Știință / Fosile

Drumul oaselor prin Valea Oltețului

de Vlad Odobescu

Publicat pe 24 noiembrie 2016

Se întâmplă ca pe la porțile unor săteni din județul Vâlcea să bată o echipă americano-română de cercetători. După ce dau bună ziua, cum se face, călătorii îi întreabă pe localnici dacă au găsit ceva oase, iar câte unul zice că „da, mi-a adus nepotu-meu o sacoșă de oase anul trecut”. Unii scot oase de mamut și le pun dinainte pe masă, „uite-aici”. Fosilele răsar uneori din dealuri, ca bostanii.

Cercetătorii vor să știe pe unde-au fost găsite mai exact, așa că oamenii se apucă să le explice cu vorbe și cu gesturi: „Mergeți în susul dealului, faceți stânga la fântână, traversați pășunea și căutați copacul cel mare". Pare un bun început al călătoriei inițiatice dintr-un basm, dar știința nu prea se ocupă cu așa ceva și ar prefera niște coordonate. 

Scopul principal al căutărilor din Valea Oltețului, începute în 2012 de Claire Terhune, profesor asistent la Departamentul de Antropologie al Universității din Arkansas, e de a afla dacă strămoșii oamenilor s-au oprit pe-aici în drumul lor către celălalt capăt al Europei, în Pleistocen, perioadă cunoscută și ca Epoca de Gheață. 

Două lucruri sunt sigure: existau hominizi pe actualul teritoriu al Georgiei acum 1,8 milioane de ani, iar 400.000 de ani mai târziu ajunseseră în Peninsula Iberică. Cum au ajuns acolo? Ce condiții de mediu și ce animale le-ar fi îngreunat, respectiv ce le-ar fi ușurat înaintarea? Sunt găuri pe care echipa americano-română condusă de Claire Terhune ar vrea să le acopere, iar pentru asta străbate cam în fiecare vară bucata asta de Oltenia. 

Când ajunge prin Valea Oltețului, lui Claire îi place să suprapună peste locul de azi animalele și plantele de acum 1,5-2 milioane de ani: se vedeau munții în fundal; trecea o apă, un paleo-Olteț din care se adăpau girafe, maimuțe, hiene, căprioare și mamuți. „Întrebările noastre sunt: era un loc uscat sau umed? Era sau nu multă vegetație? Erau multe carnivore?” Echipa încearcă să construiască o imagine cât mai completă a zonei, pentru a ști dacă hominizii puteau trăi acolo. „Ce sperăm foarte tare să găsim ar fi dovezi că oamenii erau acolo. N-am găsit asta încă, dar abia am început analiza.”

Claire și-i imaginează și pe ei, niște creaturi deocamdată firave și neîndemânatice. N-ar fi arătat ca noi. Ar fi fost mai mici, ar fi avut creiere mai mici, ar fi folosit unelte foarte primitive, ar fi avut sau nu îmbrăcăminte la vremea aceea. Ar fi putut să vâneze sau nu animale, însă mai degrabă ar fi adunat mâncarea. Ar fi fost mai degrabă prăzi decât prădători. Probabil că nu putea controla focul. 

Deocamdată, traversarea teritoriului României de către hominizi e o ipoteză plauzibilă, spune Terhune. „Pare mai plauzibil s-o fi luat pe la sud [de Marea Neagră - n.r.] pentru că e posibil ca, în perioada aceea, să fi fost ghețari la nord, așa că ruta i-ar fi fost închisă. Fără haine și fără foc i-ar fi fost imposibil să supraviețuiască în condiții extreme.”

Claire Terhune a găsit un nume pentru expedițiile închegate din îndrumările localnicilor: „marșuri ale morții”. Asta deși la sfârșit, când nu găsesc nimic, nu moare nimeni. 

***

Valea Oltețului a devenit o zonă umblată de arheologi odată cu încercările comuniștilor de a dezvolta agricultura prin părțile locului. Pe măsură ce răscoleau pământul și făceau defrișări, apăreau alunecări de teren, mai ales că, din punct de vedere geologic, zona e predispusă la asta. Primele runde de săpături arheologice s-au desfășurat în anii ‘60, sub coordonarea arheologului și etnografului Constantin S. Nicolăescu-Plopșor și au continuat în anii ‘70, după moartea acestuia. Între miile de fosile descoperite la situl din Bugiulești, în Valea Oltețului, unele vechi de 2 milioane de ani, se aflau și câteva oase ce păreau asemănătoare celor umane. Nicolăescu-Plopșor susținea că e o formă înrudită cu Australopithecus și l-a botezat Homo Olteniensis. Acesta avea să beneficieze apoi de atenția propagandei, mai ales după ce la conducerea țării a ajuns un alt oltean de seamă.

"Dirty work" în arhivele Institutului "Emil Racoviță"

Deși teoria cu privire la natura umană a rămășițelor a fost desființată ulterior, Homo Olteniensis continuă să aprindă mândrii locale. La începutul anului, Primăria Tetoiu - pe teritoriul căreia se află situl Bugiulești, lansa un proiect de promovare intitulat „Primul om din Europa”. „Ne dorim astfel să punem pe harta Europei Tetoiu, prin promovarea sitului de turbă de la Bugiuleşti. Este un respect pentru istorie şi poate aduce turişti, cercetători, noi arheologi, tabere tematice în această zonă”, afirma primarul Antonie Lucian. Visuri de mărire locală se clădesc pe niște oase. 

Claire Terhune

Pentru Claire Terhune, o grămadă de oase - rătăcită prin birourile Institutului de Speologie „Emil Racoviță” din București - înseamnă însă o ecuație complicată pe care încearcă s-o rezolve cu răbdare. Claire a început să vină în România în martie 2012, la vreo cinci ani după ce unul dintre colegii săi din State fusese aici pentru a strânge niște date pentru doctorat de la institut. „El a fost acolo în 2007 și a căpătat acces la câteva colecții. Am început să vorbim și am zis că ar fi un loc grozav în care să ne uităm la această posibilă poartă către Europa de acum aproximativ două milioane de ani.” 

A luat legătura cu doi cercetători români din cadrul Institutului „Emil Racoviță”, Alex Petculescu și Marius Robu. „Domeniile lor principale sunt de fapt destul de diferite de ăsta. Mare parte din timp lucrează în peșteri și nu atât de mult în spații deschise, ca în cazul nostru. Marius a lucrat într-un sit și și-a făcut disertația pe oasele de urși din peșteri. Alex și-a făcut doctoratul pe micro-mamifere din Dobrogea”. Împreună pot acoperi multe, spune Claire Terhune, așa că lucrează cu ei de atunci. Din partea americană a echipei fac parte Sabrina Curran, de la Departamentul de Sociologie și Antropologie al Ohio University și Chris A. Robinson, de la Departamentul de Biologie al City University of New York. 

La prima vizită în Valea Oltețului, echipa lui Claire a găsit un schelet de mamut ieșit dintr-un deal după o alunecare de teren. În anul următor au continuat să lucreze în Valea Oltețului, au mai revenit în 2014 și în 2016. 

În paralel cu munca de teren scotocesc prin arhivele institutului, pentru a înțelege, de pildă, cum au fost etichetate colecțiile descoperite în anii ‘60-’70 și după aceea să găsească situri. „Când excavezi, împarți în parcele, creezi un pătrat, sapi acolo și documentezi ce specimen e din ce pătrat. Când ne uităm la oasele aflate la institut, fiecare are indicat un număr al pătratului. Deci e, să zicem, C-3-B. Însă n-avem idee ce înseamnă, pentru că registrele s-au pierdut. Am făcut fotografii cu toate paginile găsite. Ne-ar putea ajuta să găsim noi situri sau siturile vechi și să înțelegem ce se întâmplă acolo.” Sunt prin arhive și fotografii cu presupuse unelte descoperite în Valea Oltețului, despre care n-au idee unde se află acum. „Poate că sunt doar într-un alt birou, e greu de spus…” 

Fotografii ale unor unelte, din colecția Institutului "Emil Racoviță". Nu se știe dacă și unde există obiectele

Acestea sunt însă probleme obișnuite, spune Claire, având în vedere faptul că tehnologiile s-au schimbat, iar mulți dintre cei care se ocupau de colecții au murit între timp. Nu e surprinzător, dar e frustrant, pentru că li se întâmplă să se uite la fosile, să vadă că au fost înregistrate, dar să nu știe cum. 

În primul an de teren au folosit o hartă de prin anii '70 cu siturile din zonă. Era un fel de desen aliniat, pe care l-au suprapus peste o imagine aeriană a zonei și au obținut coordonatele GPS. „Am condus până în zonă și am mers pe-acolo și am încercat s-o găsim, dar ca de multe ori, n-am reușit. E foarte greu să identifici vechile situri din anii '60-'70. Nu că s-ar fi mutat, dar peisajul s-a schimbat”, explică cercetătoarea.

***

O privire pe lista articolelor publicate de Claire e o plimbare continuă între mandibulele și oasele temporale ale maimuțelor și ale oamenilor. Vrea să înțeleagă de ce capetele noastre arată așa, în special părțile care implicate în masticație. Din punctul ăsta de vedere suntem foarte diferiți de alte primate, spune Claire, și de asta vrea să înțeleagă cum ne-a modelat mediul în drumurile noastre prin istorie și pe hartă. Munca ei se extinde apoi către alte specii cu care strămoșii omului interacționau.

Claire face mulajul unui dinte.

Analizează micile zgârieturi de pe dinți pentru a înțelege ce mâncau diferite viețuitoare. Forează puțin în dinte pentru a aduna niște pulbere și a face analiza chimică a acestuia și a afla dacă mâncau frunze, iarbă sau altceva. Pentru a avea tot timpul materialele la îndemână, creează mulaje după materialul fosil existent, iar alteori le scanează 3D. Folosește un scanner conectat la un computer, ce proiectează lumină asupra obiectului studiat. Lumina se întoarce într-un nor de puncte tridimensionale, care se ordonează într-o rețea ce va reprezenta obiectul. Tot prin scanare poate reface - în mod virtual - forma oaselor care-au fost strivite. Apoi, poate printa 3D rezultatul scanării. Are în laborator o copie a unui craniu de hienă tras la imprimantă.

Scanarea unui craniu de hienă.

***

Fix în ultima zi petrecută vara aceasta la Institutul „Emil Racoviță”, când împacheta oasele și le așeza în pungi și cutii noi, echipa condusă de Claire Terhune a găsit un dulap pe care scria „Oltenia”. Erau documente realizate de cercetătorii români în Valea Oltețului în anii ‘60. N-au apucat să le sorteze cu atenție, însă trag speranțe mari de pe urma acestei descoperiri. 

O să se întoarcă în România la sfârșitul lui mai sau la începutul lui iunie anul viitor. Proiectul a primit de curând o finanțare de 30.000 de dolari din partea National Science Foundation. Grantul e unul creat special pentru cercetări de mare risc în antropologie biologică și arheologie. În acest caz, „mare risc” înseamnă că finanțatorii își asumă posibilitatea ca echipa să nu găsească nimic, ceea ce înlătură o presiune suplimentară de pe umerii cercetătorilor. Claire nu crede însă că se va întâmpla asta. „Cred că avem o bună șansă să găsim fosile importante.”

Ar vrea să stea vreo două săptămâni în Valea Oltețului și poate încă o săptămână după aceea prin arhivele de la București. „Scopul nostru e să mergem în zonă și să căutăm noi situri. Încercăm să ne uităm la imaginea aeriană, la datele de la sateliți și să căutăm locuri cu mai puțină vegetație și mai multe pietre, să identificăm alunecări de teren.” Au de gând să vorbească mai mult cu oamenii, pentru a-i convinge să-i ducă în locurile în care-au găsit fosile, ca să vadă și ei ce-i dincolo de pășune, lângă copacul cel mare. 

Fotografii din arhiva personală a cercetătoarei Claire Terhune

 

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK