Actual

Elegie nouăzecistă

de Filip Standavid

Luni, 4 martie, Keith Flint, solistul trupei britanice The Prodigy, s-a sinucis la 49 de ani.

„Manchester - locul în care s-au născut căile ferate, calculatorul, bomba săltăreață. Iar în seara asta se petrece încă un lucru epocal. 

Vedeți? Mulțimea îl aplaudă pe DJ

Nu muzica, nu pe muzician, nu pe creator, ci aplaudă mediul. Așa ia naștere cultura rave. Beatificarea beat-ului. Epoca dansului. Ăsta e momentul în care până și albii încep să danseze: bine-ați venit la Manchester”.

Tony Wilson, cofondator al clubului Haçienda și al casei de discuri Factory, e impecabil jucat de Steve Coogan în 24 Hour Party People. Dar omul - sau legenda, cum să mai faci deosebirea? - are motivele lui să treacă sub tăcere un locșor numit Ibiza ori un ditamai locul numit Chicago. Nu prea aduce vorba nici de Clare Leighton - o copilă de 16 ani care a murit, în Haçienda, din cauză că iubitul i-a „strecurat” o pastilă de ecstasy.

Rave-ul (și, de fapt, toate subgenurile de muzică de club, devenită acum muzică de umplut arenele) cochetează cu tragedia și cu excesul de stupefiante de la bun început. E în firea lucrurilor - o muzică mereu în căutarea următoarei senzații, a următorului chef întins pe-un weekend întreg, a următoarei doze (de energie, coolness și de prafuri) n-are cum să nu lase în urmă un apreciabil număr de sacrificați. De-aia, oricât de cumplit și de cinic ar părea, moartea (suicidul, pare-se) lui Keith Flint, vocalistul The Prodigy, la 49 de ani nu a fost neapărat o surpriză. 

În Keith Flint, muzica de dans a anilor ‘90 și-a găsit frontman-ul pe care Tony Wilson îl scosese din discuție: nu acela pe care-l aștepta, ci pe care nu știa că-l merită. 

Asemănarea cu Johnny Rotten pare căutată de-a dreptul, iar piesele The Prodigy de pînă prin ‘99-2000 susțin, din fericire, trucul: dacă muzica n-ar fi stat pe propriile picioare, clovneria murea repede. 

„Tehnica” vocală constă în grade diferite ale urletului - Flint chiar spunea, la un moment dat, că ce-l interesează e să-și facă întregul corp să răcnească. Dar magnetismul omului era evident, irepresibil și intoxicant: cumva, a confiscat imaginea The Prodigy, deși Maxim Reality și (pentru o perioadă) Leeroy Thornhill au avut roluri asemănătoare - primul dintre ele, evident, era de a-l camufla pe capul răutăților, Liam Howlett.

Iar rebeliunea... ei bine, aici încă avem de purtat o discuție, iar ea ar trebui să includă și albumele de după Fat of The Land, din ce în ce mai neconvingătoare. Însă doza-standard de excentricitate britanică e binișor depășită, nici un dubiu în privința asta - s-a tot repetat, de ieri încoace, povestea interzicerii clipului Firestarter de către BBC din cauză că nenumărate familii s-au plâns că li se speriaseră odraslele. Liam Howlett a refuzat o colaborare cu Madonna pentru că asta ar fi însemnat „să-și vândă sufletul”. Iar The Prodigy sunt, indubitabil, o trupă a timpului lor - o perioadă în care tehnica începuse să țină pasul cu ambițiile muzicienilor electro și, mai mult, în care agresivitatea, sinceritatea și îndrăznelile altor genuri (grunge-ul, în primul rând) au putut fi sublimate în altceva, în ceva realmente proaspăt, nemaiauzit, seducător. 

Devenise, între altele, absolut evident cât de caraghios era răzbelul (atât de românesc) de la începutul anilor ‘90 dintre „roacheri” și „depeșari” - în primul interviu din viața mea, Dan Iliescu (de la Timpuri Noi) mi-a povestit entuziasmat cât de mult îi plac The Prodigy și cum „toată muzica, orice muzică, e vibrație” (vibe avea să intre abia peste vreo câțiva ani în jargon).

Rebeliunea, așadar: mijocul anilor ‘90, Zidul Berlinului intrase în istorie (ba chiar unii trâmbițau sfârșitul istoriei - nenorocita își savurează acum, chiar în clipele ăstea, triumful târziu), URSS-ul se dezintegrase, iar în fosta Iugoslavie se purtau cele mai crâncene conflicte armate de după cel de-al doilea război mondial. 

Dar în același timp, în partea asta de lume - dincolo de mineriade, de inflație, de Iliescu - am reușit să pun Diesel Power într-o discotecă sătească(!) și să plec teafăr de-acolo, unui ministru de Interne - Gavril Dejeu* - i se dăduse porecla Firestarter (avea aproape aceleași chelie și ciufuri simetrice pe care le afișa Keith, mai puțin culorile), iar cei mai buni prieteni - pe care aveam să-i cunosc mult, mult mai târziu - se călcaseră deja-n picioare la prima cântare The Prodigy din România, acea legendară mosheală de la Sala Polivalentă. It was the best of times, it was the worst of times.

Punk-ul autentic, adică, are (avea?) incredibila capacitate de a se înșuruba în realitatea de oriunde: e produs aiurea, în circumstanțe socio-culturale cu care nu ai nimic de-a face, dar se potrivește mănușă tensiunilor, anxietăților și - în rare și prețioase momente - bucuriilor tale cele mai intime. Din motive istorice, impactul The Prodigy îmi pare a fi fost cu adevărat relevant aici, în Europa centrală și de Est care își sărbătorea în anii ‘90 proaspăta eliberare cu o baie de sânge și cu o revărsare de rasism și xenofobie: cum să te mai miri că în prezent s-a apucat să le exporte? 

În orice caz, muzica brutală și neiertătoare pe care o făceau atunci The Prodigy era soundtrack-ul perfect al epocii. Intuiam adevărul ăsta fără să (ni)-l putem explica, iar Keith Flint era - cu bunele și cu relele lui, ca noi toți - poza lui de buletin. Nu o dată am căzut pe gânduri uitându-mă cu gura căscată la concertele din Moscova ale acestei trupe - am impresia că Troțki a făcut o revoluție (la Petersburg, e drept) cu mai puțină lume. Tare mă tem că sloganurile pe care le-am păpat atunci cu polonicul - You're/No/Good for me/I don't need nobody/Don't/Need/No one/That's no good for me sau mult mai scurtul Fuck’em/And their law! - o să continue să ne roadă conștiințele în acest tulburat prezent. 

*Am reușit - și nu se face! - să nu spun limpede cât de bine ne-am putut distra cu muzica asta în anii ‘90. Poți trăncăni cât vrei despre relevanță, impact, revoluții și altele asemenea când vine vorba de punk, dar dacă nu-ți pierzi mințile cu el (ciudat - cei mai mulți dintre noi nici măcar n-aveau nevoie de droguri pentru asta!), tot degeaba. De-acolo vin, evident, și bancurile trecute, prezente și viitoare pe seama lui Gavril Dejeu.

X Revista Scena9