Simona Goșu a debutat remarcabil în proză scurtă cu Fragil (2020, Polirom), pentru care a primit câteva premii. Primul său roman, Stela (Polirom, 2023), nu e neapărat o surpriză. Cu o scriitură proaspătă, fără prețiozități și ambiții stilistice, prozatoarea dă un roman alert, savuros și sintetic despre trecutul foarte recent al României. Totuși, realismul cărții are vulnerabilitățile lui de tehnică, iar narațiunea suferă pe alocuri din cauza unor pasaje demonstrative, nu constructive.
S-a tot discutat în ultima vreme, în presa literară autohtonă, despre formele romanului realist, miza fiind aportul social pe care această formulă are capacitatea de a-l încorpora. Câteva luări de poziție se ambiționau să tipologizeze, dacă nu chiar să pledeze, pentru varianta optimă, asta pentru că există fie o sforțare (nostalgie?) conceptuală de a avea astăzi un termen precum a fost înainte de 1989 „realismul socialist”, fie o spaimă față de o nouă variantă a acestuia.
Nu-mi doresc să rezolv problema, însă preambulul îmi servește pentru a merge la baza formulei, așa cum s-a constituit ca praxis. Și anume de a readuce în discuție, prin Stela, o direcție mai puțin sedimentată la noi (romanele lui Radu Pavel Gheo fuseseră încadrate astfel de Iovănel): și anume celebrul realism balzacian – chiar cu clișeele lui: descrieri detaliate și personaje tipologice, pasibile de universalism și de a fi ținute minte. Stela e un atare personaj. Nu e singurul din roman care are „calitatea” aceasta, dar e evident și din titlu că ea e starul cărții. Mai precis, Simona Goșu practică un realism domestic, de interior, care are ca miză devoalarea indivizilor cu prejudecățile, credințele și obiceiurile fiecăruia. Cu alte cuvinte, soluția radiografierii unei felii sociale e să urmărești indivizii acasă la ei. Din unghi tematic, Simona Goșu problematizează direct și cu naturalețe discursivă două subiecte, ar zice unii malițios, tipic marxiste: munca, mai ales cea a femeilor, și clasa socială.
Romanul se deschide cu Stela aflată la serviciu în casa actorului și PSD-istului Marinică Țane. Fostă lucrătoare pe post de casier-contabil gestionar la un Depozit de Carte, este dată afară, pentru că odată a scos din depozit cărți și le-a vândut pe cont propriu, nu pentru bani, ci pentru că îi fuseseră validate abilitățile de business woman și voia să exerseze, crezând că face un bine, căci avea de gând oricum să aducă banii în Depozit. Infracțiunea ascunde ceva: Stela ar fi vrut să evolueze social și existențial. Mai mult, frumoasă și carismatică, ar fi vrut să profite de datul acesta natural, să facă și ea un pas în față, așa cum soțul ei, mașinist la teatrul Odeon, este câteodată și în grupul de figurație al unor spectacole.
În urma concedierii, însă, Stela e nevoită să se reprofileze și, după multiple joburi, ajunge să fie menajeră în câteva case dintr-un cartier bucureștean – muncă pe care, de voie, de nevoie, o face cu drag. Importante sunt aici două aspecte contextuale: în primul rând, Stela și familia sa își pierd casa pe fondul retrocedărilor, rămânând, practic, pe drumuri. Ajutată financiar de Țane, ca să-și cumpere un apartament, Stela rămâne fidelă acestei familii pseudoaristocrate și ușor, ușor își face clientela în cartier. În al doilea rând, ne aflăm în plină degringoladă politică, în preajma referendumului pentru familie din 6-7 octombrie 2018. Contextul nu intră peste personaje, dar el rămâne relevant până la final. Cum e clasa socială integrată? S-ar zice: simplu, căci Stela, femeie născută la țară, cu 12 clase terminate cu brio, ajunsă mai mult sau mai puțin către clasa de mijloc, lucrează la familii bogate, cu vile și tot felul de pretenții, care eventual o tratează inferior.
Ce remarc e felul în care, dincolo de schema superior-inferior, există o schemă generaționistă în contra ageism-ului. Adică: pe de o parte, Stela ajunge să poarte o conversație revelatoare cu Ana, fata familiei Țane, studentă la Cambridge, în IT, dar care vrea să renunțe la facultatea britanică și să se întoarcă la București, să facă psihologie. Ana nu e nici pe departe ca mama ei, madame Țane, care o privește de sus pe Stela, ba chiar tânăra i se confesează menajerei, mărturisindu-i adeziunea ei pentru spiritualitate, precum și planul de a se lăsa de IT. Pe de altă parte, însă, personajul care problematizează și critică referendumul pentru familie e o bătrână.
Dacă cu religia Stela are o relație de tip mixed feelings, fiind reinițiată în ale Bibliei de către Ana, în politică nu e loc de inițiere, pare să ne spună în subtext autoarea. Dincolo de o tensiune care, în economia cărții, stă pe post de suspans, e aici o miză majoră a romanului. Din când în când, printre mai gravele probleme de viață, cum e relația fracturată cu propria ei fiică, Lăcrămioara, emigrată în Anglia, Stela se întreabă „Să merg la vot?”. Iar întrebarea nu e nici măcar retorică, spre deosebire de mai vechea „Eu cu cine votez?” din Caragiale.
Simona Goșu sintetizează prin întrebarea care stă ca un ghimpe în coasta Stelei o problemă societală acută: prăpastia din ce în ce mai adâncă și mai greu de surmontat dintre cetățeni și clasa politică. Practic, cei care iau cuvântul în roman despre politică produc niște discursuri-enclavă pe care Stela nu că nu le pricepe, ci ele sunt mai degrabă nișe, care iau forma unor conflicte de interese nu doar opace pentru cel care vrea lămuriri, dar și viciate, deci ineficiente, căci, at the end of the day, nu ajung la Stela drept soluții ori posibilități de a-și da un răspuns sieși, precum și de a lua o poziție în mod conștient și asumat. Și nu e o problemă de educație sau de cunoaștere, ci, aș zice, pur și simplu, de informare publică, de politici educaționale up-to-date, dincolo de clișeizata „corectitudine politică” ce ne strică copiii și ne fură țara.
Cu alte cuvinte, e o problemă sistemică, nu individuală. Stela e o femeie într-o anumită măsură emancipată, cu experiențe de viață traumatice la activ, dar deschisă la comunicare și la noutate, cu simțul umorului și cu o ingenuitate efervescentă, eficientă și dedicată în muncă, dar confuză cu privire la situația politică. Simona Goșu nu șarjează dimensiunea asta și bine face, menținând până la capăt tensiunea. Totuși, arătând că rasismul e o chestiune de zi cu zi, pe cât de naivă, pe atât de îngrijorătoare, intenția narativă e una destul de ambivalentă: într-un fel, nu te poți supăra pe Stela că o face „jidancă” pe doamna care își recapătă casa după retrocedări, sau că își poreclește nepotul „Ciocolată”, fiind mulatru, căci fiica ei se căsătorise cu un bărbat de culoare în Anglia. În alt fel, aceste rasisme sunt îmblânzite (există o empatie discursivă pentru Stela, care trădează ambiția naratorială de echidistanță), simulând faptul că problema e mult mai complexă și la nivel individual, și la nivel comunitar. În plus, Simona Goșu apelează pe final la o soluție misticoidă, aproape parodică, ce aduce un deserviciu romanului.
Pe de altă parte, autoarea manevrează bine doza de suspans, așa că nu aflăm nici la final dacă Stela merge la referendum sau ce opțiune ar avea, dacă ar merge. Cartea se încheie cu fiul Stelei, Emanuel, venit acasă noaptea bătut și speriat. Fusese agresat de câțiva bărbați de la sala de fitness unde lucrează pe motiv că este homosexual. Finalul finalului e atacul de panică al Stelei, declanșat de ce i s-a întâmplat fiului, dar anticipat prin alte episoade similare, precum momentele când trece prin fața fostei locuințe. Pe fondul panicii are un soi de epifanie religioasă, în care aude una dintre propozițiile biblice de curând aflate de la Ana: „Stau la ușă și bat, dacă mă aude cineva, să-mi deschidă”. E un pasaj livrat și nu prea credibil, care ar fi putut lipsi. Nu era obligatorie închiderea acestui cerc, fie și în contextul ultimului capitol.
Nu e nimic monoton în romanul Simonei Goșu. Ba dimpotrivă, ce i-aș „reproșa” autoarei e grăbirea acțiunii prin justificări de fațadă. Sigur, am putea argumenta accelerarea prin bornele temporale – o urmărim pe Stela în rutina ei de luni până sâmbătă –, dar unele pasaje sunt, cum ziceam, pur demonstrative. Unul e momentul în care madame Țane o pune să îndepărteze un cuib de păsări de la fereastra vilei, căci fac mizerie. Asta după ce tocmai aflăm povestea casei pierdute. Dialogul e emfatic și previzibil, întrucât protagonista imediat reacționează cu „Doamna notar, fac orice, da’ nu mă puneți să le distrug casa”. Tendința autoarei de a livra astfel de pasaje face transparent scheletul romanului.
Altfel, Stela are toate șansele să fie unul dintre vârfurile prozastice în 2023. Deși realismul e mai degrabă îmblânzitor și descriptiv decât problematizant și critic, romanul prioritizează tensiunea dintre intim și ideologic, făcând-o accesibilă și urgentă.
Fotografie principală de Czapp Árpád , via Pexels.
