În ultima lună, am mers la șase dintre cele mai mari instituții de cultură din București, să văd cât de accesibile sunt pentru cei care, la fel ca mine, se deplasează într-un scaun rulant.

M-am născut cu dizabilități locomotorii și de aceea mă deplasez cu un scaun rulant, iar mama mă însoțește permanent, oriunde aș merge. Asta, însă, nu m-a împiedicat să fiu mereu activă și să-mi doresc să particip cât mai mult la viața culturală. Din păcate, nu-mi amintesc ca în ultimii cinci ani să mă fi putut bucura fără nicio problemă de spectacole, de concerte sau expoziții. Acest lucru se întâmplă deoarece majoritatea instituțiilor culturale nu țin cont de nevoile persoanelor cu dizabilități locomotorii.

Anul trecut, de pildă, am fost la un concert la Sala Palatului, una dintre puținele instituții care precizează pe site, la secțiunea „Servicii”, aspecte legate de accesibilitate. Totul ar fi trebuit să fie în regulă, dar a fost doar pe jumătate. La urcare, rampa electrică a  funcționat fără probleme, dar la coborâre, s-a oprit la mijlocul treptelor, fiindcă nu fusese încărcată suficient. Pentru a putea ajunge jos, tata a trebuit să coboare căruciorul cu tot cu mine, pe treptele multe la număr. Scaunul rulant putea oricând să alunece pe scări, așa că până la ultima treaptă, inima mi-a bătut puternic, de teamă să nu mi se întâmple ceva. Dacă la Sala Palatului o persoană cu dizabilități are acces numai în sectorul A, cel mai scump, după categoria VIP, mă gândesc că atunci ar fi frumos și decent să nu mai trecem printr-o asemenea experiență.

Tot anul trecut am avut de făcut pentru facultate un material la Muzeul de Geologie. Am ajuns acolo și mi-a fost imposibil să-mi ating scopul. La muzeu nu exista nicio rampă și de trepte nu duce lipsă. Am ajuns chiar și la director, iar când l-am întrebat de ce nu există facilități, s-a scuzat, invocând  vechimea clădirii. Nici în prezent, pe site-ul oficial al muzeului nu există informații legate de accesibilitate.

Din cauza nenumăratelor întâmplări de acest gen care m-au afectat de-a lungul timpului, am decis să dăm o tură prin câteva dintre cele mai importante instituții de cultură din București (și din România), să vedem cât de accesibile sunt ele pentru persoanele cu mobilitate redusă. 

Eu nu am văzut persoane cu dizabilități”

Am ajuns în vizită la Biblioteca Națională a României, într-o zi foarte călduroasă de august. Aleea din fața Bibliotecii se asfalta, așa că drumul până la intrare a fost îngreunat. Pe jos era pietriș, roțile scaunului se învârteau mai greu și căruciorul trebuia  împins cu multă forță, fiind înclinat pe roțile din spate. Pe deasupra, a trebuit să ne strecurăm printre utilajele parcate acolo și să urcăm și bordură înaltă și spartă.

La intrare, m-a întâmpinat o angajată de la pază, care mi-a spus că Biblioteca e închisă până pe 19 august, pentru igienizare. Am rugat-o să-mi ofere câteva detalii despre accesibilitatea clădirii, pe ușa căreia scria că funcționează fără autorizație ISU pentru incendiu. Mi-a zis că nu are voie să-mi spună și a plecat să cheme pe altcineva. După vreo zece minute de așteptare, am reușit să stau de vorbă cu un alt angajat, care mi-a permis să verific câteva aspecte legate de accesibilitate, chiar dacă Biblioteca era închisă. 

Sunt două rampe pe scările interioare, care duc la cele două  lifturi funcționale, suficient de încăpătoare pentru un scaun rulant.  Așadar, orice persoană cu mobilitate redusă poate ajunge la oricare dintre cele 6 etaje ale bibliotecii. Ulterior, angajatul Bibliotecii mi-a mărturisit că a avut oareșce emoții în ceea ce privește mărimea ascensoarelor, fiindcă nu știa sigur dacă sunt potrivite pentru cărucior.

Când l-am întrebat dacă la Bibliotecă vin persoane cu mobilitate redusă, angajatul mi-a răspuns: „Eu nu am văzut”. Mi-a povestit, în schimb, că în trecut, instituția a organizat o acțiune care avea în prim plan persoane cu dizabilități diferite. Evenimentul ar fi avut loc la parter pentru că, spunea el, au vrut să se evite eventualele inconveniente. De atunci, nu își aduce aminte să mai fi văzut alte persoane cu dizabilități la Biblioteca Națională, cea mai mare bibliotecă din România. Noul ei sediu, în care s-au investit 105 milioane de euro, a fost sfințit  în 2012 de Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române.

Pe site-ul oficial al instituției, www.bibnat.ro, nu sunt precizate informații privind accesul persoanelor cu dizabilități. Pe de altă parte, trebuie să știți  că în cazul în care o persoană cu mobilitate redusă plănuiește să mergă neînsoțită la Bibliotecă, se poate descurca singură, în condițiile în care drumul nu e în lucru.

„Nu a sosit piesa din Italia”

Vizita la Muzeul Național de Artă Contemporană a început într-o notă ușor gri. Am constatat că o persoană cu dizabilități nu poate parcurge drumul până la muzeu neînsoțită, dacă, de exemplu, vine cu transportul în comun. Chiar dacă veniți cu mașina până în curte, trebuie să o parcaţi cât mai aproape de muzeu, pentru că drumul până acolo e unul anevoios, plin de gropi, denivelări și alte obstacole. În cazul nostru, însă, am lăsat mașina foarte departe, fiindcă paznicul de la una dintre intrările în Palatul Parlamentului ne-a îndrumat greșit. Astfel, am mers foarte mult pe jos, cu scaunul rulant urcând în pantă, înclinat pe roțile din spate, încercând să trecem cu greu prin porțiunile de trotuar spart sau cu pietriș. 

Muzeul are, însă, toate dotările, atunci când vorbim de accesibilitate. Pentru a intra în clădire există o rampă electrică și lifturi pentru a putea ajunge la fiecare nivel. Doar că pe 8 august, când am fost acolo pentru prima oară, rampa electrică era defectă. Din câte am aflat de la angajați, se stricase cu două săptămâni înainte de vizita mea. În primă fază, cei de la pază ne-au spus că e defect acumulatorul și că nu a sosit piesa comandată din Italia. La plecare, însă, au dat vina pe echipa de mentenanță, susținând că de fapt piesa venise, dar echipa nu răspunsese solicitării pentru a o înlocui.

Așadar, pentru a putea vizita muzeul, am fost ridicată pe scări cu tot cu scaunul rulant, de către tata și alți doi angajați. În acele momente, m-am simțit destul de stresată, fiindcă scaunul putea aluneca oricând. Mă țineam strâns de mânere, iar palmele îmi erau transpirate de frică. Când am  ajuns sus, am putut să respir ușurată. Cei de la pază au zis că muzeul fusese vizitat de un norvegian în scaun rulant, fix cu o săptămână înainte ca rampa să se strice. Aceștia ne-au mărturisit că străinul a fost uimit când a văzut că rampa era funcțională. 

Înainte de a intra în muzeu, am trecut printr-un filtru de verificare, procedură specifică pentru accesul în orice clădire din Palatul Parlamentului. În cazul persoanelor cu mobilitate redusă, se realizează doar o percheziție corporală.

La parterul muzeului era deschisă o expoziție de fotografii în alb-negru a faimoaselor opere semnate de Brâncuși. La etajul întâi, e o expoziție cu picturi abstracte, în alb/negru, destul de anoste pentru gustul meu. În plus, toate vitrinele cu exponate de aici sunt mult prea înalte pentru a putea fi văzute de la nivelul unei persoane în scaun rulant. Practic, acele vitrine sunt asemenea unor bănci ale elevilor de liceu, iar de la nivelul meu, le vedeam doar marginea. La etajul 3, totul „prinde viață” prin tablourile pline de culoare ale lui Octav Grigorescu, dar și ale altor artiști.

E important de menționat e că pe site-ul oficial al Muzeului Național de Artă Contemporană, www.mnac.ro, nu sunt precizate aspecte legate de accesibilitate.

Update: După trei săptămâni de la prima vizită, am ajuns din nou la Muzeul de Artă Contemporană, și am fost plăcut surprinsă să văd că rampa electrică e din nou funcțională. Acum, ori ce persoană cu mobilitate redusă poate intra cu ușurință la Muzeu. Mai ales dacă se va repara și drumul.

„Săltată pe sus”

Cum demult îmi doream să ajung la un concert la Ateneul Român, l-am inclus pe lista mea de călătorie în căutarea accesibilității. Am ajuns la Ateneu într-o zi la început de august, când nu era deschis pentru vizitare.

Cum intrarea principală era închisă, am intrat pe o laterală cu o singură treaptă, într-un hol cu alte 6 trepte. Aici, m-au întâmpinat cei de la pază.  Când i-am întrebat despre facilitarea accesului unei persoane cu dizabilități în clădire, aceștia  mi-au spus: „Avem doar lift, dar și de la lift pentru a intra în sală mai sunt câteva trepte și nu au rampă.” Să nu vă imaginați că până la lift nu mai erau alte trepte. Erau vreo 6, destul de înguste și greu de urcat.

Am încercat să aflu de la cei care păzeau clădirea de ce nu există totuși nicio rampă nicăieri. Paznicii au ridicat din umeri: „Clădirea e veche”. E, oare, acesta un răspuns plauzibil? Acum există rampe mobile care pot fi montate la cerere, așa cum se întâmplă, de exemplu, la Teatrul Odeon.

Cum pe 1 septembrie începe Festivalul George Enescu, unul dintre cele mai importante și costisitoare evenimente culturale din România, la finalul lui august am mers din nou la Ateneul Român, să văd, totuși, ce soluție există ca persoanele cu dizabilități să poată ajunge la un concert din cadrul festivalului, în această instituție.

Un paznic - altul decât cel întâlnit la prima vizită - mi-a spus că au rampă la o altă intrare. Când a văzut că insist să îmi arate  rampa, a recunoscut că e doar una improvizată la intrarea pe care o folosește echipa tehnică, pentru a transporta echipamentele. Mi-a zis că oricum nu aș încăpea cu scaunul în lift, deoarece e prea mic. 

Apoi, paznicul a spus că singura modalitate prin care pot ajunge în sală e să fiu „săltată pe sus”, pe intrarea din laterală, unde se află multe trepte înguste. Mi-a zis să stau liniștită că vor da și ei o mână de ajutor, doar să fiu însoțită de tata sau de cineva mai puternic. Apoi a completat: „La noi, în fiecare săptămână vine câte o persoană cu dizabilități și așa o ajutăm să urce, deci nu e problemă”.

M-a surprins să-l aud spunând acest lucru, atâta vreme cât la vizita mea precedentă nu s-a oferit nimeni să mă ajute. Mai mult: cum poți afirma așa ceva, când știm cu toții că majoriratea persoanelor cu mobilitate redusă nu ies din casă pentru că, din păcate, nu au curaj, sprijinul celor din jur sau, pur și simplu, le e imposibil să se descurce în oraș. Abia mai vezi, din an în Paște, o persoană cu dizabilități, plimbându-se prin parc. În același timp, pe site-ul oficial al instituției, www.fge.org.ro, nu se pomenește nimic despre accesul persoanelor cu dizabilități. 

În aceste condiții, mă tem că mi-ar fi imposibil să particip la vreun concert organizat la Ateneu, în cadrul Festivalului „George Enescu”, chiar  dacă mi-aș putea permite să plătesc două bilete - unul pentru mine, unul pentru însoțitor.

Un fotoliu incomod

Din martie 2017, Muzeul Național al Literaturii Române are un nou sediu în București, într-o clădire ce a aparținut generalului  Leon Mavrocordat. Intrarea în muzeu e la nivelul solului, iar accesul persoanelor cu dizabilități la etaj se realizează cu un fotoliu electric. Există chiar o persoană care se ocupă doar de urcarea / coborârea persoanei cu dizabilități cu acel fotoliu.

Probabil când veți citi aceste rânduri, veți spune că muzeul deține un echipament care asigură accesibilitatea cu ușurință. Depinde din ce perspectivă  privim lucrurile. De pildă, unei persoane cu handicap grav ca și mine, îi este foarte greu sau chiar imposibil să se mute din cărucior în acel fotoliu și invers.  După ce intrați în muzeu, sunt cinci trepte până la parter. Pentru a putea ajunge aici, mama a trebuit să mă ridice din scaunul rulant, să mă pună în acel fotoliu, să plieze căruciorul și să îl  urce pe scări. În tot acest timp, eram urcată cu acel fotoliu. Când am ajuns la parter, am reluat toată procedura, invers.

Deși clădirea are toate facilitățile, angajații muzeului mi-au mărturisit că rar le trece pragul o persoană cu mobilitate redusă. Să fie, oare, din cauză că, la fel ca în cazul altor instituții culturale și nu numai, informațiile legate de accesibilitate nu sunt publice pe site-ul oficial, www.mnlr.ro? Pe de altă parte, o persoană cu dizabilități nu poate vizita singură acest muzeu, din cauza echipamentului de accesibilitate.

Personal, am ales să vizitez doar parterul, din cauză că transferul din scaunul rulant în fotoliul electric era dificil. Parterul e dedicat poeziei românești și am văzut că aici sunt păstrate obiecte care au aparținut unor poeți remarcabili, cum ar fi tocul din cristal verde, fără peniță, al lui Vasile Alecsandri, un fragment din manuscrisul „Scrisorii a III-a” de M. Eminescu, pe hârtie veche, îngălbenită, cu mirosul ei specific.

Slalom printre mașini parcate alandala

ARCUB e un spațiu din Centrul Vechi, finanțat de Primăria Capitalei, unde au loc multe evenimente culturale la care am vrut de-a lungul timpului să merg. Până de curând, nu ajunsesem încă la niciun eveniment aici, fiindcă nu știam cum stă treaba cu accesibilitatea.

Când am hotărât să fac o vizită, am mers la ARCUB cu transportul în comun. În ziua aceea, am avut noroc. Șoferul a venit să desfacă rampa pentru a urca în autobuz, și la dus și la întors, ceea ce a însemnat un fel de sărbătoare. Ca să înțelegeți mai bine: deși e de datoria lor să-i ajute pe cei cu dizabilități să urce și să coboare din mașini, 80 % dintre șoferii RATB vin să dea o mână de ajutor persoanelor cu dizabilități doar dacă există cameră video în autobuz. În rest, pur și simplu te ignoră sau cel mult lasă autobuzul mai jos din pernele de aer. 

În apropierea centrului cultural, erau mașini parcate total aiurea și pur și simplu nu am avut pe unde să trec. A trebuit să mă întorc și să ocolesc pe un drum cu piatră cubică. În acel moment, accesul s-a complicat, deoarece scaunul rulant se manevrează greu pe asemenea drumuri.

Într-un final, am ajuns la ARCUB, care era închis, şi astfel nu mi s-a permis să intru, deși pe site-ul oficial al ARCUB scria că spațiul este deschis de luni până vineri de la  9 - 17.

La intrare m-a întâmpinat un angajat al pazei, cam iritat. Repeta întruna: „Nu aveți voie înăuntru, e închis!”, de parcă eu și mama, care mă însoțea, am fi mers acolo să vandalizăm clădirea, deși îi spusesem de la început că am nevoie doar de niște informații despre accesibilitate.

După acel episod, un grup de persoane aflate în apropiere, la o masă, probabil angajați ai ARCUB, mi-au spus că am acces în sala de spectacol pe intrarea principală. Pentru a putea merge la expoziția care se deschidea abia după prânz, accesul se făcea dintr-un gang. Intrările în clădire sunt la nivelul solului și există lift. În acel moment, și angajatul de la pază a început să coopereze. 

În altă ordine de idei, o persoană cu mobilitate redusă poate ajunge singură aici, însă informațiile de pe site-ul oficial, www.arcub.ro, trebuie actualizate constant, mai ales dacă au intervenit schimbări legate de orar. Vă dați seama că unei persoane cu dizabilități locomotorii îi e dificil să se deplaseze, iar informațiile la zi îi sunt extrem de utile pentru a nu parcurge drumul degeaba, așa cum s-a întâmplat în cazul meu.

De asemenea, tot pe site, la secțiunea „Contact”, undeva în josul paginii, apare următorul mesaj: „Persoanele cu handicap beneficiază de gratuitate la evenimentele ARCUB numai pe baza prezentării unor documente, respectiv certificat de handicap și act de identitate, care să ateste acest lucru. Pentru a vă asigura un loc, vă rugăm să faceți rezervări la numărul de telefon 0732 669 928 sau prin e-mail: casadebilete@arcub.ro.” De aici, probabil trebuie să deducem că sediul e accesibil pentru persoanele cu dizabilități, fiindcă pe site nicăieri nu sunt precizate explicit aceste lucruri.

O rampă periculoasă și forța unei doamne săritoare

Muzeul Național de Artă al României are sediul principal în incinta Palatului Regal și mai multe muzee satelit în diverse zone ale Bucureștiului. Când am mers în vizită, am ales să vedem aripa de la sediul principal, ce găzduiește expozițiile temporare „Laborator: Restaurarea picturilor vechilor maeștri” și „Metamorfoze. Camee, geme și bijuterii din colecția MNAR”.

La intrarea în această aripă a muzeului, sunt câteva trepte și există rampă. Surpriza vine abia după ce se deschide ușa și vezi alte scări cu o rampă mobilă extrem de abruptă și îngustă.

Dacă nu era una dintre angajate, o doamnă săritoare care să aibă suficientă putere pentru a urca scaunul pe rampă, nu puteam urca, deși eram însoțită de alte două persoane. Rampa e periculoasă, dacă persoana care vă însoțește nu își ia avânt și nu împinge cu forță căruciorul. La urcare, riscați să alunecați pe spate, iar la coborâre, dacă cineva nu ține contră din față, există toate șansele să cădeți în cap.

Chiar și cu tot ajutorul celor de față, mi-a fost extrem de teamă că voi aluneca. La fel de abruptă e și rampa de la casa de bilete, dar am avut accesul gratuit. Ne-au spus de la început că expoziția de bijuterii nu o putem vizita, fiindcă este la subsol și nu există rampă. 

Fiecare etaj al muzeului poartă numele unei școli, iar accesul se face cu lifturi suficient de încăpătoare.  Nu am putut vizita „Școala franceză”, deoarece liftul era defect. Când am întrebat un angajat de când liftul nu mai e funcțional, acesta mi-a răspuns: „De ceva vreme”.

De asemenea, pentru a ajunge la „Școala flamandă” sunt niște trepte, dar există o rampă electrică donată,  pe care angajata o folosea cu stângăcie - i-a luat ceva timp să găsească butoanele potrivite. În plus, și aici am stat cu un nod în stomac, deoarece dacă rampa e folosită rar și nu e încărcată suficient, se pate opri în mijlocul treptelor, așa cum mi  s-a întâmplat la concertul de la Sala Palatului despre care povesteam la început. Din fericire, nu s-a întâmplat acest lucru. Personalul mi-a spus că sunt persoane cu deficiențe care vizitează muzeul.

Aici, vă puteți bucura privirile, admirând opere semnate de Rembrandt și alți pictori faimoși.  E un loc perfect în care vă puteți deconecta. Dacă ar fi să fac un clasament raportat la numărul de vizitatori pe care i-am întâlnit în cele trei muzee pe care le-am vizitat, fără îndoială, Muzeul Național de Artă a României, e pe locul I.

Pe de altă parte, e exclus ca o persoană cu  dizabilități să viziteze singură această aripă a Muzeului Național de Artă a României, din cauza rampelor periculoase. Nici în acest caz, informațiile despre dotările de accesibilitate nu sunt publice pe site, www.mnar.arts.ro.

***

Primul gând pe care l-am avut atunci când am pornit în această călătorie a fost să trag un semnal de alarmă: din păcate, persoanele cu mobilitate redusă sunt în continuare private de accesul la viața culturală și nu numai, din cauza lipsei de accesibilitate a spațiilor. Dacă mă gândesc doar la cele șase spații de mai sus, concluziile sunt dezamăgitoare.

Doar la Biblioteca Națională și ARCUB, o persoană cu mobilitate redusă poate ajunge singură. La toate muzeele doar eu am avut acces gratuit, în vreme ce însoțitorul, care îmi este indispendabil, a trebuit să plătească. E adevărat că nu e o sumă însemnată, însă conform legii, atât persoana cu dizabilități, cât și însoțitorul beneficiază de gratuitate. De exemplu, la Muzeul Antipa, unde am fost din nou recent, nu am plătit nimic nici eu, nici mama. Dar au și ei probleme la capitolul accesibilitate: există o rampă electrică, care urcă până la parter. Acum câțiva ani, angajații de acolo au spus că au o rampă pe șenile pentru a putea urca la etaj și coborî la subsol. Prin 2014, când am fost prima oară, aceasta era defectă. În 2018, nimeni nu știa de existența acestei rampe.

În călătoria mea în căutarea accesibilității, am mai descoperit că unele instituții au echipamentul defect, lăsat să zacă așa mult și bine, deoarece rar sau chiar deloc, persoanele cu dizabilități nu le trec pragul și atunci ce rost mai are să investească. Doar la Muzeul Național al Literaturii Române am văzut o persoană special angajată pentru a asigura accesul persoanei cu dizabilități în clădire. Cum aspectele legate de posibilitatea ca o persoană cu mobilitate redusă să ajungă într-un anumit spațiu cultural nu sunt făcute publice pe nicăieri, trebuie să te duci să întrebi la fața locului. Personal, în majoritatea cazurilor am dat de angajați inabordabili, care ori nu aveau habar de aceste informații, ori trebuia să le smulgi cuvintele cu cleștele. 

Accesibilitatea persoanelor cu dizabilități în spațiile culturale publice și nu numai e o problemă care persistă, deoarece probabil nu mulți și-au pus întrebarea: „Oare ce simte o persoană cu dizabilități când ratează un eveniment, din cauza că nu are, efectiv, acces?” Doar în ultimele luni, am pierdut trei evenimente mari la care îmi doream neapărat să ajung. Nu mai vorbesc de multele piese de teatru pe care le pierd mai mereu, din același motiv: lipsa accesibilității. Sunt convinsă că, dacă s-ar organiza o acțiune prin care diverse persoane responsabile cu accesibilizarea spațiilor ar fi puse pentru o secundă în locul nostru, al persoanelor cu mobilitate redusă, ar înțelege nevoia asta elementară. A unei banale rampe funcționale sau a echipamentelor aferente, a unor angajați care să te îndrume și să te ajute, a unor informații clare și actualizate, pentru ca toate aceste locuri să fie publice, dar pentru toată lumea. 


La realizarea acestui articol au contribuit Gabriela Ghinea, Diana Meseșan, Ionuț Dulămiță, Andra Matzal.