Se pare că Diogene Cinicul (412 î.Hr.–323 î.Hr.) a trebuit să fugă din orașul său natal, Sinope, din cauza implicării într-un scandal legat de falsificarea monedei sinopeene. A reușit să-și salveze reputația și a trecut de la cariera păguboasă de falsificator la cea de filosof. Diogene avea să-și amintească mereu cu drag de prima parte a vieții sale, cea de infractor. Când i-a pomenit cineva, mai târziu, în Atena, de scandalul cu pricina, i-a răspuns cu mândrie: Dar tocmai asta m-a adus la filosofie, nenorocitule. Cele două drumuri n-au rămas întotdeauna separate, de exemplu Diogene se lăuda că priceperea sa la bani falși l-a ajutat în marele său proiect filosofic, cel de reevaluare a tuturor valorilor societății ateniene.

O viață fără bani nu-i tocmai visul unui falsificator, dar Atena i-a oferit fix asta. E foarte posibil să nu-i fi scăpat ironia: într-unul dintre cele mai bogate locuri din lume, unde, dacă aveai bani, găseai tot ce era mai bun pe atunci, fostul fabricant de monede trăia de pe o zi pe alta, cerșind și căutând prin gunoaie. Dar Diogene avea imaginație. Și-a dat seama repede că poate să transforme sărăcia în viziune filosofică și cerșitul într-o formă de artă. Și astfel putea să bată Atena cu armele ei: într-un oraș ce punea atâta preț pe excelență în orice formă, Diogene putea să exceleze la arta de a nu face nimic, să fie cel mai bun dintre leneși, un aristocrat în zdrențe. Cum fiecare aspect al vieții ateniene era impregnat de cultul succesului, a înțeles că ar putea să facă o carieră fabuloasă din ratare. A spus odată despre maestrul său, Antistene: „Acest om m-a transformat din bogătaș în cerșetor și m-a făcut să trăiesc într-un butoi, de unde înainte aveam o casă spațioasă.” Și a spus-o radiind de recunoștință. Antistene merita recunoștința sa pentru că-l ajutase să se rateze social și astfel să devină un mare filosof.

Lui Diogene, Socrate i se părea nedesăvârșit: călduț și înclinat spre compromisuri, încă prea atașat de lucruri. Socrate avea un comerț plăcut cu lumea și ceda tentațiilor ei, succes, reputație, discipoli, aparențe sociale. Diogene, fostul falsificator de bani, se plângea că Socrate „trăise o viață luxoasă, fiindcă se devotase prea mult căsuței lui și canapeluței lui și sandalelor sale”. În ochii lui, Socrate era un vândut.
Și astfel și-a luat Diogene sarcina filosofică de a împinge ideile socratice până dincolo de limita lor. Când Platon l-a numit „un Socrate nebun”, a spus mai mult decât poate intenționase. Diogene a actualizat mult din ce era doar virtual la Socrate. De la Hypatia, la Thomas Morus și până la Jan Patočka, destui gânditori au murit de o moarte ca cea a lui Socrate, dar puțini - sau poate niciunul - au reușit să trăiască o viață precum cea a lui Diogene. Nu contează că multe dintre vorbele și faptele care i s-au atribuit sunt apocrife, legendele arată impactul pe care l-a avut acest personaj asupra imaginației noastre și venerația pe care am dezvoltat-o pentru „ratarea” sa. Diogene a plasat ferm ratarea la baza proiectului său filosofic. Și-a făcut din ratare un mediu, iar peștii nu se îneacă.

***

Filosofii eșuează în primul rând din cauza naturii noastre umane gregare. Fie că suntem conștienți sau nu, există o pornire atavică puternică în fiecare dintre noi, care ne determină să căutăm compania altora, să formăm grupuri și grupări și să ne ținem de ele. Grupul ne oferă promisiunea protecției, un simț al siguranței și căldură animală. Câtă vreme facem parte din grup și jucăm după regulile sale, ne putem aștepta să supraviețuim. În schimb, cedăm o parte din libertatea noastră, din individualism și din autonomie, dar de cele mai multe ori e un târg bun. Oricât de atavic ar fi – acum putem să supraviețuim și în singurătate –, tot nu e nimic mai rău decât să fim lăsați singuri, pe dinafară, să fim omul din colțul camerei cu care nu vorbește nimeni. Nu e suferință mai grea decât cea de a nu aparține niciunui trib, de a nu fi recunoscut de niciunul și de a fi expus la toate, de a fi condamnat la pierzanie. O știm instinctiv: să fii lăsat pe dinafară înseamnă să fii veriga socială slabă și am face orice să evităm o astfel de soartă. Singurătatea e celălalt nume al ratării. Solomon Asch a demonstrat în ce măsură ne conformăm presiunilor grupului, chiar și în lucrurile cele mai mici.

Ca grup, filosofii – umani, prea umani, cum sunt – joacă același joc social. Au făcut-o dintotdeauna. Toate acele -isme din istoria filosofiei au apărut din identificarea filozofilor cu o familie mai mare de „minți-surori” și din nevoia de a aparține unui grup influent – ceva care să le ofere acel sentiment de securitate și putere pe care numai o „casă” ți-l dă. Și e valabil și pentru studenții antici care se lipeau, în căutarea înțelepciunii, de câte o școală de filosofie, și pentru cei medievali sau pentru cei de la începuturile modernității, care-și urmau loiali magisterul de la un oraș universitar la altul. Chiar și în secolul 20, când primeau posturi la alte universități, profesorii de filosofie germani erau urmați de licențiații lor preferați. Însă natura universităților moderne a intensificat jocul social al filosofilor. În ultimul secol, a devenit mai rafinat și mai autodistructiv în același timp.

Singurătatea e celălalt nume al ratării.

Filosofii din mediul academic își recunosc rar gregaritatea – suntem nemilos de independenți și intenționat iconoclastici. Stăm împreună pentru că filosofia are nevoie de dezbateri și argumente – nu? – și căutarea adevărului e o întreprindere colectivă, iar filosofarea e dialogică. Corect. Dar un dialog e o conversație între egali. Și, deși filosofii din mediul academic susțin și dialoguri inocente, cea mai răspândită și mai îndelungată formă de interacțiune aici e conversația despre putere, care pe deasupra mai e și e înverșunată – uneori ajunge la urlete, alteori e șoptită și la fel de des e ascultată în tăcere, cu fălcile încleștate. E despre cine are și cine n-are, despre care sunt cele mai bune moduri de a obține și de a păstra, despre cine-i intrat și cine-i pe dinafară și alte întrebări similare. Partea remarcabilă a acestei conversații e înalta ei performativitate: pe măsură ce are loc dialogul, puterea e produsă, câștigată sau pierdută, crescută sau slăbită. Poate că totul începe ca o discuție între egali, dar generează inegalitate: crește puterea câtorva în detrimentul multora, viciază interacțiunea dintre cei implicați și alterează serios însăși natura filosofării.  

Această putere o include pe cea asupra fondurilor, resurselor, oportunităților,  legitimării academice, pozițiilor și recunoașterilor, dar – mai subtil și cu consecințe mai serioase pentru cei implicați – și pe cea asupra sensului cuvintelor. În memoriile sale, Hans Jonas își amintește cum odată, pe când el și Hannah Arendt predau filosofie la New School for Social Research din New York, decanul Facultății de Studii Postuniversitare i-a întrebat pe câțiva filosofi de la Universitatea din Chicago ce cred despre lucrările lui Arendt și Jonas. Cum decanul trebuie să fi fost mândru de vedetele pe care le angajase, s-a trezit cu un duș rece în față: „Nu-i filosofie”, i-a răspuns un filosof analitic din Chicago. „E interesant și e bine că există și că sunt departamente care se ocupă cu astfel de lucruri. Sunt în favoarea lor. Dar încă nu s-a inventat un nume pentru ele. Nu știu cum ar fi mai potrivit să se cheme. Dar știu că nu filosofie.” Puterea de a numi, după cum știu prea bine toți cei striviți de ea, e printre cele mai mari puteri care există: ce faci, ce-ai făcut toată viața – și numele vocației tale – e ceva ce alții decid, cei care au această putere. 

La fel de important, aceasta e și puterea asupra definirii sucesului și ratării. Puterea de a numi e și puterea de a pune epoleți și de a face liste cu pierzători și câștigători. Cu cât cineva e mai aproape de centrul acestei puteri – pentru noi, centrul sunt universitățile, publicațiile academice și editurile, organismele de acordare a fondurilor – cu atât e văzut ca fiind mai de succes. Și cum nimeni nu vrea să fie văzut ca fiind un ratat, mobilizarea socială pe care o declanșează definițiile și epoleții e un spectacol care merită privit: toată lumea se agită să ajungă acolo. Niciun preț nu-i prea mare, niciun sacrificiu prea mic, nicio cheltuială nu-i prea împovărătoare. Majoritatea celor implicați în jocul academic sunt fascinați, până la intoxicare, de prestigiul aproape suprauman al acestei puteri. Tot ce vine de la ea pare adevărat, înnobilator, merituos și care merită să fie obținut. Ce darnică și generoasă e această putere, ce minune: nu doar că-ți conferă o identitate, dar îți dă și un sens al propriei valori, o promisiune a mântuirii. Te eliberează de cel mai mare coșmar: perspectiva ratării.

Și aici e fix punctul la care ne ratăm. Pentru că înhăitarea e fundamental străină căutării adevărului; falsifică natura filosofiei și transformă filosofii în altceva. Prins în acest joc, un filosof devine politician, om de curte, membru al unui clan, acolit, șef de trib – orice altceva decât gânditor. Jocul politic îl înstrăinează pe filosof de ceea ce e filosofia în fundamentele ei și face ca vorbele sale (nu toate, dar o mare parte din ele) să-i fie dictate nu de exigențele filosofării, ci de o forță străină. Magnetul s-a mutat de pe adevăr, pe putere.

Când se întâmplă astfel, în loc să vină din probleme existențiale sau din obsesii filosofice, dintr-un impuls autentic de a comunica ceva important, scrisul devine strategie: încercarea de a semnaliza prezența scriitorului într-o anumită structură de putere, dorința lui de a juca jocul și de a nu crea probleme. Filosoful aflat în căutarea succesului lucrează pe o paletă largă de subiecte la modă, e deschis la minte, flexibil, gata să se muleze și să se adapteze când e nevoie, să-i curteze pe cei cu putere, să le facă pe plac, să închidă gura adversarilor și să câștige noi adepți, să fie un soldat bun. Evident, totul se întâmplă printre rânduri – pentru că, altfel, scrierile pot fi pe teme metafizice obscure, discuții noi despre libertatea de alegere, experimente mentale, cel mai mare bine la Platon sau ultimele cercetări în filosofia minții. Dar sunt scrise politic, nu filosofic. Succesul lor e și ratarea lor.

Nu e, evident, numai cazul filosofilor. Cărturari din alte domenii se ratează în același fel; opera lor e politică, servește scopuri străine căutării adevărului. Ratarea îi schilodește în mod special pe filosofi pentru că, dincolo de momentele ei de sociabilitate, filosofia e, în esența ei, un exercițiu profund privat. Cu greu s-ar găsi ceva gregar în felul în care se pune sinele în ordine pe sine, în felul în care se luptă să găsească sens într-o lume fără sens și în care încearcă să se înțeleagă și să-și înțeleagă acțiunile. Filosofarea se întâmplă când suntem în momentele noastre cele mai intime și e vital ca această întâlnire să aibă loc în mediul potrivit. Michel de Montaigne vorbește de o „cameră din spatele prăvăliei” (arrière-boutique) ca scenă potrivită acestui proces. Spațiul întâlnirii e pentru el atât de privat, că nici măcar membrii familiei n-au voie să intre:

„Trebuie să ne rezervăm o cameră în spatele prăvăliei numai pentru noi, fără altcineva, în care să ne construim libertatea noastră adevărată și retragerea noastră principală în solitudine. Acolo, conversația noastră obișnuită trebuie să fie între noi și noi înșine și să fie privată, nicio asociere și nicio comunicare din afară să nu intervină.” 

În afara „camerei din spatele prăvăliei”, filosofia ocupă un spațiu social unde poate încă să opereze autentic. Până la urmă, gânditorii își caută compania unul altuia; prietenia filosofică e la fel de veche ca filosofia. Dar acest spațiu e bine definit și mai degrabă strâmt; odată ce filosoful a pășit în afara cercului său, în orice moment pot să înceapă problemele pentru el. Ca să rămână autentică, filosofia trebuie să fie critică, rea de gură, nelingușitoare. Dacă adevărata filosofare e „gândire împotriva sinelui” - făcută sistematic, fără milă, fără plasă de siguranță sau căi de scăpare – atunci la ce fel de tratament ar trebui să se aștepte alții (inclusiv colegii gânditori) de la filosof? Într-un sens important, câtă vreme practică parrēsía — vorbirea liberă — filosoful e condamnat să se găsească, mai devreme sau mai târziu, într-o poziție riscantă: să fie un excentric, să meargă împotriva curentului, să iasă din rând, fără cineva care să-l apere, expus la toate. Filosoful e deseori „cel din colț cu care nu vorbește nimeni”. Devine un eșec social nu din greșeală, ci din vocație.

Dacă se supune acum puterii grupului, filosoful ratează de două ori. Mai întâi, ratează pentru că în ochii celorlalți e deja un ratat – o verigă slabă, un alungat. Apoi ratează pentru că nu știe cum să fie un ratat: cum să-și folosească poziția privilegiată de străin în scopuri filosofice. Fiindcă, din punct de vedere filosofic, să fii un ratat e ceva foarte important – e aproape o binecuvântare. Departe de a fi strivit de eșecul social, filosoful poate să-l pună la treabă: să pătrundă în subteranele minții, în mersul societății umane, în abisul sufletului uman. Dacă știe cum să o exploreze, ratarea poate să-l facă pe filosof un gânditor mai bogat, mai acut și mai original. 

Pentru că originalitatea e prima victimă. Ca să joace jocul politic, filosofii trebuie să fie „de gașcă”, cum se zice, să evite să iasă din rând și să-și mai astâmpere idiosincraziile, ciudățeniile personale, ideile „nebunești” și stropul de nebunie atât de vital în filosofie. Nemaifiind porniți să conteste înțelepciunea zilei, să deruteze și să enerveze, prinși în joc, cel mai rău lucru care li s-ar putea întâmpla acum ar fi să atragă deriziunea colegilor – ar fi sfârșitul jocului. Rezultatul pe termen lung e expansiunea insipidității în filosofia academică, pe cât de evidentă, pe atât de deprimantă, chiar dacă a crescut numărul de participanți la conferințe. Gregaritatea filosofilor își are pedeapsa ei. Nu poți fi original filosofic și isteț politic în același timp. Nu poți să ai integritate și să ți-o și mănânci.  

E ușor de înțeles acum de ce o parte dintre cele mai originale și mai inovatoare personalități ale gândirii moderne, de la Spinoza, la Kierkegaard sau Thoreau, au ajuns să lucreze în afara universității. Universitatea l-a îmbolnăvit pe Nietzsche – literal. Și l-a lăsat pe Schopenhauer cu un dispreț de-o viață pentru „profesorii de filosofie”. În 1928, un grup de distinși academici de la Universitatea Goethe din Frankfurt au considerat că lucrarea de dizertație a lui Walter Benjamin are lacune serioase, ceea ce i-a tăiat accesul la catedră. Lui Simone Weil i se părea că multe alte cariere – cea de muncitor în fabrică sau cea de muncitor agricol, de exemplu – sunt mai satisfăcătoare decât cea de profesor universitar. Cu autoironia sa caracteristică, Cioran s-a înscris la Sorbona ca doctorand în filosofie numai ca să aibă acces la cantina ieftină a universității; a renunțat la programul doctoral când nu l-au mai lăsat să mănânce acolo. Toți acești ratați ai mediului academic au devenit filosofi profund originali. Ne-au convins să ne uităm la lume și la noi înșine rpin ochi noi; nu rămânem aceiași după ce-i citim. Dar dacă au reușit să aducă la suprafață ceva autentic, a fost în ciuda universității, nu din cauza ei.

Nu mai e nevoie s-o spun, o bună parte din munca filosofică de calitate înaltă vine din mediul universitar. Academicii au produs de secole lucrări majore, și multe mișcări filosofice importante își au originea în cercurile universitare. Și totuși. Când iei în considerare numărul de oameni implicați, timpul, resursele, oportunitățile și talentul pe care-l au la dispoziție, rezultatul e mai degrabă dezamăgitor. Asociața Americană de Filosofie, de exemplu, are mai mult de 9.000 de membri activi, cam cât armata Irlandei. Grecii antici au inventat domeniul și au formulat aproape tot ce-i esențial în el cu doar o mână de oameni, mai puțin de un pluton. 

***

Am fi norocoși dacă ne-am rata ca gânditori numai pe scena socială. Dar eșecul nostru e mai adânc și ne cuprinde mai amplu. Fiindcă eșecul se strecoară în cele mai personale aspecte ale filosofiei; se strecoară, ca un vierme, în inima gândirii.

Deși filosofia începe ca un impuls total privat, un gest ce absoarbe totul și căruia nu putem decât să ne abandonăm complet, când vine vorba de a-l formula, de a-l articula, adoptăm de obicei un limbaj străin nouă. Nu contează cât de personale ne sunt preocupările, cât de autentică e filosofarea, majoritatea gânditorilor, chiar și cei mai buni, nu reușesc să creeze și un limbaj filosofic la fel de personal. În schimb, căutăm adăpost în vocabularele majore deja existente: platonism, tomism, hegelianism, marxism, pozitivism logic, fenomenologie. Singurătatea radicală a filosofării devine probabil opresivă, prea greu de dus, și o ducem într-un loc – vocabularul filosofic comun – unde solitudinea noastră se alătură solitudinii altora și devine astfel mai ușor de suportat.

Problema nu e limitată la filosofie și, într-un sens, orice domeniu creativ major se confruntă cu ea, în felul său și în termenii săi. Harold Bloom vorbește în Anxietatea influenței (1973) de povara trecutului pe care trebuie s-o înfrunte fiecare poet tânăr când încearcă să se impună. Un limbaj poetic nou trebuie inventat ori de câte ori apare un alt poet „puternic”, ceea ce o treabă complicată, având în vedere influența copleșitoare a limbajelor poetice dinainte. În sufletul poetului e mereu o luptă crâncenă – agon – între universul său poetic și universurile anterioare, împotriva cărora trebuie să-și facă el vocea auzită. Filosofii creatori de limbaj filosofic sunt puțini, dar influența lor e enormă, poate mai puternică decât cea a poeților „puternici” ai lui Bloom. Fie că îi „citesc intenționat greșit” sau îi „interpretează intenționat greșit” pe gânditorii anteriori (cum fac poeții, după Bloom) sau se servesc din munca lor ori fac totul din rămășițe, acești filosofi creatori ajung să se pună decisiv de-a curmezișul vocabularelor existente. Platon, Aristotel, Kant, Hegel, Marx, Husserl, ca să numesc numai câțiva, sunt importanți nu doar pentru valoarea intrinsecă a ideilor, dar și pentru vocabularele lor filosofice distincte. Universurile conceptuale pe care le-au creat au trăit mult după moartea lor fizică și au format istoria filosofiei în moduri vizibile și invizibile. Acești filosofi au schimbat felul cum vorbesc oamenii, cum gândesc și cum trăiesc, inclusiv oameni care nici n-au auzit vreodată de numele lor. Aceștia sunt gânditori „puternici”, irezistibili. 

Odată ce s-a impus un vocabular, acesta devine un loc ospitalier pentru alți gânditori. N-au nicio jenă să trăiască în casele altora. Eșecul de a crea un vocabular personal nu pare să-i deranjeze pe filosofi atât de mult cât îi deranjează pe poeți; majoritatea gânditorilor nu par să sufere de „anxietatea influenței”. Și totuși, de la separarea lui Aristotel de Platon până la separarea lui Marx de Hegel, există o tradiție distinctă în filozofia Vestului, ca discipolii să renunțe la maeștrii lor. Discontinuitatea, ruptura și criza sunt termenii de bază în aceste cazuri. Nietzsche, care a trecut și el printr-un divorț gălăgios (și de Schopenhauer și de Wagner), și-a dezvoltat și o mică teorie a despărțirilor filozofice. În Așa grăit-a Zarathustra, maestrul le spune discipolilor: 

„Acum plec singur, discipoli ai mei. Mergeți și voi singuri. Căci asta îmi doresc.
Plecați de la mine și împotriviți-vă lui Zarathustra! Ba și mai bine: rușinați-vă de el! Poate că v-a amăgit. 
Omul cunoașterii nu trebuie numai să-și iubească dușmanii, dar trebuie să fie capabil și să-și urască prietenii.
Cine rămâne doar elev, își răsplătește prost profesorul. Și de ce n-ai vrea să-mi iei cununa de lauri?”

Nietzsche însuși e un exemplu spectaculos de ruptură completă de profesori – de orice profesori, școli sau -isme. N-a fost un creator obișnuit de limbaj filosofic; nu-i nimic greoi, tehnic, scolastic, obscur la limbajul său. Nietzsche pare să fi dat peste Sfântul Graal al stilului filosofic: arta de a formula cele mai dificile argumente filosofice imaginabile în limbajul cel mai personal și mai elegant posibil. Ceea ce-l face nu doar inimitabil, dar și infinit de evaziv. Unul dintre cei mai pătrunzători filosofi moderni nu reușește să vorbească „precum un filosof”. 

Folosirea unui vocabular deja existent nu scade neapărat adâncimea unui gânditor; unele dintre cele mai bune minți și-au împrumutat aparatul conceptual și vocabularul de la alții și au produs lucrări originale, durabile. Sunt tomiști de geniu care nu sunt Sfântul Toma d'Aquino, hegelieni care nu l-au întâlnit niciodată pe Hegel și marxiști care au trăit mult după epoca lui Marx. Un -ism poate fi un sol fertil pentru idei, un cadru pentru gândire serioasă și chiar pentru inovație. Foarte bine. Dar adevăratele consecințe ale acestui eșec se arată altundeva și pot fi neplăcute într-un mod particular.

Pe măsură ce cobori pe scara originalității – de la creatorii originari ai vocabularului spre celălalt capăt, oricare-ar fi acela –, la un moment dat atingi un prag care, odată trecut, te duce într-un alt univers stilistic. Aici gândirea nu mai e personală, e pur mecanică. Textele nu mai par scrise de autori în carne și oase, ci de mașini; arată foarte mult ca acele farse făcute cu un software generator de conținut arbitrar. Devine deosebit de dificil să separi tehnicalitățile de nonsensul pur; jargonul inundă tot, sabotează scrierea și-l evaporează pe scriitor. Totul se transformă în propria caricatură: tomismul devine scolastică ridicolă, hegelianismul vorbire în dodii, marxismul devine gunoi propagandistic și poststructuralismul o glumă proastă. Cunoaștem rezultatul: am văzut mai des decât am fi vrut acele lucrări atroce în ininteligibilitatea lor, pentru care lumea academică e faimoasă. Și nu e vorba numai de filosofie, de la literatură comparată la studii religioase, niciun domeniu umanistic nu scapă de acest tip de eșec devastator. 

N-am nicio îndoială: acești autori au o nevoie crâncenă de a aparține. Umani, prea umani, cum suntem, nu vrem să fim lăsați pe dinafară: neafiliați, nerecunoscuți și neiubiți. Avem repulsie față de ratare și, ca s-o evităm, căutăm, prin textele noastre, o comunitate mai mare de „spirite-surori”. Dar ce producem emană un iz de alienare intelectuală – și dureros de citit și imposibil de urmat. Compania pe care sperăm s-o găsim prin acele scrieri se dovedește a nu fi nicidecum companie: e doar o iluzie optică creată de jargonul în care ni se îneacă gândurile. Fugim de noi înșine, ne ascundem, ne îngropăm sub toată acea grămadă impozantă de incomprehensiune. Și acolo ne așteaptă ratarea. Din nou, ratăm tocmai pentru că ne e teamă de ratare.

***

Însă, într-un anume sens, toate aceste vocabulare – cele ale gânditorilor-gazde și cele ale chiriașilor, cele originale și imitațiile, marile stiluri personale și cele opace – nu sunt, până la urmă, nimic altceva decât expresia celei mai mari ratări filosofice: incapacitatea de a tăcea. În fața muțeniei cosmice, condamnați cum suntem la un dialog cu marea tăcere, orice am spune, oricât de special, nu e decât pălăvrăgeală. Nimic din ce-am putea spune nu schimbă ceva. Toate încercările noastre – eseurile noastre – sunt condamnate la ratare. O tăcere umilă: acesta ar fi succesul filosofic ultim, cea mai mare realizare posibilă. Dar dacă ne-am frământa prea mult pentru asta, ar fi ca și cum ne-am împușca singuri în picior. 

***

Într-o zi, un atenian batjocoritor i-a spus lui Diogene, abia ascunzându-și disprețul: „Te joci de-a filosoful fără să știi nimic”. Cinicul i-a răspuns, probabil zâmbindu-i ironic: „Chiar dacă numai pretind că am înțelepciune, asta arată că aspir la ea”. Și atunci speranța noastră măruntă e: chiar dacă nu suntem originali și numai o imitație palidă a filosofiei, așa cum au înțeles-o Platon, Aristotel și Nietzsche, nu-i nevoie să aruncăm și copilul odată cu apa din copaie. Ca să trecem de la copie la autentic, trebuie să ne redefinim relația cu ratarea. Să domesticim eșecul și să-l plasăm acolo unde îi e locul: în esența a ceea ce suntem.

Și pentru aceasta, Diogene e un maestru valoros: putem să învățăm de la el nu doar cum să învingem eșecul și să trăim cu el, dar și cum să prosperăm de pe urma lui. Pentru că peștii nu se îneacă. Nici pe departe.


 

Acest text a fost publicat originar în limba engleză, în Los Angeles Review of Books. Traducere în limba română de Dan Sociu.

Aici puteți citi un fragment din cartea „A muri pentru o idee. Despre viața plină de primejdii al filozofilor”.