Media&digital / Nostalgie

Eroare 404. Pagina nu a fost găsită

de Vlad Odobescu

Publicat pe 22 septembrie 2016

Nimic nu dispare de pe net, zic cei care trăiesc cu teama că-s vegheați și controlați. Totul dispare de pe net, zic vestitorii deșertăciunii virtuale. Funcționează, de fapt, un soi de lege a lui Murphy: dispar lucrurile la care ții și rămân cele nasoale.  

Sunt pe internet de vreo 17 ani. Mi-am făcut prieteni aici, am trimis nenumărate emoticoane cu inimi și GIF-uri, am scris lucruri care m-au chinuit, am învățat chestii. Când am momente de îndoială, mă arunc pe Google ca să găsesc un fir roșu al acestei existențe virtuale. Vreau să mă conving că am evoluat, că am ajuns de la punctul A la punctul C prin B, că sunt bine. Cel mai adesea găsesc însă cioturi de articole, conturi pe rețele sociale muribunde, adrese de email inundate de spam, poze vechi de care mi-e jenă. E ca și cum cineva mi-ar intra în casă, ar mâzgăli pereții, ar fura televizorul, ar tăia canapeaua cu lama, ar rearanja restul mobilei, ca după aia să se oprească în ușă și să-mi facă cu mâna. Sub privirile pungașului ăstuia necunoscut trebuie să înghit în sec, să deschid un fișier Google Docs, să mai produc un obiect pe care să-l distrugă el mai târziu, după voie. Așa că-i fac înapoi cu mâna personajului din ușă ca să-l înduplec.

Cum am ajuns să mă împac cu fragilitatea asta, cum am găsit un rost în procesul lipsit de logică care e viața pe net? Am scotocit mai temeinic prin viața mea virtuală și să găsesc pe-acolo niște răspunsuri. 

Aș fi început cum trebuie, cu prima adresă de email, pe flash.ro, dar nu mai știu parola. Am trecut la adresa de Yahoo! pe care o păstrez și azi. Dimineață aveam “9999+” mesaje necitite: se îngrămădesc acolo știri despre prezența fostului președinte Emil Constantinescu la ONU, reduceri la pantofi sport și invitații de la rețele sociale necunoscute. Acum multă vreme, după ce Gmail-ul a venit cu spațiu de stocare gârlă, am sacrificat adresele de Yahoo! pentru acces la wifi în vreun aeroport sau vreun site de cumpărături, le-am notat lângă semnătură la conferințe de presă. Nu le-aș închide însă niciodată: acolo e locul în care țin primele poze cu nepoții, de la plimbările cu Erasmușii din Bruxelles și toate variantele lucrării de licență, până la „licenta_final”. Mailul de Yahoo! e tricoul meu de firmă decolorat, pe care-l port prin casă. Chiar dacă nu-l mai scot în lume, mi-e bine să-l știu acolo, în dulap.

1,083,356,907 site-uri erau pe net pe 22 septembrie 2016, la ora 9:02. Sursa: www.internetlivestats.com

Cu articolele pe care le-am scris e mult mai complicat. Ca să dau de unele dintre ele am folosit Way Back Machine, o arhivă digitală creată acum aproape 15 ani de un non-profit american. Din 2003, anul în care am început să merg zilnic în redacția revistei Opinia studențească, am mai găsit o singură captură. E dintr-o rubrică de descoperiri de pe net pe care o țineam pe-atunci. Prezentam câte trei site-uri pe săptămână și adăugam câte o glumiță, ceva. Unul dintre ele, idea a day, mai e în picioare și azi, dar ideile s-au oprit pe 29 iulie 2010. Al doilea, un site al fanilor bărbieritului, e inaccesibil. Ultimul e o prostioară simpatică, un „birou” care-și propunea să elucideze misterele șosetelor dispărute. Alte zeci de articole din vremea aia, pentru care am înghițit în mod voluntar cantități impresionante de fum de țigară și am pierdut nopți întregi în fața unui monitor îngălbenit, s-au dus în raiul articolelor proaste. 

Nu știam încă ce m-așteaptă pe-atunci: scrisul-cel-adevărat mirosea încă a cerneală, iar internetul era doar un accesoriu nătâng. Disprețuiam varianta online pentru că era volatilă și lipsită de eleganță; prețuiam, în schimb, arhiva formată din rafturi cu ziare îngălbenite din camera alăturată. Țin minte că erau săptămâni în care uitam cu totul să urcăm revista pe site și, când vedeam știrile vechi uitate pe homepage, părea totul și mai inutil și mă lua o lene cumplită. „Oricum nu citește nimeni pe site.”  

Cu adevărat rău îmi pare doar de unul din primele mele reportaje, o plimbare printr-o comună vasluiană ce-și trăia fără chef ieșirea dintr-o mică baroniadă. Fusesem acolo, vorbisem cu directoarea școlii, îl căutasem pe primar și găsisem doar o secretară care refuza să-mi dea informații despre localitate fără acordul șefului. Mai dădusem de un polițist care mă legitimase pentru că i se părea suspect ca un străin să citească panoul cu anunțuri de la intrarea în secție. Mi-a luat vreo săptămână să scriu 1.500 de cuvinte. Când a venit pachetul cu reviste de la tipografie, am luat mai multe numere și le-am pus la colecție, dar după o vreme mi-a fost tot mai jenă să mut dintr-un loc în altul teancul ăla tot mai mare și l-am abandonat pe undeva. Pe net ar fi cântărit mult mai puțin.

După ce m-am angajat la Evenimentul zilei, am tot pierdut articole, dar deja eram anesteziat. Fiecare schimbare sau împrospătare a site-ului punea preț pe viteza de navigare și design, iar arhiva se evapora. În cel mai bun caz, dispăreau doar pozele și rămâneau bucăți lungi și îngrămădite de text, cu intertitluri și casete lipite de paragrafe, fără semnături, ca niște copiuțe pitite în mânecă. 

În schimb, micile și marile mizerii ale vieții pe net par să supraviețuiască fără zgârieturi. Pe când lucram la ziar, cineva a creat un blog în care eram deconspirat ca ziarist prost. Autorul n-a simțit nevoia să atașeze și vreo mostră de scriitură penibilă - și avea destule la îndemână -, dar n-a uitat să trimită linkul către toți șefii ziarului. Am cerut platformei de bloguri să șteargă creația, mai ales că folosea o poză furată de pe Facebook-ul meu, dar n-am primit niciodată răspuns. Aveam să mai încasez una în perioada referendumului din 2012: scrisesem pentru USA Today despre evenimentele din România și n-o făcusem pe placul site-ului Cotidianul, care m-a desemnat „agent de influență”, sub aceeași poză de ochelarist nătâng. Multă vreme articolul ăla a fost pe prima pagină de rezultate Google asociate numelui meu. 

Azi îmi sunt simpatice întâmplările astea, ca niște cicatrici albicioase care-au fost cândva tăieturi serioase. Salvez articolele la care țin, până și laptop-ul o să cedeze și o să rătăcesc cumva parola mailului și n-o să mai fie nimic de făcut. Am învățat, încet-încet, să accept fragilitatea și duritatea internetului, apoi să prețuiesc trăsăturile astea. Lumea noastră formată din servere masive care clipesc întruna, cabluri, populată de comentarii pro și contra, de sfaturi, interdicții și GIF-uri nu e decât un prezent continuu, singurul timp al oamenilor vii. 

P.S.: Mai pe larg despre articolele pierdute pe net, în Riders of the Lost Web (The Atlantic): despre o serie de 34 de articole nominalizată la Premiile Pulitzer care a dispărut odată cu ziarul ce le găzduise.  

FOTO main: youngthousands (via Wikimedia Commons)

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK