În aproape toate cazurile de divorț din România în care sunt implicați copii, aceștia rămân după despărțire cu mamele lor. Chiar dacă, pe hârtie, legea îi vede egali pe părinți, sentințele din sălile de judecată îi discriminează uneori pe tații care vor să aibă drepturi egale cu mamele în viața copiilor. Am vorbit  cu soți, oameni din justiție și cercetători, ca să înțelegem de ce se întâmplă acest lucru și ce efecte are asupra familiilor și copiilor.

 

În sala mică a unei judecătorii din București, mai multe cupluri s-au adunat să-și tranșeze neînțelegerile din căsnicii. Îngrămădiți pe băncile lungi, oamenii învăluie încăperea în șușoteli. Soții, împreună cu avocații lor în robe negre, pregătesc ultimele detalii din discursul prin care vor să convingă instanța că au greșit mai puțin decât jumătatea lor.

Judecătoarea e adâncită în dosar, ca o profesoară care răsfoiește catalogul în fața elevilor. Pe ordinea de zi urmează Marius, un bărbat de 40 de ani cu barbă grizonantă. Soția lui întârzie, așa că judecătoarea trece la următorul caz: o femeie încearcă să se despartă de bărbatul ei după ce a amenințat-o cu pistolul. În sala unde se discută divorțurile, poți să intri și tu și să asculți cele mai intime mărturii din poveștile cuplurilor care se destramă. 

După vreo oră de acuzații în cazul cu pistolul, din bănci se ridică Marius și soția lui, Mirela, fiecare lângă avocatul său. Mirela îi explică calm judecătoarei cum au afectat-o plecările soțului în străinătate, în interes de serviciu. „Am făcut copilul ca să avem o familie”, spune femeia cu păr lung, castaniu, care-i atârnă peste rochia lila. „Nu credeam că o să ajung aici după o relație de 20 de ani. Absența lui nu a fost de comun acord. Sunt conversații care dovedesc că mă simt o mamă singură.” Avocatul o completează: clienta lui nu și-a dat acordul ca soțul să lucreze într-o altă țară. Pe deasupra, Marius nici facturile casei nu știe unde să le plătească. 

„Sunt un soț mințit și înșelat”, contracarează Marius. „Eu vreau ca Irina să petreacă jumătate din timp cu mine. Am fost despărțit cu forța de ea, când au schimbat yala. Irina are dreptul să petreacă timpul cu tatăl ei, așa cum are cu mama ei și cu noul bărbat”, spune soțul cu privirea la notițele din telefon. Irina e fetița lor. Are cinci ani. „E frustrant să facem mereu eforturi să câștigăm când clientul e bărbat”, îl completează avocata. „Nu e în interesul copilului să-l privăm de relația cu tatăl”. 

Judecătoarea le spune că-și va anunța decizia peste două săptămâni.

Marius și Mirela sunt unul dintre zecile de mii de cupluri care divorțează anual în România. Anul trecut, la fiecare patru noi căsătorii, una se destrăma oficial. În cazurile în care sunt implicați copii, în aproape toate situațiile, cei mici sunt încredințați mamelor după despărțire, deși legislația Uniunii Europene le garantează de câteva decenii părinților de ambele genuri drepturi egale în relația cu copiii. În România, sunt aproape zece ani de când Codul Civil prevede, pe hârtie, același lucru. Avocați și judecători ne-au confirmat însă că, atunci când o familie se rupe, copiii ajung de cele mai multe ori la mamă. Au fost cazuri în care tatăl a primit mai puțin timp de petrecut cu copilul, chiar și atunci când s-a dovedit că e un părinte mai responsabil decât mama. Sentințele perpetuează ideea că femeia este, în primul rând, cea care trebuie să aibă grijă de copii, și că, prin urmare, este în mod natural un părinte mai bun și mai important în creșterea și educația lor. Bărbații sunt îndepărtați, astfel, de rolul angajat al unui părinte.

„Într-adevăr, în practica din România, părintele la care stă minorul în cele mai multe cazuri este mama”, confirmă Gabriela Chihaia, judecătoarea șefă la Tribunalului pentru Minori și Familie din Brașov. „Foarte mulți membri din societatea actuală, chiar și persoane tinere, la care poate nu ne-am aștepta, merg pe principiul: dacă părinții se despart, copilul trebuie să rămână cu mama. Că mama nu poate fi înlocuită, mai ales dacă este un copil mic”, povestește Chihaia, așezată în fața laptopului la care judecă online pe timp de pandemie.

Ea spune că inclusiv la Tribunalul pentru Minori și Familie a existat, cu ani în urmă, o recomandare ca dosarele care vizau familii cu minori să fie încredințate numai judecătoarelor care sunt căsătorite și au devenit mame, pentru că din poziția asta ar ști mai bine să le găsească deznodământul. 

În ceea ce privește divorțurile, în afara situațiilor în care un părinte alege să rupă legătura cu propria familie, iar celălalt primește automat drepturile asupra copilului, Gabriela Chihaia spune că la tribunalul pe care îl conduce, ambii părinți beneficiază de autoritate părintească. Adică au dreptul să facă parte în mod echitabil din viața copilului și să decidă în egală măsură cu privire la educația și creșterea lui.

Pe de altă parte, copilul ajunge să aibă domiciliul stabil doar la unul dintre ei. În urma divorțului, părinții care nu mai locuiesc cu copiii lor au parte de un program de vizită standard: două weekenduri pe lună și vacanțele înjumătățite. În unele cazuri, mai primesc două zile în plus pe săptămână. Acest tipar în deciziile instanțelor din România îngustează relația copilului cu părintele cu care nu mai locuiește.

„Mama nu poate fi înlocuită șase luni, un an, cât alăptează. În rest, nu există niciun motiv legal să nu poți să stabilești domiciliul unui copil mic la tată”, explică judecătoarea. „La fel de bine se poate ocupa și un tată să-i schimbe scutecele, să-i prepare lapte praf. Ca mentalitate, încă este aceasta: dacă-i copilul mic, trebuie să rămână neapărat la mamă.”

Marius și Mirela s-au căsătorit în 2010, când amândoi împliniseră 30 de ani, iar Marius deja acceptase un job într-o altă capitală europeană. Până să apară copilul, lucrase departe de casa din București, unde locuiau împreună. Cu Mirela se vedea în weekenduri prelungite, își amintește el, ca turiștii, prin alte orașe europene.

Bărbatul spune că jobul lui în afara țării a stârnit o dispută în cuplu, odată ce copilul a intrat în viața lor. Au încercat să se mute în străinătate, dar atentatele teroriste din 2015 de la Paris i-a speriat și s-au întors în România. A reușit să obțină un program flexibil de lucru, în care era plecat de-acasă trei zile pe săptămână.

Când fiica lor, Irina, a împlinit zece luni, cei doi au angajat o bonă. Femeia îi făcea de mâncare fetiței, o lua de la grădiniță, de multe ori o culca în pătuț, și tot ea a fost cea care a învățat-o să facă primii pași. Mama a putut să-și reia jobul, iar Marius să-și vadă liniștit de al lui, câte trei zile pe săptămână, la distanță de casă. Cât timp părinții erau plecați, camera fetiței era supravegheată de o cameră video, pe care o foloseau ca să urmărească relația dintre copilul lor și bonă. Obiectivul camerei era ușa virtuală către acasă, pe care Marius o deschidea oricând îi era dor s-o vadă pe fiica lui.

Într-o seară, în timp ce o privea pe Irina prin ecranul telefonului, Marius a auzit o conversație telefonică a soției și așa l-a încolțit bănuiala că ea ar fi cunoscut un alt bărbat. Relația lor se răcise de ceva vreme, iar posibilitatea unui divorț i se părea din ce în ce mai aproape. 

A angajat doi detectivi care să-l scape de incertitudine, dar și să-i dea material pentru o apărare cât mai bună în cazul în care instanța l-ar îndepărta, după divorț, de fiica lui. Știa că, deși noua legislație asigură drepturi egale părinților în urma despărțirii, în practică, deciziile judecătorești le oferă mamelor mai mult loc în viața copiilor lor. „Eram disperat, știam că nu am nimic cu care să mă apăr în toată povestea asta. E împământenită ideea că tatăl renunță la copil. Or, eu nu puteam să accept lucrul ăsta, având o relație foarte bună cu asta mică”, povestește.

La două-trei zile după ce i-a angajat, detectivii i-au adus probe. Au urmărit-o pe soția lui cu mașina prin oraș și au fotografiat-o de mână cu noul partener. Imaginile cu cei doi sunt atașate la dosarul de divorț aflat pe masa judecătoarei care se ocupă de cazul lor. 

Detectivii particulari au devenit piloni importanți în reconfigurarea unei familii, odată ce au intrat cu obiectivul camerei de filmat în intimitatea deja fragilă a unei relații de cuplu. Probele sunt acceptate în dosarele de divorț și custodie, iar uneori chiar avocații le recomandă clienților să apeleze la serviciile lor. 

Înainte să ajungă detectiv, Bogdan Pandelea, un bărbat cărunt de 52 de ani, a lucrat la Ministerul de Interne, iar colega lui, Cristina*, o femeie de 45 de ani cu părul prins în coadă, mai are și o agenție de turism. „Omul se macină și se degradează psihic. Și atunci caută un medic”, își explică Pandelea propria meserie, la o cafea peste drum de Tribunalul București. „Medicul, cu ghilimele, e detectivul care îi spulberă suspiciunile. Dacă mergi la doctor și-i spui că te doare piciorul și doctorul îți spune: Îți tai piciorul, suferi, dar înveți să trăiești cu un picior. Așa și detectivul particular: suferi, dar înveți să treci peste.” 

Cele mai multe cereri care ajung pe adresa firmei unde lucrează cei doi sunt bazate pe suspiciuni de adulter. Soții care-și permit cer ajutorul detectivilor particulari ca să-și construiască o apărare pentru divorț. Prețul fiecărui caz se negociază, dar la unele firme, o oră de filaj poate costa între 10 și 30 de euro. Unii folosesc probele ca să evite despărțirea în fața statului și să ajungă la o înțelegere avantajoasă cu partenerul lor. Negocierea se poate transforma însă foarte ușor în șantaj. „Unii dintre ei se simt privați de anumite drepturi, cum ar fi custodia unui copil, și chiar dacă nu vor să facă rău soției - să zicem că ea îl înșela și el are probe -, punându-i în vedere că știe ce știe, o face pe ea să fie mai rezonabilă la împărțirea drepturilor asupra copilului. Ea ajunge să aibă un comportament mai avantajos soțului”, spune Cristina. Detectivii susțin că serviciile lor sunt solicitate deopotrivă de bărbați și femei.

Pentru cei care ajung în sala de judecată, despărțirea devine o declarație de război în care soții își folosesc vulnerabilitățile unul împotriva celuilalt. Detectivii văd însă probele pe care le adună și ca pe niște lecții moraliste, care scot adevărul la iveală și îi fac dreptate celui trădat. „Știți zicala: Și o prostituată poate fi o mamă bună”, face apel Pandelea la înțelepciunea populară. „Nu poți să-i dai unui alt bărbat un drept mai mare decât îl are tatăl. Va veni un altul și un altul și copilul va fi traumatizat psihic”, crede detectivul. „Eu înțeleg că e acel cordon ombilical între mamă și copil, dar cine garantează că acest copil va crește frumos cu separarea asta de două weekend-uri pe lună?”

Judecătoarea Gabriela Chihaia de la Tribunalul Familiei spune că părinții, atunci când nu-și pot depăși propriile probleme, apelează la instanță ca să stabilească cine e de vină în viața lor privată. Fiecare încearcă să demonstreze că celălalt e un părinte mai puțin bun, dar de cele mai multe ori folosesc argumente care arată că a greșit în rolul de iubit/ă, nu față de copil. „Eu sunt de părere că în foarte puține situații se poate stabili o vină exclusivă a unuia dintre soți. De obicei, e o culpă comună”, spune judecătoarea, care conduce Tribunalul de doi ani. În mâinile ei au ajuns dosare de minori și familie de la mai multe judecătorii din țară, cum ar fi cele din Ploiești și Galați, unde a mai lucrat.

Până-n 2011, un copil dintr-o familie ruptă de divorț ajungea aproape întotdeauna la mamă. Cătălin Bogdan, un informatician de 47 de ani și tată trecut printr-un partaj, a contribuit la schimbarea legislației, ajutat și de aderarea României la UE.

Pe Cătălin l-a cuprins panica atunci când a primit cererea de divorț și a înțeles că ar putea  să-și piardă copiii, la fel ca unii dintre tații din România.

În 2008, s-a înscris într-un grup de discuții al asociației TATA, pe atunci singura care lupta pentru drepturile taților în fața instanțelor din țară.

Spune că la întâlnirile asociației a fost timp de două-trei luni, apoi a renunțat. I s-a părut agresiv și ineficient discursul liderului TATA, Bogdan Drăghici. Înainte să fie activist pentru drepturile taților, Drăghici lucrase ca detectiv particular. În 2019, bărbatul a fost reținut de poliție, după ce fosta soție l-a acuzat că și-ar fi violat fata vitregă, pe când ea avea doar zece ani. La începutul lui 2020, procesul era încă în curs, după ce la dosar au apărut mărturii care sugerează că Drăghici a agresat sexual fiicele taților pe care îi consilia pentru custodie. 

La un an după ce a început propriul proces de divorț, Cătălin Bogdan a devenit activist pentru drepturile părinților. Împreună cu câțiva colegi de la asociația TATA au înființat Asociația Română pentru Custodie Comună. Au început să traducă studii și modele de practică din țări în care genul părintelui nu atârnă în deciziile judecătorilor. Tot răsfoind cărți de drept, a înțeles că dezechilibrul de după divorț stă într-un calcul care îl așază pe tată aproape întotdeauna pe un loc inferior în creșterea copiilor. 

Înainte de toate, părintele care părăsește locuința familiei primește, după despărțire, dreptul de a petrece mai puțin timp cu copilul. „E foarte dificil să te acomodezi cu ideea că nu mai poți să-ți vezi copilul cu care ai stat zi de zi”, crede activistul. „Pentru bărbați, asta explică fenomenul dezangajării. E foarte greu să trăiești angajat într-o relație cu cineva pe care n-ai voie să-l vezi, e o durere continuă. Copilul nu-l pierde doar pe tată. El pierde bunici, mătuși. Un copil în urma unui divorț e ca un copac căruia i-ai tăiat jumătate din rădăcină”, mai spune Cătălin Bogdan la o cafea în Pipera, în campusul companiei de IT pentru care lucrează. „Relațiile de atașament nu se păstrează. Trebuie să te vezi, să faceți lucruri împreună. Trebuie să-i cumperi hăinuțe, mâncare. Dacă e bolnav, îi dai medicamente noaptea, acolo se creează bond-ul”, povestește Cătălin.

Divorțul lui Cătălin a durat cu totul cinci ani. Spera ca schimbarea legislativă din 2011 să-l ajute, dar s-a lovit și el de practica juridică încetățenită de decenii bune. Acum, are dreptul să-și vadă copilul încă minor un weekend o dată la două săptămâni, patru ore în zilele lucrătoare și patru săptămâni din vacanța de vară. „Am fost un tată de weekend, un tată de înghețată. Eu ce pot să-i ofer copilului, dacă sunt părinte de weekend?”, spune el. „Și copilul ce învață? Că într-o familie, doar mama are grijă de copil, că tata se complică cu copiii doar să joace fotbal și la distracție. Ce va face copilul când va fi mare? Va repeta comportamentul”.

După ce s-a schimbat Codul Civil, în 2011, Cătălin și echipa lui au contribuit la îmbunătățirea legislației românești cu intervenții pe articolele de lege și sute de traduceri din domeniul dreptului. Printre schimbări e și adoptarea la nivel național a unei rezoluții europene care reglementează statutul tatălui în creșterea și educarea copilului.

Rezoluția, adoptată de UE în 2015, subliniază că e necesar ca un copil să petreacă timp egal cu mama și tatăl, și încurajează locuirea lui la ambii părinți, pentru păstrarea unei relații de apropiere și încredere. După despărțire, un copil ar trebui să petreacă astfel minim 35% cu părintele alături de care nu mai locuiește.

Dintre cele 177 de judecătorii active din România cărora le-am cerut statistici despre soluționarea divorțurilor, doar 16 au trimis răspunsuri mai detaliate. Toate au recunoscut că părinții care nu primesc domiciliul copilului nu au dreptul la cel puțin 35% din timpul copiilor lor, cât recomandă Rezoluția pentru egalitatea dintre părinți. Și, deși în majoritatea cazurilor ambii părinți primesc dreptul de a decide lucrurile importante din viața copiilor lor, mamele sunt cele care obțin domiciliul stabil și responsabilitatea de a-i crește și educa pe cei mici.

Recomandările europene au stârnit o dezbatere în comunitatea juridică din România. Deși au recunoscut că tații sunt uneori discriminați în deciziile instanței, mai mulți avocați au comentat, pe unul dintre cele mai cunoscute site-uri de legislație de la noi, că schimbarea ar trebui să aibă loc mai întâi în mentalitatea oamenilor, abia apoi să apară o lege care să o reflecte. „Soluția unui stat-dădacă, a legiferării comportamentelor normale, poate fi privită mai degrabă ca o  restricționare, decât ca o necesitate”, spun avocații, care cred că educarea părinților sau a societății nu trebuie să pornească de la litera legii.

Dar practica altor state arată că uneori legea ajunge să schimbe mentalitatea. În Suedia și Islanda, de pildă, tații au fost obligați să-și ia concediu de paternitate, ceea ce i-a implicat în creșterea și educarea propriilor copii încă de la naștere.

Până să fie obligați de stat, bărbații suedezi optau pentru concediu de paternitate în proporție de numai 6%, deși aveau dreptul ăsta încă din 1974. Acum, 9 din 10 tați din Suedia își iau câte 3-4 luni concediu când li se naște un copil. Același model a fost adoptat și de Islanda la începutul anilor 2000, unde numărul taților care-și iau concediu de paternitate a ajuns la 90%. În România, tații pot cere concediu de paternitate din 1999, dar numai pentru cinci zile. Perioada se poate prelungi cu zece zile lucrătoare dacă „tatăl copilului nou-născut a obţinut atestatul de absolvire a cursului de puericultură”. În 2010, însă, o ordonanță de urgență le-a oferit taților dreptul de a revendica o lună din concediul de maternitate.

Inegalitatea din relațiile părinților cu copiii lor nu se vede numai în spațiul intim. Un studiu din Danemarca, citat în Rezoluția Europeană care întărește rolul tatălui în creșterea și educarea copiilor, arată, de pildă, că în 85% dintre cazuri, creșele, grădinițele și școlile trimit informații despre situația copiilor doar mamei. 

Acest dezechilibru a fost studiat și de cercetătoarele Daniela Cutaș și Anca Gheauș, care au observat că în România, atât în serviciile publice - spitale de pediatrie -, cât și în cele private - săli de fitness -, tații primesc acces limitat atunci când, de exemplu, vor să se interneze alături de copiii lor sau să-i însoțească la vestiare. „Orice femeie din anturajul copilului este preferabilă [în anumite spitale] tatălui, chiar și atunci când copilul este crescut numai de tată. Nu aș spune că asta împiedică tații să fie apropiați de copii, dar le îngreunează exercițiul responsabilității parentale și îi desconsideră ca părinți deplini”, explică Daniela Cutaș, conferențiară în filosofie practică la Universitatea din Umeå, Suedia.

Cercetătoarea mai spune că în România, băieții nu sunt învățați să aibă grijă de cei din jurul lor, așa cum sunt fetele. Mai mult, „tații tind să nu fie încurajați să-și îngrijească copiii, mai ales când aceștia sunt foarte mici, și prin urmare nu sunt familiarizați cu îngrijirea copiilor, iar copiii nu sunt obișnuiți să fie îngrijiți de tații lor. Sigur că părintele cel mai apropiat de copil – mama, de cele mai multe ori în România – devine și cel mai priceput și mai acceptat în acest sens de către copil. Știm însă din experiența celor care au procedat diferit, și din țările în care aceste așteptări legate de ce gen este asociat cu ce rol – mama cu îngrijirea, tatăl cu reparațiile prin casă – sunt mai puțin ferme, că îngrijirea copiilor se învață, indiferent dacă ești femeie sau bărbat.”

Mamele cu care am vorbit confirmă lipsa de implicare a taților în îngrijirea celor mici.

Ioana are 42 de ani și locuiește în București alături de cei doi copii, unul de 8, celălalt de 11 ani. Iarna asta se împlinesc trei ani de când a divorțat de soțul ei, la notar. Au ales calea birocratică pentru că e mai simplă și mai rapidă, dar și pentru că au căzut de acord cum vor fi părinți după despărțire, fără intervenția vreunui judecător. Acum, copiii locuiesc cu ea și își vizitează tatăl atunci când cei doi părinți stabilesc împreună întâlnirea. Dar de multe ori, Ioana spune că soțul ei nu respectă programul și nu o prea ajută când are nevoie, de pildă, să-i ia altcineva pe copii de la școală, atunci când ea nu poate. „Se implică cât să existe în viața copiilor, ceea ce e important, chiar dacă mie nu-mi mai place de el”, crede ea. „În cazul meu, implicarea mea a fost mai mare. Tot ce ține de copii, de la faptul că-l porți în burtă nouă luni, apoi alăptatul, mai mult pică pe umerii mamei”, mai spune Ioana.

Pentru Ramona, o mamă de 37 de ani tot din capitală, divorțul a durat un an și s-a încheiat iarna trecută. Cei doi soți au ajuns la o înțelegere înainte să decidă judecătorul pentru ei: au stabilit domiciliul fetiței de șase ani în noua locuință a mamei și un program flexibil de vizită pentru tată. Ramona spune că fostul ei soț, deși e prezent în viața fetiței, nu îi întâmpină nevoile de bază. „Tot eu mă ocup și de mâncare, și de haine, de medicamente, mers la doctor. Pe timpul meu, pe banii mei. Nu e nimic just, e doar cea mai bună înțelegere la care am ajuns noi ca să evităm scandalul prelungit”, explică ea. Pensia alimentară de o sută de euro pe lună nu o ajută să acopere nici măcar jumătate din cheltuielile de creștere ale fetei. „Știu și eu tați care sunt mai implicați decât mamele. Eu m-am gândit mereu că nu mi-aș dori să-mi văd copilul doar două weekend-uri pe lună și jumătate din vacanță. Dacă aș fi eu în situația aia, mi s-ar părea nasol, mergând pe principiul: ce ție nu-ți place altuia nu-i face”.

Copiii care nimeresc în miezul unui divorț ajung și ei în fața instanței: ascultarea puștilor de peste zece ani e obligatorie, iar uneori are loc de față cu părinții. Cu cât lupta e mai aspră în sălile de judecată, cu atât se adâncesc conflictele și rănile de acasă.

Judecătoarea Gabriela Chihaia spune că, din acest motiv, judecătorii de la Tribunalul Familiei procedează diferit atunci când vorbesc cu copiii despre cum se înțeleg cu părinții lor. Îi cheamă singuri în birourile lor și îi încurajează să povestească cum se simt la școală și acasă. „Încercăm să vedem ce-și doresc ei, unde își petrec timpul, și copiii de obicei se deschid. Încercăm să le creăm un cadru mai puțin oficial, nu ne îmbrăcăm în robe pentru a nu le oferi un factor în plus de stres. Avem bomboane, ciocolată”, povestește ea. În felul ăsta, încearcă să evite o suferință și mai mare pentru copilul pus să aleagă între doi părinți și pentru părintele respins de față cu reprezentanții statului.

Cosmin avea nouă ani când ai lui au divorțat, în 2011, înainte să se schimbe Codul Civil. În ziua în care a fost chemat să aleagă cu cine vrea să rămână după despărțirea părinților, mama l-a învoit de la școală și l-a rugat să spună că vrea să rămână cu ea. Au mers împreună la primărie, unde băiatul a fost pus în mijlocul unui grup de adulți care l-au încolțit cu întrebări. În spate lui stăteau părinții. În față, la o masă, erau aliniați primărița, viceprimarul, preotul din oraș și medicul de la dispensar. Primărița l-a întrebat cu cine vrea să locuiască, iar Cosmin a ales-o pe mama de față cu toată lumea.

Părinții lui Cosmin au divorțat la cererea mamei, pe care soțul o înșela și față de care, înaintea despărțirii, a devenit violent. Cu toate acestea, după divorț, când tatăl și-a făcut altă familie și a refuzat orele de vizită pe care avea voie să le petreacă cu fiul, Cosmin a suferit. „M-am simțit jignit. Aveam impresia că gata, el nu mai vrea să fie tatăl meu.” După ce tatăl a plecat din casă, băiatul de numai nouă ani a simțit că trece printr-un proces brusc de maturizare, pe care nu l-a înțeles foarte bine și care i-a trezit o vinovăție care l-a bântuit o vreme. „După divorț nici măcar nu mă mai jucam cu prietenii mei. Simțeam că am crescut prea mare. Mă trezeam că le spun persoanelor străine că eu sunt bărbatul în casă acum și nici nu știam cum să accept cuvintele astea”, își amintește Cosmin, care acum are 19 ani.

George Rădulescu, psihoterapeut și doctor în sociologie la Facultatea de Sociologie și Asistență Socială, Universitatea din București, spune că aceste emoții sunt întâlnite frecvent la copiii care sunt prinși în divorțul părinților. „De multe ori, copiii ajung să creadă că din momentul în care părinții au încetat sa se mai iubească, există posibilitatea ca la un moment dat să se oprească și din a-i iubi pe ei”, explică el. Rădulescu are un proiect de consiliere a taților și băieților prin care își propune să ajute generațiile de bărbați să se confrunte cu problemele lor și să lupte cu presiunile sociale care vin odată cu rolurile de gen tradiționale învățate încă din copilărie. „Pe lângă moștenirea genetică, cu care ne-am născut, comportamentul, disponibilitatea emoțională a părinților noștri, condițiile în care am fost doriți și crescuți sunt factorii-cheie, care-și pun amprenta asupra tiparelor noastre relaționale, credințelor și convingerilor despre viață”, mai spune el. „Rănile din relația cu tatăl sunt extrem de dureroase, în special când nevoile de susținere, înțelegere, mângâiere, acceptare, validare nu au fost împlinite. Costurile se plătesc în timp, prin lipsa încrederii în sine și în alții, oboseală, neliniște, agresivitate, intimidare; prin alegerea unor parteneri de cuplu care te fac să te simți neiubit/ă sau neapreciat/ă”.

***

În decembrie 2019, instanța a hotărât că, după separare, Irina va rămâne să locuiască alături de mama ei, Mirela, iar Marius va petrece mai puțin timp cu fiica lui decât petrece mama. Deși căsătoria celor doi a fost desfăcută din culpa amândurora, tatăl a primit un weekend prelungit o dată la două săptămâni - adică 8 zile pe lună, față de cele 18 pe care le petrecea cu ea când locuiau cu toții. Dacă ordinea timpului din calendar nu îi poartă noroc, iar prima zi din lună pică într-o joi, Marius nu-și poate vedea fiica decât săptămâna următoare, pentru că pe hârtie, programul tatălui cu copilul începe în zilele de miercuri. Vacanțele de vară sunt împărțite în mod egal, câte două luni pentru fiecare părinte. Sentința finală a venit în urma unui aranjament provizoriu pe durata procesului, care i-a oferit tatălui programul standard aprobat în sălile de judecată: primul și al treilea weekend dintr-o lună.

Deși a apreciat că ambii părinți au condiții pentru a-i oferi fetei un cămin stabil și confortabil, instanța a hotărât ca domiciliul unic să fie cel al mamei, pentru că tatăl, deși și-a cumpărat o locuință pe aceeași stradă, este plecat cu jobul trei zile pe săptămână, iar interesul superior al copilului este să construiască o relație mai profundă cu mama. „C.M. are o vârstă foarte fragedă, numai patru ani. (...) Conform studiilor recente, s-a demonstrat că relația mamă-copil e mai importantă decât apropierea de tată în acest interval temporar”, arată sentința civilă. În fața statului român, Marius rămâne un părinte de rang inferior.

Soarta unui copil e decisă, teoretic, pe baza unor studii, însă nimeni nu precizează care sunt aceste studii. „Consensul curent în psihologie este că un copil are nevoie de cel puțin o persoană apropiată cu care să dezvolte o relație de durată, și în care să poată avea încredere. Persoana aceasta poate fi mama copilului, dar poate fi și tatăl, o bonă, un bunic, pur și simplu persoana care îi este cea mai apropiată”, explică cercetătoarea Daniela Cutaș. „Dacă nu este apropiat de ambii – de exemplu, pentru că apropierea de tată nu a fost sprijinită în aceeași măsură – am putea să facilităm această relație, mai degrabă decât să o îngreunăm și mai mult.”

În decizia finală, instanța a motivat că Marius merită mai mult timp de petrecut cu Irina decât două weekend-uri scurte pe lună, pentru că „dacă stă și la tată, acesta învață să aibă grijă de copil din toate punctele de vedere: să-i dea să mănânce, să-l ducă la școală, să-l culce”, mai scrie în sentința civilă. Cu toate astea, fosta lui soție contestă decizia, pe motiv că fiica ar suferi să fie ruptă de ea atât de mult timp, iar tatăl oricum nu vrea să învețe să fie un părinte mai bun. „Nu cred că există un tată care să suplinească mecanismele relației dintre mamă și copil și care să justifice o împărțire egală, contabilicească, a timpilor petrecuți de copil cu părinții”.

În continuare, Marius cere domiciliul fetei în noua sa locuință din București și prelungirea programului de vizită de miercuri până marți.

 

---

*Numele mamelor, al tatălui și al copilului au fost schimbate pentru protecția lor și a poveștilor din intimitate.

Fosta soție a lui Marius a refuzat să vorbească despre divorțul ei, atât la telefon cât și față-n față.

*Cristina a cerut să nu-i apară numele complet în articol.