Muzică / Hituri

De ascultat într-o vară londoneză

de Filip Standavid

Publicat pe 14 iunie 2016

O etichetă pusă în grabă (post-dubstep), după doar vreo câteva EP-uri de-ncercat marea cu degetul, poate să-i facă mai mult rău decât bine unui artist proaspăt ieșit din adolescență. La vremea la care debuta cu un album propriu-zis, James Blake mai „îmbătrânise” nițel: avea 23 de ani. Iar al doilea album (Overgrown) i-a adus și coronița: premiul Mercury, al criticilor britanici. Au urmat prieteșuguri cu alde Kanye West și Beyoncé, iar Madonna zice că muzica lui îi stârnește invidia (deși, să fim sinceri, aproape orice tip de muzică poate stârni acum invidia Madonnei). Spre deosebire de ceea ce se întâmplă în periferii cum e a noastră, regalitatea pop a momentului știe prea bine unde găsește idei noi și proaspete: pe cărările mai puțin bătătorite.

Post-dubstep e genul de etichetă care spune totul și nimic (tot așa și cu trip-hop-ul anilor ’90: dacă-l întrebi pe Tricky ce-i aia, riști să-ți mute maxilarul, iar Geoff Barrow, de la Portishead, exclama exasperat într-un NME din altă viață „Can’t you hear the fucking lyrics?!?”). E, după cum îi zice și numele, o continuare, o reinterpretare a unui stil de muzică electronică abraziv și eclectic: numai că, acolo unde londonezii de pe la sfîrșitul anilor ’90 îngroșau sincopele și urcau zdravăn bașii, puștimea de după 2000 a redus semnificativ ritmul, a îmblînzit sample-urile și a adăugat o tușă retro, olecuță de jazz, o undă de spleen romantic. 

Apetitul pentru balade, intimitate și sentimentalism e în spiritul timpurilor – nu degeaba cam în aceeași perioadă în care se afirma James Blake au început să aibă un ditamai succesul mainstream Amy Winehouse sau Adele. Confruntați cu un tsunami informațional și cu o excitare perpetuă a simțurilor, ne retragem, se pare, în sine. Blake nu încearcă să explice stilul său, dar observa cu umor, într-un interviu pentru Billboard că un taximetrist căruia îi spusese că face muzică electronică i-a răspuns „Aha, păi tocmai ce-a fost Tiesto la radio!”.

Prea curând n-o să auziți sub numele lui Tiesto un cântec nostalgic și tânguitor precum „Timeless”, chiar dacă ritmul lui de bază e, de fapt, hip-hop deghizat. La fel, multă lume folosește nenorocirea aia de AutoTune, dar când ai un bariton atât de distinct cum are James Blake, chiar îți permiți să te joci puțin cu softul care face din oricine un pițigăiat – un titlu precum „Put that away and talk to me” ar putea chiar fi interpretat drept o glumă. Iar „I Hope My Life” o-ndesi ea percuția (e propuslată de un bum-bum-bum de regăsit în toate DJ-seturile radio trase la indigo), dar are de transmis o idee foarte în răspăr cu moda:  „I hope my life is no sign of the times”. 

Paseist cu metodă, James Blake e un producător prea înzestrat ca să-și bată capul să pară hip – toate cântecele (c-or fi ele dubstep, 2-step sau R&B) sună cristal, nu-ți vine să adaugi sau să tai nimic. Și, după cum spuneam, Blake nu se teme să se arate sentimental sau extrem de direct: aproape fiecare piesă e una de dragoste, o – fugiți, oșteni! – baladă: „f.o.r.e.v.e.r” mizează doar pe voce și pian, „Waves know shores” dă pe-afară de alămuri björkiene, „My willing heart” utilizează din greu pauzele, tăcerea, aproximările. Această abordare (un „minimalism triumfal”, să zicem) devine emfatică în „I need a forest fire” – clapă bisericoasă (aproape orgă), un sample discret repetat întruna – „Another shade/Another shadow/Another shade/Another shadow”- și încă o voce inconfundabilă: Justin Vernon (Bon Iver) se instalează în prim-plan și nu se mai dă dus. Reacțiile posibile sunt două: ori dai cu miorlăiala de pămînt, ori te-arunci în muzică precum într-o piscină plină-ochi cu miere. 

 

Un al treilea nivel (și cel mai interesant) la care funcționează The colour in anything e cel al experimentului: „Choose me”, așezată undeva pe la mijlocul albumului, mărită baladele de care ziceam cu ritmurile contemporane, dominate de sintetizator, iar cîrligul e un „Aaaaaaaaa…” prelungit care pare furat de la Thom Yorke.„Two Men Down” se distrează vreo șase minute lătrând scurt din când în când („Hau!”) deasupra unui vălsuleț de cămin cultural care virează scurt în muzică atonală, ca să sfîrșească într-un falset din arsenalul lui Prince ori al lui Stevie Wonder: chiar nu glumesc! „Meet you in the maze” încheie albumul așezând strat peste strat peste strat de voci distorsionate: abuzul de multitracking ar suna caraghios sau tembel în nouă cazuri din zece. Aici sună de-a dreptul emoționant, mărturie – poate – a unei iubiri pierdute și promisiune, sper, făcută ascultătorului atent: „Ne (re)vedem în labirint”. 

Lung, amestecat și solicitant, The colour in anything e ceva rar în vremurile noastre, un album care se cere ascultat atent cap-coadă, dar care îi răsplătește înzecit pe cei care rătăcesc aiurea prin oraș, în această extrem de imprevizibilă vară londoneză.  

James Blake, The Colour in Anything, Polydor Records, 2016

Video

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK