Pornind de la un incident cât se poate de banal – amorezarea neîmpărtășită –, filmul Drømmer/Visuri – Jurnalul primei iubiri țese o ditamai dezbaterea despre implicațiile etice ale situației, pendulând fără scăpare între despicarea firului în patru și teoria chibritului.

Cineaștii norvegieni par astăzi instalați confortabil în poziția de exponenți ai unui gen pe care îl speram definitiv căzut în dizgrație, dramă psihologică. În Armand (2024) al lui Halfdan Ullman Tøndel, câștigător la Cannes al premiului Caméra d’Or, Renate Reinsve juca o mamă „nonconformistă” care se perpelea pe holurile școlii băiatului ei, bântuită de frici diverse. Anul acesta, aceeași Reinsve propulsează filmul lui Joachim Trier Sentimental Value înspre o nouă variațiune pe tema relației complicate tată-fiică, cu fiecare efort de reconciliere îndepărtându-i și mai mult. Drømmer întregește această etalare de non-evenimente gonflate la stadiul de drame absolute printre șiroaie de lacrimi și gros-planuri cu buza mușcată. Unica tonalitate pe care astfel de filme o (re)cunosc este aceea de „of-of-vai-vai” burghez, dezamorsată când și când printr-o ironie, o trezire la realitate – psihoterapeutul protagonistei din Drømmer îi confirmă acesteia, la capătul marii tevaturi, că ce a trăit ea e foarte comun –, lucru care sună foarte cinic. După ce le-au suflat în coarne personajelor, autorii pare că nu știu decât să le trântească.

Născut în 1964, regizorul Dag Johan Haugerud a furat meserie de la mai tânărul Trier. La fel ca la Trier, dar parcă și mai obsesiv decât în cazul său, nimicul din viețile personajelor sale se dovedește pretextul unor mari sforțări de exegeză. Deși amândoi cultivă o sensibilitate literară – Haugerud dezvoltând în paralel o solidă carieră de scriitor –, filmele acestora sunt pe cât de vorbite, pe atât de lipsite de imaginație. Totul se petrece de parcă incapacitatea lor de a inventa o poveste cărnoasă s-ar dori tot timpul mascată de o perdea de fum alcătuită din cuvinte și iar cuvinte. Trier a impus un tip de cinema consolator și derizoriu, desfășurat într-un Oslo hipsteresc lipsit de identitate, care își gratulează spectatorii cu aparența sofisticării. Așa și aici: multe i-or lipsi lui Drømmer, dar cu siguranță nu rafinamentul și sensibilitatea cu care ține să ne impresioneze la tot pasul, mai ales că sunt chemate să opereze oarecum în vid. Un șuvoi de discurs analitic e provocat de biata îndrăgostire a elevei Johanne (Ella Øverbye) de profesoara sa, Johanna (Selome Emnetu), cu atât mai dramatică cu cât e lipsită de consecințe. Dar oare nu cumva Johanne – care a povestit totul într-o scriere – ne ascunde detalii? Dar oare ce s-ar fi întâmplat dacă lucrurile ar fi continuat? 

Asemenea întrebări – și multe altele –, pe care mama Johannei le rostește la citirea manuscrisului, mi-au rămas tot timpul exterioare. Deși lucrând pe o partitură sentimentală, realizarea se blochează într-o platitudine a emoției prin recursul simplu la dublarea „teoretică” a evenimentelor via această super-conștiință a Johannei, manifestată într-un interminabil voiceover. Filmul știe să ne aburească cu respectabilitate, dar nu și să ne livreze niște feeling de bază altfel decât prin înecarea anumitor secvențe în muzică solemnă. 

Cu excepția ultimelor douăzeci de minute, când mizanscena reușește în sfârșit să se adune într-un fel de pildă sarcastică, Drømmer e sec și plictisitor, o pură demonstrație cerebrală îmbătată cu propria inteligență. Inteligența însăși se consumă, aici, în glumițe middlebrow și sentimente virtuoase. Mai ales discuțiile dintre mama și bunica protagonistei sunt o paradă de complezență scenaristică. Filmul oscilează între un absurd pompos și o plăcere de a rostogoli detalii insignifiante, cu aceste două femei pretins descuiate la minte gargarizând despre artificii literare sau trecând într-o turnură de frază de la Flashdance la procesele de la Nürnberg. Totul pornește de la istorisirea scrisă a Johannei, care catalizează ceva în fiecare. Inevitabil, bunica va sfârși într-un performance simbolic pe o scară, îmbrățișând aerul din fața sa și dorințele refulate din tinerețe.

Drømmer a câștigat Ursul de Aur la Berlinale anul acesta și mărturisesc că, în loc să cuget la întâmplarea încurcată de pe ecran, așa cum filmul mă îndemna declarativ, mi-am petrecut o bună parte a vizionării încercând să-mi explic motivele marelui cineast Todd Haynes, președinte de juriu, de a premia pensum-ul lui Haugerud. Haynes a revenit acum doi ani cu un film extraordinar – și nedistribuit la noi –, May December, în care desfăcea pârghiile relației dintre o femeie matură și un adolescent, transformate sub acțiunea cineastului într-o pastă perversă, bolnăvicioasă, fascinantă, plină de vină și de durere. Poate că omul a văzut în Drømmer un echivalent născut în bătrâna Europă – ceva capabil să se dispenseze de vulgaritatea storytelling-ului și să rostească nestingherit cuvinte precum „queer” și „abuz” pentru a se auto-descrie, furând startul și poziționându-se din capul locului ca obiect-care-gândește-critic. Sau poate că așa a ieșit la Piatră-Hârtie-Foarfecă, treaba cu juriile soldându-se mai mereu cu o cale de mijloc care nu mulțumește în realitate pe nimeni. 

Drømmer e simplist și pretențios în același timp. În indiferența cu care e filmat și montat, dar și în seriozitatea cu care se auto-analizează, filmul se dezvăluie ca momeală perfectă pentru spectatorul cultural, cel care nu concepe mersul la cinema în absența îmbogățirii sufletești. Haugerud este abil: ne oferă atât „the meat”, cât și „the potatoes” – filmează o poveste generică, apoi are grijă să se blindeze împotriva oricărui reproș discutând-o el însuși în termeni de „generică”, „banală”. Putem, deci, închide taraba, căci totul e deliberat: aidoma capitalismului care tolerează autocritica, ba chiar se întărește la contactul cu ea, autorul filmului își cunoaște limitările și le încorporează cu seninătate, strategic, în propriul film. Pe ce bază să-l mai acuzi, când deja o face el?! Dat fiind că își explicitează mizele până la distrugerea oricărui mister, Haugerud este simultan regizor, povestitor, eseist, critic. Dar filmul, în loc să crească prin acumularea de straturi, se anulează încontinuu. Nimic radical aici: în graba cu care își anticipează efectele, Drømmer devine un film fără personalitate.

Drømmer/Visuri – Jurnalul primei iubiri rulează în cinematografe din 4 iulie.