Directorul de imagine Carson Lund debutează cu Eephus, o observație blândă, camaraderească a unei comunități de amatori de baseball de pe coasta de est a Americii. Înainte ca terenul local să fie transformat în școală, oamenii se întâlnesc pentru o ultimă partidă în care își varsă tot sufletul. Eephus rulează pe 7 iunie în cadrul American Independent Film Festival.

Omnes Films se numește unul dintre lucrurile bune apărute în cinemaul de autor recent. El desemnează o inițiativă care aspiră să lege iarăși filmul (ca produs, ca mediu, ca practică) de un concept căzut în dizgrație: colectivul. Acum o vreme, în colectivele de cinema (vezi, bineînțeles, Grupul Dziga Vertov din Franța anilor ‘70, dar și un întreg palier al cinemaului new-yorkez, printre altele) se chestionau norme osificate și se nășteau forme noi; efervescența suplinea lipsa banilor, furia mătura complezența, angajamentul politic și esteticile radicale își dădeau mâna în numele unei arte suverane. Modelul a fost îngropat sub asaltul contra-revoluției: a descins peste el capitalul, cu setea de prestigiu și individualismul ca cuvânt de ordine. Inevitabil, Omnes Film reînnoadă firul. Și zic „inevitabil” pentru că, din filmele colectivului pe care le-am văzut până acum, principiul pare aplicat mai mult în literă decât în spirit. Lund, dar și Tyler Taormina, membrul cel mai cunoscut al grupului, sunt întâi de toate cinefili, iar agenda lor nu e atât politică, cât memorială, comunitară; nu distrug nimic, ci vor să regăsească. Ei sunt artiști care vin mult după încheierea luptei; au crescut nu doar cu filme – ci cu filme văzute direct acasă, pe televizor, în seri de reuniune gălăgioase, îmbâcsite, care miros a familie lărgită și a friptură. În numele acelui mix de senzații primordiale – care e unul mai curând naiv, dar nicidecum utopic – par să facă film astăzi.

Un titlu ca Eephus își asumă această naivitate. Lund, care i-a servit drept șef-operator lui Taormina pentru al său Christmas Eve in Miller’s Point (2024), un fel de manifest implicit al Omnes Films pe care din păcate nu l-am putut vedea pe ecran mare la noi, reactivează aici o amintire care e deopotrivă word-of-mouth întipărit în conștiința colectivă și impresie intimă aflată la limita incomunicabilului. Deja filmul lui Taormina se ambiționa să trezească acel afect cald al nopților de Ajun americane, dar o făcea reconstruind un timp artificial, mediat de produse artistice disprețuite, care au constituit cultura populară a unei epoci. Cu alte cuvinte, ca o corcitură dintre un film de Terence Davies și un Home Alone, filmul se îmbăta de unul singur cu nostalgie pop îmbrățișată fără tăgadă, dar și cu visul tandru al propriei copilării; neamurile zâmbeau în permanență tot vânturând clișee, masa era obligatoriu îndestulătoare, iar fulgii de nea, spre miezul nopții, aduceau a praf de stele. O comunitate trainică se afirma în sunet de colinde, cu filmul acționând pe post de madlenă, de concentrat emoțional pus în imagini și sunete.

Eephus, cuvânt ce desemnează o lovitură înșelătoare – aparent flască și lentă – în baseball, nu atinge intensitatea lui Christmas Eve in Miller’s Point, și nici nu e la fel de asumat kitsch. Dar se dovedește la rândul său magnetizat de ideea implicită a pierderii, a trecerii timpului, a dizolvării ritualului într-o epocă a comodificării. În loc de revoluție, Lund face un gest improbabil de pietate; pietate gonflată – figurile omagiate nu au, desigur, nimic tragic sau grandios în ele –, dar totuși pietate în măsura în care le filmează cu vădit atașament, încărcându-și filmul cu candoarea experienței – sau credinței – împărtășite. Lund e mai tânăr decât protagoniștii săi – trădat de formele retro ale mașinilor, referentul nouăzecist al filmului se pierde într-un prezent aproape abstract în care lumea-e-un-teren-de-baseball –, dar asta nu îl împiedică deloc să îi înțeleagă. Întârziind pe chipul și gesturile fiecăruia, împrăștiindu-și replicile și momentele de prim-plan în mod perfect democratic, Eephus devine o frescă minoră despre un non-subiect, această notă de subsol la o istorie hiper-locală și greu exportabilă, un fragment de Americana pursânge care restului lumii trebuie că-i apare cvasi-ininteligibil. Pe de altă parte, în loc de previzibila demistificare a masculinității (fie ea toxică sau fragilă), filmul adoptă o tactică inversă – aceea de fixare discret-ceremonială, chit că post-festum, a unei identități colective care se șterge, cum ar veni, în direct. Filmul nu e atât paseist, fiindcă știe că trebuie să ia situația ca pe un fait accompli; dar tot e rodul cuiva care a simțit, la un moment dat, că „e păcat”.

Sportul amator, Lund pare s-o știe prea bine, le conferă acestor oameni sens și apartenență. Se cuvine deci ca filmul să îi înregistreze, pe modul unui documentar retrospectiv, în toată seriozitatea cu care se dedau respectării ritului: în pasiunea pusă în joc, în conformarea cu aceste reguli până la urmă arbitrare – cel mai emoționant este bătrânul care menține, de dincolo de gard, scorul –, în dorința de a stabili un câștigător chiar în absența oricărei mize concrete. Pe măsură ce orele înaintează și lumina zilei se schimbă, Eephus se transformă, fapt deloc secundar, într-un veritabil studiu plastic. Jocul înaintând până în noapte, înscrierea acestor corpuri într-un mediu schimbător devine o plăcere cinefilă pe care filmul o distilează abil, sub forma unor capitole ca niște provocări. Formă și conținut – eternul duo – se pun de-acord în această clipă frumoasă în care bărbații își joacă ultima partidă și, ca un ecou formal, abia de se mai disting în întunericul ambiental. Lund nu merge până la a include supraimpresiuni cu aceste ființe aproape translucide (filmul e voit sobru în opțiunile de mizanscenă), dar ideea rămâne. Când protagoniștii se urcă în mașini – epopeea în mic a meciului s-a încheiat – și pleacă rând pe rând, efectul e ca o emoție surdă, învăluitoare, un fade to black îndelung pregătit. Nu s-a întâmplat nimic la scara istoriei, dar s-a sfârșit o lume.