Clasat reprezintă debutul în lungmetraj al unui duo regizoral, George ve Gänæaard și Horia Cucută. Cei doi s-au descurcat bine având la dispoziție puțini bani și mult chef de cinema – suficient pentru a o pune de-un film. Un semn încurajator al descentralizării industriei de film românești. 

Orice critică a filmului Clasat trebuie să dea întâietate unui salut camaraderesc. A face un film e mereu complicat, iar a-l face când nimic nu te obligă – nici facultatea, nici breasla, și cu atât mai puțin niște bani de la CNC – înseamnă că te arde pe interior. Mă uit mereu cu admirație la asemenea exemple apărute la noi – nu doar pentru că sunt rare, ci și pentru că, adesea, vin la pachet cu o anumită ingenuitate pe care „industria” a pierdut-o de mult printre scheme și strategii. Această copilărie a artei – când filmul e cinefilie străluminată, când regia e actul de a te măsura cu idolii tăi – e ceea ce poate permite cinemaului românesc să întinerească. George ve Gänæaard și Horia Cucută vin dintr-o astfel de zonă, care e întâi de toate afectivă: există în Clasat o aură de geek, o ambiție luminoasă (cinemaul poate fi o cale către adevăr) dublată de o naivitate înduioșătoare (filmul pare să sosească „la timp”, dar se și simte foarte demodat). Experiența vizionării plutește între cele două, conștientă că, în marginalitatea sa mai mult sau mai puțin asumată, filmul s-ar putea impune într-o istorie alternativă a cinemaului local.

Clasat e despre un jurnalist independent, Gabriel Vânătoru (trebuia îndrăznit), care anchetează moartea suspectă a unui angajat dintr-o companie de tech dezvoltatoare de inteligență artificială. Dosarul, clasat repede-repejor, pare cusut cu ață albă, drept care Vânătoru (jucat de Daniel Popa) se angajează într-o spirală thrillerească de demascare a acestei mini-conspirații locale. Până la proba contrarie – care nu mă îndoiesc că e mai aproape de noi decât am crede –, scenariul sună cam prea fantezist, bricolat de mințile unor băieți pasionați de treaba cu AI-ul, care par să fi petrecut mult timp pe Net citind articole de investigație (de altfel, filmul și inventariază câteva posibile surse de pe mapamond la final). Nu e vorba că turnurile de situație – cu jurnalistul care ajunge să lege dezvoltarea AI-ului de niște regimuri autoritare din Asia de Sud-Est – ar fi neplauzibile; ci că, așa cum le presară filmul prin plot, par pură plăsmuire senzaționalistă neancorată pe solul românesc, o încercare a celor doi de a-l menține palpitant și relevant în zona filmului de gen.

Or, nu e sigur că relevanța asta poate supraviețui unei incredulități de principiu. Utilizând actori profesioniști (de la Alin Florea sau Andreea Hristu la Emilian Oprea) în cadrul unui mockumentary, filmul adoptă această formulă – în vogă prin anii ’80, vezi This Is Spinal Tap sau Sans toit ni loi – prin care mimează efectul de realitate. Formatul propriu-zis e împrumutat de la documentarele de YouTube de tip Recorder, iar cineaștii se țin de el cu rigoare: aproape tot filmul e compus din talking heads, Vânătoru făcând slalom printre boss-ii corporației, prietenii decedatului, familia sa în speranța de a pune lucrurile cap la cap. Constrângerea aceasta menținută atent conferă filmului un aer special – n-aș merge chiar până la a-l numi experimental, dar, descoperit pe un ecran mare, trebuie că pare foarte formalist –, însă îl și expune riscului monotoniei. Clasat e mult prea lung față de cât îi poate susține osatura, iar tot acest parcurs din aproape în aproape sfârșește prin a trimite, spre final, mai mult către atașamentul vădit al creatorilor față de materialul lor.

Vorbeam de naivitate: însăși ideea de a imita, într-un film, look-ul jurnalismului de investigație autohton e destul de surprinzătoare. Nu pentru că acest look n-ar fi interesant – dimpotrivă: cu platitudinea sa sărăcăcioasă, axată pe livrarea strictă a informației în detrimentul grijii față de „audiovizual”, reprezintă un alien de luat în seamă față de materia complexă a cinemaului –, ci pentru că el propune inevitabil o miză mică. Ficțiunea, în cazul de față, lovește la temelia proiectului, care se limitează la a livra o reflecție despre ambalajul formatului, nu și despre fondul său (împănat cu panseuri despre lăcomia patronilor etc.). În calitatea sa de copie asumată a unor trăsături formale de suprafață, filmul se dovedește izbutit, dar verismul mizanscenei – chiar și așa, s-ar fi putut merge mult mai departe – reprezintă o plăcere mărginită și nu neapărat revelatorie. Clasat rămâne, în cele din urmă, un film de ficțiune realizat după mijloace clasice; conceptul de „documentar” funcționează aici mai degrabă ca suită de ticuri reproductibile decât ca un tip anume de privire. Și, oricum, a inventa o poveste de genul acesta pălește în fața posibilității de a o trăi.

Un film din 2015 redescoperit recent în cadrul cine-clubului „Salon des Refusés”, Be My Cat: A Film for Anne, al lui Adrian Țofei, arborează o căutare similară – filmul e un fel de vlog reconstituit, sau, în orice caz, e născut din universul sensibil complet jetabil al fandom-ului hollywoodian degenerat –, dar merge mult mai departe în implicațiile tulburătoare pe care le stârnește. Acestea nu țin nici de formă, nici de poveste per se – ci de felul „ontologic” în care prezența noilor camere de filmat ieftine reconfigurează teritoriul vizibilului, ștergând distincțiile rigide dintre document și ficțiune, actorul-din-film și actorul-din-filmul-din-film. De la Be My Cat la Clasat se poate trasa un fir roșu al remix-ului de formate, care pare să devină un bazin fertil pentru cineaștii neinstituționalizați dornici să pătrundă în cinema via segmentele conexe ale imaginii în mișcare apărute în cultura Internetului. Pe de altă parte, Clasat nu e un film radical, pentru că nu își îmbrățișează până la capăt natura de produs derivat, libertatea de a fi bastard pe tărâmul cinemaului. Dar reprezintă o bază solidă pentru experimente ulterioare.

Clasat se va putea vedea exclusiv online, între 24 și 27 aprilie.