochii sub valurile agitate și simte usturimea, dar țâșnirea luminoasă a soarelui filtrat de ape i‑o aduce în minte pe Polaire, cățeaua lui dragă și albă. Polaire, cu botul cald și umed în palma lui. Blana moale cum doar câinii din rasa Samoyed o au. Urechile date pe spate, când se bucura, cu șira spinării încovoiată și cu bătăi puternice și rapide din coada stufoasă. Uneori, în aceste explozii de bucurie, provocate de simplul fapt că îi vorbea, Polaire întorcea capul spre stânga sau spre dreapta și așa, adunată și strâmbă, își țintuia privirea în ochii lui. Alteori țâșnea ca o săgeată doar ca să se răsucească în jurul lui, prin curtea atelierului sau pe stradă, ca atunci când a țâșnit sub roțile automobilului. Și gândul ăsta, cățeaua schelălăind, trupul moale în brațele lui, lacrimile ce i s‑au scurs atunci în barbă, ca la moartea oricărui alt prieten, i‑au mai dat un gram de luciditate și a revăzut‑o pe mama lui, când el avea doar 11 ani și pleca de acasă, cum îl privea din drum, cu colțul baticului adus la gură, cu fața plânsă de frică. Și a dat iar din mâini. O dată, de două ori, de zece ori, fără să mai spere nimic sau cel puțin fără să realizeze că mai speră ceva și, în mișcarea înceată și haotică a brațelor, a simțit o piedică, a mișcat mai cu hotărâre mâinile, da, era ceva acolo, da, un lemn ud și cald era chiar acolo și s‑a prins de el cu greutate și s‑a săltat și la început a văzut doar lumina întreruptă de tuse și de lacrimile care‑i curgeau șiroaie și apoi a distins pământul de cer și, neclar, de parcă era încă sub apă, a bănuit malul și râsetele batjocoritoare ale pescărușilor i‑au umplut urechile și inima și s‑a târât pe lemnul lui până a simțit pământul sub picioare, dar nu i‑a dat drumul, l‑a ținut, poate cu panică, poate cu recunoștință, dar l‑a strâns și mai tare în brațe. Și, când apa i‑a coborât sub brâu, iar lemnul s‑a făcut greu, tot nu i‑a dat drumul, l‑a cuprins și mai hotărât și a început să strige, cu o voce pe care nu și‑o mai recunoștea, de bucurie, de viața întoarsă ca să‑i încălzească sângele și inima, care, deși îi bătea cu aceeași nebunie în piept, a început să aibă o anumită regularitate și asta însemna că e acolo, viața, că oxigenul proaspăt e dus iarăși de sânge în tot corpul, dar nu a dat drumul bușteanului vechi și plin de apă, mâncat de vreme și putred, l‑a strâns cu toată recunoștința la piept, sau cu toată disperarea, l‑a târât pe mal și abia acolo l‑a privit cum trebuie.

Și a văzut forma lui cu capetele răsucite în sus, cu câteva cioturi de la crengi încă acolo, cu un bot prelung și subțiat, de unde se rupsese în diagonală o altă parte din lemn, și a avut bucuria sau revelația să vadă forma lui de crocodil, conică spre capete, și, înainte să‑și revină cu totul, a strâns alte trunchiuri de lemn, alți butuci și a înălțat acolo un templu și a pus un soclu în mijlocul templului și a așezat pe soclu crocodilul și l‑a privit cu recunoștință. Și a fugit la hotel, fără să spună nimic nimănui, dar s‑a întors repede cu aparatul de fotografiat în geantă, dar și cu o sticlă de vin, convins că din nou un miracol i‑a salvat viața, și a făcut poze crocodilului și templului crocodilului și s‑a așezat alături și a băut vinul cu o mulțumire de nedescris, căci iată, e viu, e încă viu, e iarăși viu, iar când s‑a lăsat seara, s‑a ridicat cu ochii luminoși și și‑a luat adio de la crocodilul din templu.


Iar când a plecat, s‑a tot uitat înapoi și a mai făcut câțiva pași și iarăși a privit înapoi. Și s‑a răzgândit. S‑a întors, și‑a scos cămașa, a scos crocodilul din templu, l‑a învelit, l‑a săltat pe umăr și a plecat la hotel. Și apoi la Paris. Și apoi în Impasse Ronsin. Unde crocodilul avea să rămână cu el pentru totdeauna. Și nici un accident nu i‑l va lua. Dar asta n‑a fost tot. A doua zi după ce s‑a întors la Paris, chiar a doua zi, cum tot era duminică, după ce a ieșit de la slujbă, unde a dat pomană pentru mama lui, dar și mulțumire lui Dumnezeu pentru crocodil, s‑a dus direct la piața de animale și și‑a luat, nu unul, ci doi câini, tot Samoyed, ca Polaire. Și i‑a botezat Puiu și, iarăși, Polaire și i‑a dus acasă ca să‑i prezinte crocodilului.
 

Ilustrație main: Sorina Vazelina.

Video

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK