Publicat pe 22 ianuarie 2019

Ce înseamnă puterea în viețile noastre? Există putere bună și putere rea? În ce fel modifică puterea relațiile dintre bărbați și femei, dintre majoritate și minoritate, dintre conducători și cetățeni? Există putere în noul val de spus/scris istorii personale până acum trecute sub tăcere? Câtă putere mai au cuvintele asupra noastră?

Astea-s doar câteva dintre întrebările pe care le ridică cele 24 de texte din antologia Freeman’s despre putere, apărută la finalul anului trecut la editura Black Button, în traducerea Elenei Marcu și a Aureliei Ulici. Scriitorul și editorul John Freeman i-a adunat pe unii dintre cei mai buni scriitori contemporani și ne-a dat nouă, cititorilor, nenumărate piste de exporare a relației noastre cu puterea. Am ales un fragment consistent din eseul autoarei Aminatta Forna, pentru că pune în cuvinte într-un fel pasionant și cumplit în același timp dezechilibrul de putere dintre femei și bărbați. Continuarea eseului o puteți citi în Freeman’s.

Lansarea antologiei se întâmplă miercuri, 23 ianuarie, de la ora 19, în Londohome, București, și va lua forma unei discuții despre putere între John Freeman, editor Freeman’s, și Luiza Vasiliu, editor Scena9.

Mersul

- fragment - 

Am douăzeci de ani. Merg pe King’s Road, în Chelsea, Londra. Suntem în anii ’80. Trei bărbați se îndreaptă spre mine; sunt evident împreună, deși traficul de pe trotuar cere ca fiecare să meargă cu jumătate de pas în spatele celuilalt. Sunt albi, poartă blugi mulați și tricouri fără mâneci. Când trece pe lângă mine, primul mă privește în ochi și-mi spune: „Ești o fată frumoasă.” Al doilea rânjește, dar nu spune nimic. Al treilea se apleacă spre mine și îmi șuieră: „Cioară!”

Eram în ultimul an la facultate și lucram cu jumătate de normă pentru un corespondent american în străinătate. Una dintre sarcinile mele era să fac monitorizarea presei și, în acele vremuri pre-Internet, răsfoiam, decupam și îndosariam toate articolele pe subiectele la care lucra corespondentul. Era o sâmbătă de vară. De obicei veneam mai târziu în weekend și strada era deja aglomerată. Mergeam spre casa lui cu vraful de ziare în brațe, când am trecut pe lângă cei trei.

Ești o fată frumoasă.

Cioară.

Prima remarcă nu părea menită să jignească. Ești o fată frumoasă. Mi-a pătruns în gânduri, mi-a atras atenția. Apoi a urmat cel de-al doilea bărbat. Apoi „Cioară!” Ce s-a întâmplat după aceea? Vă închipuiți că primul bărbat l-a apostrofat pe cel de-al treilea? Credeți că au căzut de acord? Și de partea cui a fost cel de-al doilea bărbat? Nu s-a întâmplat nimic din toate astea. Știu asta. Și voi o știți. Cel trei și-au văzut de drum. La un moment dat, probabil că unul s-a întors către ceilalți.

Și au râs.

Mersul

O fetiță învață să meargă. Fetița se ridică ținându-se de un scaun sau de genunchiul mamei, își găsește echilibrul și face un pas nesigur și apoi altul. Părinții șoptesc cuvinte de încurajare, își deschid brațele. Hai! Hai! Tatăl o prinde în brațe și o ridică deasupra capului. Mama îmi spune că abordarea mea a fost puțin diferită de cea a multor copii. Mergeam de-a bușilea până în mijlocul gol al camerei și acolo respiram adânc și mă ridicam lent. Și mi-am folosit independența din ce în ce mai mare nu ca să fug spre mama, ci ca să mă îndepărtez veselă de ea.

Am crescut în complexe de locuințe din țări aflate în curs de dezvoltare, în Africa de Vest, de unde e tata, și în Africa de Sud, în Orientul Mijlociu și Îndepărtat, unde, mai târziu, ne-a dus cariera de diplomat a tatălui meu vitreg. Pericolele amestecului erau în principal șerpi și furnicile-legionar. În copilărie, eu, fratele meu și sora mea nu ieșeam prea des singuri din complex cu excepția momentelor în care mergeam să cumpărăm dulciuri sau evadam în căutarea aventurii. Pe la cinci ani am început să împrumut hainele fratelui meu. Hainele de băieți îți ofereau o mai mare libertate de mișcare, erau bune la dat pe balustradă, la cățărat în copaci, chiar și la stat jos pur și simplu. Când eram mică, părinții mei încercau să se asigure că stau cum trebuie, adică picior peste picior. Fratele meu nu trebuia să stea așa, ceea ce mi se părea ciudat, având în vedere că avea ceva mult mai proeminent de arătat. Dacă ceea ce fetele aveau între picioare trebuia atât de bine protejat, mă întrebam de ce noi purtam fuste.

La șase ani am plecat la o școală cu internat, de unde la optsprezece ani am plecat la facultate în Londra. Lumile închise ale vieții din complex și ale internatului britanic nu m-au pregătit pentru străzile capitalei, pentru mers, mai exact pentru a merge pe stradă ca femeie, singură. Totuși, în perioada în care purtam haine băiețești, care a durat până pe la paisprezece ani, începusem să înțeleg visceral ceva ce nu puteam formula. Nu voiam să fiu băiat; voiam libertatea care vedeam că le aparține doar băieților.

2017. Stau pe peronul unei stații de metrou londoneze, m-am întors în orașul în care am locuit treizeci de ani. Un tânăr mă privește. Îl ignor, dar privirea lui e invazivă. Când ne urcăm în metrou, stă foarte aproape de mine și la un moment dat mâna lui mă atinge. Am de două ori vârsta lui, ceea ce face această situație ușor neobișnuită. Dar în rest îmi e perfect familiară și sunt suficient de matură să-mi dau seama ce se întâmplă. Cobor la prima stație și mă așez în fața ușii. Mă urmează și se așază chiar în spatele meu. Îi simt respirația în ceafă. Trenul e aglomerat, e puțin probabil ca altcineva să-i fi observat comportamentul și să-l considere deplasat. Ceea ce nu realizează tânărul este că stau în fața ușii greșite. Asta e stația fostei mele adrese și ușile din spatele nostru sunt cele care se vor deschide. În ultimul moment, mă întorc și cobor.

Cam la o săptămână, tot în metrou, îi surprind privirea unui bărbat care stă în fața mea. Mă uit în ochii lui câteva clipe, apoi îmi mut privirea. În clipa în care mă întorc, văd că zâmbește și e un zâmbet triumfător. A câștigat ceva, m-a învins. La fel ca primul bărbat, e foarte tânăr, în jur de douăzeci de ani. În acel moment îmi dau seama de ceva îngrijorător. Doamne, mă gândesc, exersează.

Nimeni nu le spune fetelor că bărbații dețin puterea privirii. Mama nu mi-a spus niciodată că bărbații mă pot privi, dar că nu-i pot privi și eu. Că dacă o facem, privirea noastră va fi luată ca o invitație. Bărbații ne învață asta. De-a lungul anilor, ne antrenăm privirea să alunece peste chipurile bărbaților, să zăbovească doar o fracțiune de secundă, schimbând ușor traiectoria dacă privirile ni se întâlnesc. Pe de altă parte, un bărbat se poate uita la fața ta, la sânii tăi, la picioarele tale, la fundul tău, dacă asta vrea.

În eseul scris în 1975, Visual Pleasure and Narrative Cinema (Plăcerea vizuală și cinematografia narativă), Laura Mulvey descrie felul în care filmele sunt create pentru a fi văzute din perspectiva bărbatului heterosexual. Personajele feminine îi sunt prezentate ca obiecte ale dorinței. Aceasta este „privirea masculină”. Privirea înseamnă putere. Bărbații dețin puterea privirii. Și albii o dețin. O prietenă albă îmi povestește cum o dată și-a dus fetița adoptată, care este de culoare, într-un orășel din Maine și a descoperit că fiica ei era obiectul privirilor insistente. „Cred că nu sunt prea multe persoane de culoare în acea parte a țării”, sugerează împăciuitoare, pentru că sunt deja vizibil iritată. „Și ce? N-au televizor?”, spun. N-au văzut niciodată familia președintelui? (Asta se întâmpla la începutul lui 2016.) Se holbează pentru că pot, prin darul puterii cu care au fost învestiți ca membri ai majorității etnice. Se holbează pentru că nu le pasă de disconfortul fiicei ei, poate chiar asta urmăresc.

Când un bărbat privește o femeie în public, vulnerabilitățile ei sunt cel puțin imateriale pentru el. Deține puterea privirii și, dacă are chef, și-o exercită. Partea cea mai dementă este că acest gest include și apărarea. Femeia care se plânge se poate trezi că i se spune că ar trebui să se simtă flatată, că e norocoasă să fie considerată atrăgătoare de către bărbați.

„Încotro, păpușă?”

„Zâmbește, frumoaso!”

„Pss-pss!”

„Ia de-aici, păpușă!”

„Mamă, ce cur are...!”

„N-o să mai poți merge după ce te...”

La începutul anilor ’90, locuiam cu o prietenă într-un apartament din Chelsea. În săptămâna în care se repara acoperișul, în fața casei fusese pusă o schelă. Camera mea era la etaj și dădea spre stradă, și de acolo puteam să-i văd pe muncitori urcând și coborând pe scară. De câteva ori pe zi luau o pauză și se așezau pe platforma schelei chiar în fața biroului meu, fără să-și dea seama că puteam auzi ce le strigau pe rând femeilor care treceau pe stradă. Încântarea pe care le-o provoca fiecare apariție era uimitoare. „Mai vine una! Mai vine una! E rândul tău!” Unul dintre ei efectiv sărea de bucurie pe schelă. Cu cât femeia era mai evident umilită, cu atât încântarea lor era mai mare. De unde stăteam, am putut observa câteva lucruri: în primul rând, da, femeile tinere și sexy le atrăgeau atenția, de parcă intenția lor era să le jignească pe cele pe care nu le puteau avea, să pedepsească femeia pentru că era dezirabilă și de neatins pentru ei. În al doilea rând, nicio femeie care trecea singură nu era scutită, și în al treilea rând le plăcea în mod deosebit să se ia de femeile îmbrăcate pentru birou, care cu siguranță câștigau mai mulți bani decât ei. Femeile erau dezbrăcate metaforic, exact cum se întâmpla în vremurile de demult și cum încă se întâmplă în anumite părți ale lumii, în piața publică, pentru încălcarea granițelor feminității, pentru că nu-și știu locul. Erau umilite, dezbrăcate nu de haine, ci de demnitate.

 

Copil fiind, am fost învățată să ignor câinii agresivi, să-mi văd de drum. Odată ce ieși de pe teritoriul lui, câinele te lasă în pace, așa spune înțelepciunea convențională, și de cele mai multe ori funcționează. Același lucru se presupune că e valabil și în cazul bărbaților, doar că nu este. Merg pe lângă tine, încercând să te acosteze. Dacă le spui să te lase în pace, îți spun că ești o târfă și te întreabă cine te crezi. Fiecare interacțiune, oricât de inofensivă ar părea, conține posibilitatea violenței. Până se termină (când intri într-un magazin sau la metrou), ți se taie respirația și inima îți bubuie în piept. De ce fac bărbații asta? Nimeni nu pune această întrebare și, când eu o fac, nu primesc niciun răspuns. Uneori se spune sau se sugerează că este pur și simplu natura lor. Mult mai des este pusă sub semnul întrebării reacția mea. Mi se cere supunere. Femeile sunt învățate să nu riposteze, pentru că dacă o facem lucrurile escaladează și apoi ceea ce urmează va fi din vina noastră.

Doar că eu o fac, eu ripostez. Pentru că e în natura mea.

În acei primi ani în Londra, intram în scandaluri. În South Kensington un bărbat m-a amenințat că mă lovește după ce i-am spus să facă pași. I-am spus că mă duc să aduc un polițist și dacă îl mai găsesc acolo va fi arestat. Mă înjură, dar pleacă. În Camden Town un bărbat m-a amenințat cu un cuțit. Mulțimea, majoritatea albi, se strânge în jurul meu și se așteaptă să vadă ce se întâmplă. Bărbatul e de culoare, la fel ca mine. Tensiunea durează câteva secunde lungi. „Te pui cu mine? Te pui cu mine?” Chiar și în acele momente mi-a trecut prin cap o umbră de glumă. Ei bine, cred că m-am exprimat destul de clar. Un alt bărbat de culoare, cu dread-uri, se mișcă prin mulțime. Se apropie de noi, se uită la atacator și îl întreabă: „Care-i problema, frate?” Nu l-am mai văzut nici măcar o dată pe acel bărbat, nici n-am putut să-i mulțumesc, pentru că prietena cu care mă plimbam găsise un polițist și agresorul fugise. Dar a fost prins și dus la tribunal și eu eram acolo și îl vedeam. Avea părul împletit în codițe și purta costum și cămașă. Arăta atât de diferit, încât mă întrebam dacă l-aș fi recunoscut în șirul de suspecți. Declarația mea e citită în sala de judecată. E găsit vinovat, dar nu pentru hărțuire sexuală, de la care a pornit toată altercația, deși judecătorul a fost indignat de această parte a declarației mele, ci pentru posesie de armă albă. Cazul a fost închis în câteva minute, urmând ca agresorul meu să-și afle sentința în câteva zile. Fata cu care eram și tatăl ei au fost și ei în sala de judecată. Mi-au explicat foarte clar, deși cu blândețe, pentru că îmi învățasem lecția, că fusese vina mea.

Peste ani, când am spus povestea, aveam să descopăr că în ochii multora dintre prietenii mei albi faptul că și eu, și agresorul, și salvatorul meu eram de culoare făcea din toată întâmplarea un „conflict al negrilor”. Unul în care pentru ei nu există nicio miză și în care majoritatea privitorilor albi nu trebuie să intervină; dintr-o dată curajul tipului cu dread-uri nu mai pare atât de grozav.

Pe stradă, rasa și genul se intersectează: dominația bărbaților asupra femeilor, a albilor asupra negrilor, a bărbaților albi asupra femeilor albe, a bărbaților negri asupra femeilor negre, a bărbaților hispanici asupra femeilor hispanice și așa mai departe. La toate acestea se adaugă relația dintre bărbați, uneori competiția și alteori complicitatea dintre bărbații de toate culorile, confirmarea puterii masculine. Asta se poate manifesta într-o mulțime de feluri. Pentru o femeie de culoare, bărbații de aceeași etnie pot fi aliați sau inamici.

În Londra, bărbații privesc hărțuirea de pe stradă ca pe o activitate a oportunităților egale. M-am confruntat cu diverse forme de comportament agresiv sexual din partea bărbaților de toate culorile și condițiile sociale. În New York sunt arareori inoportunată public de bărbați albi. Cum se explică această diferență? În America, limitele discursului public despre rasă sunt mai clare și mai însângerate. E complicat să știi care sunt motivațiile oamenilor, dar aș putea pune pariu că bărbații albi din New York se tem să fie văzuți hărțuind o femeie de culoare. Să fie văzuți. În public. Și mai e ceva: în codul masculinității heterosexuale, bărbații de culoare dețin femeile de culoare și, deci, au putere asupra lor. În anumite locuri, acest cod este respectat cu o mai mare strictețe decât în altele. Într-una dintre primele mele vizite la New York a trebuit să trec pe o alee îngustă, pe lângă un grup de muncitori care se sprijineau de zidul unei clădiri. În Londra, acesta ar fi fost o situație fără ieșire. Dar eram în New York. Toți bărbații erau albi, cu excepția unuia care stătea chiar în margine. Aveam bagaj, așa că mergeam încet. Bărbații au tăcut și m-au privit trecând. Regula nerostită, am simțit, era că era treaba tipului din capăt, a tipului negru, să strige după mine. M-am îndreptat spre el și părea că amândoi știm ce gândește celălalt. Avea să-și trădeze rasa sau locul din patriarhat? Când am trecut pe lângă el s-a aplecat și mi-a șoptit: „Îmi place jacheta ta.”

Emmett Till a fost ucis. Emmett Till nu a avut puterea privirii, cel puțin nu din punctul de vedere al lui Carolyn Bryant. După mai bine de cincizeci de ani, prietenele mele albe din New York încă se plâng de comportamentul unor tipi negri. Se tem că vor fi considerate rasiste dacă se plâng. Acesta este jocul de putere dintre bărbați, răzbunarea anumitor tipi de culoare pe femeile albe este de fapt răzbunarea pe bărbații albi. Răzbunarea este camioneta cu steagul confederat care trece de două ori pe lângă mine când alerg singură în Western Massachusetts, tipul alb cu șapcă de baseball care întoarce capul și-și linge buzele ori de câte ori trece.

#nutoțibărbații

La un moment dat, majoritatea femeilor conchid tacit că bărbații din viața lor – tați, frați, unchi, iubiți, soți – nu sunt prea indignați de hărțuirea sexuală prin care ele au trecut.

Într-o seară, când aveam vreo douăzeci și cinci de ani, m-am certat cu iubitul meu de atunci. M-am hotărât să mă duc acasă, dar mi-am dat seama cât era ceasul, că nu am mașină și că va trebui să chem un taxi dacă voiam să plec. Aveam foarte puțini bani și a trebuit să pun în balanță costul taxiului și furia mea. Peste câteva luni, certându-mă cu același prieten (relația n-a mai durat mult), într-o vacanță în sudul Franței, am rămas pe o parte a străzii, în timp ce el a traversat pe cealaltă. Ne îndreptam spre plajă și drumul era destul de pustiu. Un tip dintr-o mașină, presupunând că sunt singură, a început să-mi facă diverse propuneri. L-am ignorat câteva clipe și apoi i-am spus să dispară; în cele din urmă, am traversat să merg alături de iubitul meu și bărbatul a plecat. Îmi amintesc foarte bine reacția iubitului meu. A râs de mine.

Scriind despre Africa de Sud, unde rata violului este printre cele mai mari din lume, activista feministă, poeta și academiciana Helen Moffett a spus: „În timpul Apartheid-ului, grupul dominant a folosit diverse metode de oprimare care să le amintească negrilor statutul de subordonați, metode care au pătruns nu doar în spațiul public și în cel politic, ci chiar și în spațiile private și intime. Astăzi, clasificarea pe genuri se menține încă și femeile sunt cele oprimate. Prin violență sexuală, în cadrul unui proiect național prin care este posibil ca mulți bărbați să considere că violența domestică asupra femeilor este o muncă necesară pentru stabilitatea socială.”

Cu alte cuvinte, violatorii reprezintă trupele de șoc ale puterii masculine.

Cu cât mă gândesc mai mult, cu atât ajung la concluzia incomodă că, deși #nutoțibărbații sunt violatori sau hărțuitori sexuali, în egală măsură #nutoțibărbații sunt nefericiți cu statu quo-ul. Relativa vulnerabilitate a femeilor în spațiile publice ne limitează libertatea de mișcare și alegerile. Luarea unor măsuri de precauție pentru siguranța personală (să-i spunem cuiva unde mergem, să fim conduse acasă și să nu mergem noaptea singure) constituie o formă eficientă de control social. „Munca necesară pentru stabilitatea socială.”

Abia în a doua jumătate a secolului XX, femeile din clasa de mijloc a multor țări vestice au obținut o oarecare libertate în afara casei; înainte, dacă mergeai neînsoțită erai luată drept prostituată. Pentru o femeie, mersul poate fi un act transgresiv față de autoritatea masculină. Când un bărbat se plimbă de plăcere este numit flâneur, cuvântul respirând un farmec aparte. Dar rareori auzim termenul flâneuse. În studiul ei despre femei și plimbare, intitulat Flâneuse, Lauren Elkin observă: „poveștile despre plimbări exclud adesea experiențele femeilor”. De-a lungul istoriei, femeile curajoase care renunță la teritoriul domestic și reclamă strada erau o raritate. Virginia Woolf, Jean Rhys, George Sand, flâneuse-le care și-au consemnat plimbările, au fost femei care au sfidat autoritatea masculină și în alte feluri. George Sand se îmbrăca în haine bărbătești pentru a se putea mișca mai liber prin Paris.

O singură dată un bărbat mi-a luat apărarea împotriva unui alt hărțuitor (cu excepția bărbatului cu dread-uri, deși nu știa de la ce pornise altercația), și cel care a făcut asta era gay. Fumam în fața unui bar din Soho, în Londra, când un tânăr a trecut pe lângă mine și a făcut o remarcă la care am răspuns tăios. S-a înfuriat instantaneu. Și el fuma și m-a amenințat că mă arde cu țigara, apropiind-o de obrazul meu. Prietenul meu a intervenit și în felul acesta m-a scos din bătaia focului, literalmente, pentru că acum țigara aprinsă era ținută lângă gâtul lui. Scena a luat sfârșit când un prieten al agresorului l-a luat de-acolo. După aceea, am stat de vorbă cu prietenul meu. I-am spus că un bărbat straight cu siguranță m-ar fi apostrofat pentru comentariul meu, ceea ce el nu făcuse, în mod remarcabil. Nu, mi-a răspuns el, pentru că a crescut purtând aceeași luptă pe stradă: insulte sexuale, jignirile strigate. Ca bărbat gay învățase să înfrunte agresorii.

Cu toate acestea, când am vorbit cu bărbați straight despre ceea ce mi se întâmplă pe stradă, m-am confruntat adesea cu priviri goale și inocente. Au susținut că nu știu nimic despre asta. Am observat aceeași conversație extinsă pe social media, unde bărbații care folosesc cu sfințenie hashtag-ul #nutoțibărbații invocă întotdeauna ignoranța și sunt surprinși, atât de surprinși încât să spună că ceea ce povestesc femeile nu poate fi adevărat, că trebuie să fie la mijloc o exagerare la scară globală. Să vorbești cu un bărbat straight despre hărțuirea de pe stradă poate fi, așa cum au afirmat mulți oameni de culoare, inclusiv bărbați, ca și cum ai vorbi cu un alb despre izbucnirile rasiste zilnice.

Cumva, un lucru ce se desfășoară în plină zi de mii de ori în viața aproape a fiecărei femei trece complet neobservat de majoritatea bărbaților straight. La un moment dat trebuie să ne punem întrebarea: Cum este posibil? Cum este posibil?



Foto cover: Daniela Munoz-Santos

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK