Carte / Poezie

Straniu și tare

de Mihai Iovănel

★★★★★☆☆☆☆☆
Publicat pe 24 iulie 2017

Cosmina Moroșan, Beatitudine (eseu politic), Editura Nemira, 2017, 128 p.

Aștept de zece ani volumul acesta și când apare, are pe coperta a patra un text de Andrei Dósa care zice cam tot ce aveam de spus despre el: 

Preoteasă, deejayiță, escortă afectivă, muceniță kinky care te lucrează la zona incertă, la mezzo bass. Survolează feminitatea și relaționările cu o formulă în care îmbină prospețimea percepției cu post-ironia, navighează finuț printre formule hedoniste, luminițe și tripuri. Îmi vine să citez la greu, dar până la urma fiecare își ia de aici ce vrea și ce poate, ca-n viață.

Provoc pe oricine să scrie un text mai bun de-atât și profit de spoilerul lui Dósa pentru a face un mic ocol.

Beatitudine (eseu politic) e al doilea volum de poeme al Cosminei Moroșan. Primul, numit AgesexlocationPLS, a apărut în 2006; știam din întâmplare de el, pentru că i-am scris împreună cu Adrian Urmanov un fel de postfață. Urmanov a descoperit-o pe CM în tabăra de poezie de la Râșca pe care o organiza pe atunci și a ales-o să debuteze, alături de Gabi Eftimie, la Editura Vinea (o editură cumva legendară printre douămiiști, cu bune și cu rele; în memorii o să povestesc cum a așteptat Cărtărescu o oră pe terasa de la Motoare să vină editorul Nicolae Țone cu cartea lui Bogdan Iancu pe care trebuia să o lanseze; a așteptat zadarnic, vreau să spun – cărțile au ajuns mult mai târziu, cu lipiciul curgând din ele). În tabăra de la Râșca am auzit prima dată și poemele lui val chimic (aka Valentina Chiriță). Cele trei autoare aveau să deschidă direcția cea mai importantă din poezia ultimilor 10 ani. Ulterior s-au alăturat party-ului Vlad Moldovan, Vlad Drăgoi, Florentin Popa și alții/ altele. I se poate spune postumanism (un cuvânt la modă) sau altfel, nu contează. E o poezie care nu mai are un aer comun cu ce se scrisese până atunci în România (doar Vlad Moldovan pare o excepție). Exploatează noua subiectivitate imersată în rețele virtuale și în muzica electronică, în care găsește o sursă de inspirație și emulație. Are un profil depersonalizat, multiform, protezat cu extensii chimice sau digitale. Decorul lor e spațiul de dincolo de oglinda monitorului sau farmacia din cluburi. Optzeciștii îi imitau pe beatnici, pe Kavafis sau pe Nichita Stănescu, douămiiștii îi clonau pe beatnici, pe Cristian Popescu sau pe Ion Mureșan etc. etc.  Postumaniștii nu mai seamănă cu nimeni (cel mult seamănă între ei).

Cosmina Moroșan era prin clasa a zecea când publicase AgesexlocationPLS. Deși semnele erau acolo, era prea tânără pentru a deține tot controlul. Beatitudine este în schimb un proiect perfect, al treilea volum de vârf al anului, împreună cu Glitch de Vlad Moldovan și Sergio Leone de Vlad Drăgoi (deocamdată doar am răsfoit Adevăratul băiat de aur al lui Andrei Dósa, dar pare și el în zonă).

În ce măsură este și un manifest politic, așa cum zice titlul? În măsura în care transferă corporalitatea femeii tradiționale (vezi FAMILIA TADIȚIONALĂ) către o persona activă sub formă de flow informațional, de prezență multiplă, transindividuală, dedicată cu o fermitate în același timp subtilă și razorblade consolidării unui spațiu comunitar în care să atingă și să trăiască starea de fericire, potrivit propriilor repere și rețete. E o dezarticulare decisă a corporalității din poezia douămiistelor (Elena Vlădăreanu & co). Această plutire pe deasupra unui relief fluid se regăsește și în forma poemelor Cosminei Moroșan: cel puțin la prima citire, acestea rămân aproape integral opace. Ca într-un SF hardcore, e nevoie de un timp de acomodare pentru a începe să distingi un contur familiar. Dar acolo unde sensul e pe faza de teasing, ritmul și tăietura impecabilă a textelor țin atmosfera interactivă la maximum. S-a tot zis că poezia e muzică, dar câți pot cu adevărat să o și facă să sune așa? Beatitudine poate.

 

„În cea mai bună democrație: madness

și șampanie cu muzică.

Ca-n adolescență

totu-i benefic și crud.

 

Îi mângâi blugul simpluț.

Sunteți cu lucrul. Mă înfior

la mașini ciclam,

la coada din pragul magazinului –

 

de unde mi-am luat instrumente

pentru albinărit,

supresoare, set cu zmei,

și-am pregătit instalația publicului-copil

și le-am povestit despre păsărele clipind pe fundal

 

de drujbe.

 

Acum văd casa în pete portocalii.

E cerul tăiat de cabluri

și afișe atemporale.

 

Să nu pot opri fascinația oricât de varză ai fi.

Să plonjez pe dealurile corturilor imitând trotuarele,

pe lângă falsele cuști de animale:

i-a prins plasa de ping pong la hanorac

și-a fotografiat-o rău.

Între frunzele înghețate, pe palmierii

căzând ca voalul printre gherete cu jazz și manele;

 

la filmul în care s-a colorat cu grijă declarând

I loved it all chiar dacă nu era înainte de moarte,

 

pe bruschete înfipte

în roșu moviu, printre fețele voastre fără frică de trecut:

acolo o să-mi refac indulgența.

 

Vino, sclipici, țin de beretă

și înalț hăul

în fața necunoscuților

c-o chestie nu sută la sută inventată.

 

Prin căi oarbe și dialoguri

sub roata de la grădina botanică, întâlnind

un șoricel.”

Video

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK