„La răscruce de vânturi”, una dintre cele mai frumoase povești de dragoste din istorie. Doi actori de o frumusețe absolut convențională. Barbie în haine de epocă, alergând pe stânci bătute de ploaie, ca într-un videoclip Charli XCX. Asta promite trailerul celei mai noi adaptări a romanului scris de Emily Brontë, regizată de Emerald Fennell, și lansată strategic în cinematografe de Ziua Îndrăgostiților. Am trimis un cuplu la film, ca să vă povestească şi vouă.
Oameni frumoși
În primele minute ale celei mai recente adaptări după Wuthering Heights, un bărbat e spânzurat în fața mulțimi care a venit să asiste la execuție ca la un spectacol de varietăți. Imediat ce condamnatul își dă ultima suflare, membrii audienței izbucnesc într-un cor grotesc de urlete, strigăte și chiuituri. E momentul în care vedem consecințele unei igiene precare: zâmbete știrbe, carii, dinți stricați. Ceva normal pentru Anglia din timpul revoluției industriale, te gândești, dar semnele acestei umanități care abia a descoperit mizeria capitalismului și consumul de zahăr pe scară largă se pierd în restul filmului. Pentru că o să-i avem în prim plan pe literalmente cei mai frumoși oameni din lume: Margot Robbie și Jacob Elordi. E adevărat, Heathcliff (personajul lui Elordi) are un dinte metalic, dar e ceva ce aduce mai mult cu protetica decorativă a unui cântăreț de trap decât cu figurile patibulare de mai devreme. S-a spus despre Wuthering Heights că e cea mai frumoasă poveste de dragoste. Filmul regizat de Emerald Fennell susține ideea asta, dar numai în sensul că e cu oameni frumoși.
Și nu doar distribuția a ajutat la hype-ul filmului. Pe coloana sonoră avem Charli XCX, care, la un an și jumătate după Brat Summer, a scos un întreg album pentru această ecranizare.
Am mers la film în ziua în care a intrat în cinematografe, pe 13 februarie. În spatele nostru, o femeie îi povestea prietenei ei despre filmele la care a fost și care au emoționat-o în ultima vreme. La Hamnet a plâns, la Sentimental Value la fel. Mai târziu, spre finalul filmului de față, după ce un fapt în mod convențional dramatic se petrecuse, aud aceeași voce că cere ironic un pachet de șervețele, înainte să râdă scurt. Cam ăsta e Wuthering Heights-ul lui Fennell: o poveste de dragoste prea glossy ca să-i mai simți texturile de umanitate. Conacul lui Edgar Linton, vecinul bogat cu care se căsătorește din interes protagonista Catherine, pare un loc în care ai voie să intri doar cu cipici de plastic, ca la muzeu. Personajele sunt frumoase, chiar și cele urâte. În film plouă mult și ninge, dar nu ca-n viață, ci ca într-un videoclip muzical atunci când urmează refrenul.
Filmul este cea mai recentă ecranizare dintr-un lung șir după singurul roman al lui Emily Brontë, publicat în 1847, sub pseudonim, cu un an înainte de moartea prematură a autoarei, la vârsta de 30 de ani. Romanul, plasat în zona de dealuri sălbatice din nordul Angliei, spune povestea unei iubiri obsesive dintre Heathcliff, un orfan adoptat de familia Earnshaw, și Catherine, care alege să se căsătorească cu altcineva din considerente de statut social. Trădările, nedreptatea și răzbunările care punctează această relație se vor răsfrânge și asupra generației viitoare.
Regizoarea Emerald Fennell a declarat în interviuri că La răscruce de vânturi este cartea ei preferată, așa că a ales să o ecranizeze într-un mod cât se poate de personal. Așa se explică ghilimelele între care e pus titlul filmului, dar și alegerea controversată a lui Jacob Elordi pentru rolul lui Heathcliff. Deși etnia lui Heathcliff a fost dezbătută de cercetătorii în literatură, în carte personajul este adesea descris drept „gipsy”, un rom cu pielea închisă la culoare. Fennell a spus, însă, că l-a ales pe Elordi pentru că așa și l-a închipuit ea pe Heathcliff, mai ales că seamănă cu ilustrația primei ediții pe care a citit-o.
Povestea, veche de 179 de ani, a avut parte de multe adaptări cinematografice, așa că Fennell a putut să-și ia niște libertăți fără teama că strică șansele unui roman să ajungă într-o versiune fidelă pe marele ecran (în cazul în care asta chiar e o preocupare legitimă). După ce s-au încercat atâtea variante, a venit și Fennell cu varianta ei, care e, până la urmă, un Saltburn de epocă. Același Elordi, aceleași conace englezești. Are în plus doar o intensitate emoțională despre care ți se spune că e acolo și pe care n-o simți. Doamna care a stat în spatele nostru la film poate să depună mărturie.
Față de materialul sursă, are mai puține personaje. La unele nu ajunge deloc, altele sunt contopite. De exemplu, filmul renunță la Hindley din carte, fratele biologic al lui Catherine, iar atributele acestuia sunt transferate tatălui. Povestea începe (cu adevărat) în momentul în care, întorcându-se de la Liverpool, domnul Earnshaw aduce cu el copil al străzii pe care i-l prezintă ca pe un cadou fiicei lui, Catherine. Cei doi, copii, care-s cam de aceeași vârstă ajung să crească împreună ca frații, deși inițial raportul de putere e clar: Catherine alege un nume pentru el, Heathcliff, cu aerul cu care faci asta pentru un cățel pe care l-ai primit în dar.
Când cresc, apare între ei și o tensiune sexuală, dar Catherine consideră că-s prea amărâți ca să se căsătorească unul cu celălalt. Îl alege, în schimb, pe bogatul vecin Edgar Linton, un industriaș a cărui singură trăsătură de caracter e că-i îndrăgostit de Catherine. Cu sufletul franjuri, Heathcliff dispare în lume și se întoarce peste câțiva ani, complet transfigurat. În timpul ăsta a acumulat ceva avere, așa că acum își permite un set complet de lame de ras, ca să se bărbierească. Sincer, parcă despre asta aș fi vrut să fie filmul: cum a reușit, în câțiva ani, să-și schimbe complet situația materială. În zilele noastre e greu să pui bani deoparte de la o lună la alta, d-apăi într-o lume cu structură socială rigidă ca Anglia revoluției industriale.
Poate că nu reușește să fie un film de dragoste, dar ceva reușite pe terenul erotismului tot are. Ele încep de la un interes ieșit din comun pentru texturi moi și elastice: gelatină, gălbenuș de ouă sparte, aluat pentru pâine. Toate sunt atinse insistent cu voluptatea cu care-ai atinge altceva. Există însă și scene ceva mai directe, unde textura elastică, moale, cauciucată e a unor buze. Și apropo de texturi. Una dintre cele mai nebunește chestii din film e că lui Catherine i se pregătește, în conacul lui Linton, o cameră tapetată în culoarea pielii ei, atât de fidel copiată încât pereții au mici vinișoare vizibile și pistrui.
Altfel, filmul începe foarte decis în direcția erotică. Încă din prima scenă, apare un condamnat care moare spânzurat cu o erecție vizibilă. Apoi, o avem pe Catherine, care trăiește primii fiori ai erotismului, deși e interpretată de o actriță de 35 de ani. După ce asistă la o scenă ușor BDSM între un slujitor și-o slujitoare, ea ajunge să se masturbeze în intimitatea unor coline pustii din Yorkshire. Atunci când nu participă la scene fierbinți cu Heathcliff (Jacob Elordi la bustul gol), impulsurile ei senzuale se manifestă prin introducerea degetului arătător în gura unui pește conservat în gelatină.
Cumva, înțeleg de ce apare încă o ecranizare după romanul lui Emily Bronte. Poveștile de dragoste au nevoie de aura mitică a unor povești venite din altă epocă: Tristan și Isolda, Romeo și Julieta, dezastrul de pe Titanic. Doar pe fundalul unor norme sociale care nu mai sunt valabile se distilează lucrurile ca să iasă în evidență iubirea ca unic factor legitim. Altfel, dacă povestea e plasată în lumea ta, ești tentat să dai dreptate și altor motive sau rațiuni de care-s ghidate personajele. Probabil că în Verona medievală ai fi zis: „Da, poate că se iubesc copiii, dar să nu uităm totuși că între familii e dușmănie veche, e de-o mie de ori mai important.”
O alegere mai bună pentru Valentine’s Day ar fi fost, poate, ceva care-i la antipozii acestei rețete. Pillion (câștigător al unui premiu pentru scenariu la Cannes în 2025) e o poveste de dragoste mai puțin convențională, între un tânăr introvertit și un motociclist ridicol de chipeș. Fiind plasat în zilele noastre, filmul lasă lucrurile într-o ceață în care trebuie să distingi singur iubirea printre alte aspecte cu care e-n competiție. (Dan Panaet, jurnalist & scenarist)
Glasul pământului, glasul iubirii
Vineri seara la mall. Agitație, baloane cu inimioare roșii, doamne care-și fac poze printre ele şi postează pe Stories ca să câștige invitații la cinema. Pe perete, un poster mare pentru premiera celui mai așteptat film de Ziua Îndrăgostiților: „Wuthering Heights”.
În fața lui, femeile se opresc să-l pupe pe Jacob Elordi.
În loc de cupluri care se țin romantic de mână, cum arată în teorie publicul acestui film, în jur sunt mai degrabă cupluri de prietene cu pungi mari de popcorn, chicotind când apare pe ecran protagonistul, cu degetele lui Barbie în gură. Refuzul lor de a privi filmul cu prea multă seriozitate mi s-a părut, într-un fel, o reacție de înțeles. Filmul lui Emerald Fennell e o fantazie feminină, excesivă, melodramatică și uneori narcisică, despre puterea de a fi dorită și despre prețul pe care îl plătești pentru ea. Deși Elordi pare că primește toată atenția, pentru mine a fost mai degrabă un film despre femei care își imaginează că dorința bărbaților le va salva, când de fapt le condamnă; care cred că pot controla narațiunea pentru că sunt în centrul ei, dar ajung să rămână prizoniere în ea.
Într-un conac izolat din Anglia, pe la 1800 toamna, Catherine Earnshaw (Margot Robbie) are un tată alcoolic care colecționează munți de sticle bune de dus la RetuRO, e dependent de jocuri de noroc și reușește să piardă toată averea familiei. Brusc, romantismul ei juvenil față de Heathcliff (Jacob Elordi), tipul hot, dar sărac, care a crescut alături de ea ca un animăluț salvat de pe străzi, e un lux pe care nu și-l mai poate permite. E ca Ion al Glanetașului, doar că jucat de Barbie, care aleargă pe stânci, prin ploaie, spre noul său vecin bogat – biletul de ieșire din casa în care abuzurile și moralitatea patriarhală sunt mai sufocante decât corsetele din recuzită.
Catherine așteaptă să fie curtată de bărbații care gravitează în jurul ei și se vor întoarce la ea mereu, indiferent ce ar face, pentru că asta e singura formă de putere pe care și-o poate imagina: puterea de a fi dorită. După ce dispare misterios timp de cinci ani, „fratele” său cel chipeș, dar sărac, revine în fantezia ei: de data asta tuns și spălat, îmbrăcat în haine dandy și cu cercel în ureche, dar, mai presus de orice, ridicol de bogat, ceea ce o face deodată să tresară. Alegerea lui Margot Robbie e interesantă aici tocmai pentru că te îndeamnă să-i privești personajul ca pe o păpușă superficială, cu panglici prinse în păr și rochii cu trandafiri. Însă marele merit al filmului este că funcționează ca o oglindă. Una care nu reflectă numai romanul lui Emily Brontë, difuz și cu multe concesii narative, ci mai degrabă pe tine, de pe scaunul de cinema: cu toate privilegiile unei femei din 2026, cu idei despre independență, egalitate și ce mai înseamnă căsătoria azi.
În lumea ei, Catherine e o anexă a altora: e fiica tatălui ei, soția lui Linton, aproape-sora lui Heathcliff, aproape-mama unui copil. Unica ei metodă de supraviețuire e capacitatea de a fi admirată ca un bibelou, iar căsătoria e pârghia de a scăpa din casa unui bărbat, în casa altuia. În lumea asta, încorsetată de o moralitate rigidă și plină de rușine, femeile se luptă să aibă propria voce. Surorile Brontë însele au fost nevoite să-și publice romanele sub pseudonime masculine, fiindcă literatura vremii nici nu concepea ideea de femeie-scriitoare.
La două secole distanță, am spune că lentila prin care privim relațiile de gen a ajuns departe. Dar ironia supremă e că filmul se lansează într-un moment în care tradwives sunt din nou trending şi atâtea femei sunt învățate să viseze că idealul e să nu mai aibă grija de a-şi câştiga singure existența. De parcă dependența ar fi o formă de liniște și nu fix condiția din care Catherine Earnshaw și restul femeilor din film încearcă disperate să scape.
Când una dintre servitoarele familiei Earnshaw reușește să urce pe scara socială prin căsătorie, fostul ei iubit, cu care se întâlnește întâmplător pe stradă, e deodată invizibil. A vorbi cu unul ca el, sărac și fără perspective, ar însemna să-și strice reputația abia câștigată. Pur și simplu, nu se cade. Nelly, cealaltă servitoare-tovarășă a lui Catherine e urmată toata viața de eticheta de „copil bastard” rezultat din afara căsătoriei – un stigmat ireversibil, indiferent cât de inteligentă sau loială ar fi. Deși e un personaj fascinant în roman și poate cel mai reușit narator necreditabil din istoria literaturii de limbă engleză, Nelly e aplatizată în economia filmului la un rol secundar – o cârjă pentru antiteza morală cu protagonista și cam atât. Doar din mila bărbaților e plătită să-i țină companie lui Cathy, care o tolerează cu malițiozitate în jurul său și-i pasează responsabilitatea propriilor regrete, atunci când acestea ajung să o bântuie.
N-aș uita nici de celălalt personaj feminin al filmului, Isabella Linton, interpretată de Alison Oliver cu o monstruozitate hilară, à la Poor Things. Dincolo de viața de prințesă pe care o duce sub aripa protectorului său, ea rămâne un adult infantilizat, care își ocupă zilele cu dichisuri și miniaturi, într-o mare căsuță de păpuși, peste care ninge artificial. Totul e sclipicios, dar fără sens și, mai presus de orice, teribil de plictisitor. Singurele distracții sunt idilele secrete, pline de rușine, sau spectacolul execuțiilor publice, unde cei prinși în fapt sunt umiliți și spânzurați. Dorința de a fugi cu orice preț de plictiseala vieții fără griji se împletește cu fantezii BDSM de secol XIX, cu tușe și mai caricaturale. Dacă în paginile romanului căsătoria ei e o capcană, în care ajunge să sufere la mila unui soț răzbunător și sadic, în film, momentul e cu totul comic – abuzul devine un fetiș, pe care de-abia așteaptă să-l dezlănțuie, cu acelaşi nivel de monstruozitate. Merită o nominalizare pentru Palm Dog. (Ioana Ichim, director de creație în publicitate)
***
După ce luminile s-au aprins, ne-am dat seama că-n sala de cinema era mai multă lume decât ne așteptam. Din ce auzeam în jur, lumea comenta în manieră comică scenele fierbinți din film, deși la fel de bine putea să fie genul de ironie cu care vrei să acoperi cât mai repede o tensiune sexuală neașteptată.
E genul de film care se dă pe Diva TV după ce se culcă copiii, a fost părerea Ioanei. Poate că nu suntem nici publicul ideal pentru filme romantice. Ioana spune că poveștile de dragoste care o emoționează sunt cele pe care nu le-a citit în basme. Le preferă mai degrabă pe care care n-au avut parte de prea mult spațiu de exprimare publică până acum. De exemplu, un film care a impresionat-o a fost All of Us Strangers, o poveste LGBT cu Paul Mescal și Andrew Scott în care iubirea e pansament pentru singurătate și pierdere. În cazul meu, de referință e Le grand Meaulnes, singurul roman al lui Alain-Fournier și cartea pe care am răscitit-o începând din adolescență. Altfel, filmul de față n-a avut nicio putere asupra mea. Cum ar zice Hagi, Jacob Elordi e Jacob Elordi și n-aveam cum să mă impresioneze în vreun fel, iar Margot Robbie o să rămână mereu pentru mine Barbie (în condițiile în care nici măcar n-am văzut filmul Gretei Gehrwig).
