Pe Mihaela Drăgan am văzut-o prima oară pe o scenă într-o dimineață, la Creative Mornings, vorbind despre ce înseamnă în România să fii femeie, romă, feministă, activistă pentru drepturile LGBT, practic - o ciudată (weird era tema lunii respective). Recunoștea atunci că și-a interiorizat cu adevărat etnia de-abia când a decis să dea la facultatea de teatru, unde erau locuri special repartizate pentru romi. De-atunci, a încercat să expună în spectacolele pe care le-a realizat singură sau alături de colegele ei de la Giuvlipen realități care să spulbere ideile preconcepute pe care le avem despre romi și cultura lor.

Del Duma, Vorbește-le despre mine spune povestea Mihaelei și a altor trei femei rome și încearcă să fie un răspuns la întrebarea de ce căsătoria la romi are loc atât de timpuriu. Mihaela a văzut în urmă cu cinci ani un documentar despre căsătorie realizat de un ONG - „Până atunci, percepția mea era că romii care își căsătoresc copiii de mici sunt niște înapoiați care ne fac toată etnia de râs. Apoi, începând să chestionez, mi-am dat seama că nu e chiar așa. Că există niște mecanisme subtile ale rasismului, care îi fac pe romii ăștia să persiste în această practică a căsătoriei timpurii”, mi-a spus când am întrebat-o cum de i-a venit ideea acestui spectacol. „Pentru mulți romi, căsătoria de mici a fetelor lor reprezintă o gură în minus de hrănit. Mai e și ideea de a le păstra pe fete în comunitate – e un gen de protecție, care de cele mai multe ori se transformă în control sau abuz. Societatea nu le va primi cu brațele deschise pentru că sunt rome, așa că părinții lor se gândesc că cel mai bine pentru ele e să le mărite în comunitate ca să rămână acolo.”

Spectacolul începe cu povestea ei de dragoste cu un gadjo, despre care a aflat ulterior că era dealer de droguri. Detaliile love affair-ului sunt amuzante, Mihaela le istorisește cu o voce caldă, publicul se relaxează (sunt mulți tineri în sala mică de la Macaz, unii vin din comunități rome), apoi întreabă retoric dacă i s-ar mai fi întâmplat oare asta dacă ar fi făcut parte dintr-o familie tradițională. Oamenii răspund că poate nu, chicotesc, Mihaela râde cu noi, nimic nu pare teatralizat, nu mai suntem spectatori și actriță, ci doar niște prieteni - ascultăm povestea unei fete care lipește de ea eticheta „sunt pe jumătate româncă și pe jumătatea aia bună țigancă”. Apoi, pe rând, Mihaela devine celelalte trei femei: îmbracă haine tradiționale, schimbă inflexiunile vocii, cântă împreună cu Elena Ana Albu (care o acompaniază și la chitară) melodii cunoscute din cultura romani sau adiacentă ei. E actriță, noi redevenim public, stăm cuminți ca la teatru și încercăm să nu judecăm. 

Mariana e un caz fericit - s-a căsătorit târziu, la 25 de ani, când credea că nu o mai ia nimeni – e profesoară și vede că fetele rome care trec de 10-11 ani nu mai sunt trimise la școală pentru că părinților le e teamă că se vor îndrăgosti de români și nu vor mai accepta alegerile lor. Calofira (a cărei poveste a apărut și în Dilema veche) nu a fost așa de norocoasă - măritată de mică cu fiul bulibașei, rămâne văduvă la nici 30 de ani și este alungată din comunitate, fiind bănuită că a început o relație cu un alt bărbat. Și mai e Roxana, tânăra pe care Mihaela a văzut-o în documentar și pe care o alintă Ioana d’Arc; s-a pocăit ca să fie lăsată în pace de părinți și să poată merge pe ascuns la școală, să le explice și altor fete din comunitate de ce e important să își continue educația, și nu să accepte căsătoria la vârste fragede.

Mihaela spune că nu a vrut să prezinte adevărul absolut prin acest spectacol, pentru că nu îl deține - și-a dorit să le dea o voce femeilor ăstora curajoase pe care le-a întâlnit sau despre care a citit, voce pe care să o audă și alte femei. Ceea ce Del Duma, Vorbește-le despre mine reușește foarte bine.