Filosofie / Adolescenți

Socrate în blugi sau filosofia povestită adolescenților

De Scena 9

Publicat pe 30 martie 2020

Laurențiu Staicu, profesor universitar la Facultatea de Filosofie din București și consilier filosofic la Asociația Română de Filosofie Practică, a transformat disciplina pe care o predă într-o poveste cu care vrea să spargă rigorile limbajului academic și să ajungă mai ușor la cei mai tineri dintre noi. Din experiența cu studenții a învățat că puștii de azi vin din liceu deja plictisiți și sătui de lecțiile monotone și certitudinile profesorilor. A vrut să scrie pentru ei o carte ca un îndemn tacit la reflecție și echilibru, la cumpănire și luciditate, bună de citit în perioade de criză. A ieșit o serie de dialoguri imaginare între adolescenți, după modelul scrierilor filosofului grec Platon. „E foarte ușor să te lași purtat de emoții sau de instinctele primare și să uiți de tine și de ceilalți în astfel de momente. Filosofia te silește cumva să o apuci pe drumul invers, să te uiți mai îndeaproape la tine, să-i privești pe ceilalți căutând ceea ce te aseamănă cu ei, nu ceea ce te separă. Pe acest traseu putem ajunge la înțelegere și compasiune, la sprijin și îngăduință”, spune profesorul.

Mai jos, vă invităm să citiți un fragment din cartea lui, „Socrate în blugi sau filosofia pentru adolescenți”, în curs de apariție la editura Trei.

 

Capitolul IV
Libertatea

 

 
A doua zi plouă iarăși în zori, iar cei trei se strânseră din nou, după un mic dejun tăcut, în biroul lui Toma.


— Enervantă vreme, începu Tudor, aruncându-se în fotoliu cu un oftat adânc.
— Eu aș spune că e numai bună pentru tema pe care mă gândeam să o abordăm astăzi, îi răspunse Toma binedispus.
— Așa, ia să vedem, interveni și Radu, privindu-l pe Toma cu un aer malițios. Cu ce întrebare pornim azi?
— Cu una pe care am amânat-o suficient, răspunse acesta zâmbind, și ale cărei răspunsuri, cel puțin unele dintre ele, s-ar putea să nu-ți placă, te previn! Așa că, mare grijă la emoții! adăugă el, punând o mână pe piept, în dreptul inimii.


— Libertatea! exclamă Tudor, ridicându-se pe jumătate din fotoliu.
— Da, răspunse Toma, asta e problema, iar întrebarea în jurul căreia s-a dezvoltat în timp problema asta filosofică este următoarea: suntem sau nu suntem liberi?
— Păi, nu știu eu ce-l roade pe băiatul meu?! adăugă Tudor, scufundându-se iarăși în fotoliu. Normal că știu!
— Da, bine, aveam și eu o bănuială, spuse Radu cu un aer resemnat, și nu mă roade, ci pur și simplu consider că e foarte importantă, asta e tot! continuă el, ridicând din umeri către Toma.
— E în regulă să te frământe chestiunea, nu-ți face griji aiurea, reacționă acesta, ba chiar acum e cel mai potrivit moment să te sâcâie problema libertății, la început de drum în viață, mai târziu, în fine, devine mult prea târziu ca să mai poți face mare lucru, încheie el abrupt.
— Deși nu văd de ce este, neapărat, o problemă, continuă Radu, văzând că Toma părea să fi căzut pe gânduri. Adică mi se pare limpede că suntem liberi: dacă vreau să ridic mâna, o ridic, dacă nu vreau, nu o ridic, simplu ca bună ziua!


— Așa pare, nu-i așa? îl întrebă Toma, privind pe geam cu o expresie melancolică, dar accentul se pune pe cuvântul pare, aș adăuga eu… De multe ori e așa, lucrurile ne apar într-un fel și, când colo, în realitate, sunt exact pe dos sau, în orice caz, foarte diferite, continuă el, încruntându-se ca și cum și-ar fi amintit ceva neplăcut. Uite, în cazul ăsta am putea să observăm că tot ce pare să fie de la sine înțeles, cum este faptul că suntem liberi, este într-o contradicție flagrantă cu ceea ce știm despre lumea din jurul nostru, așa cum au susținut unii gânditori. Dacă privim cu atenție lucrurile din natură, o să vedem că tot ceea ce se întâmplă se întâmplă dintr-un motiv anume sau mai multe, combinate, nu crezi? Altfel spus, tot ceea ce se întâmplă în natură are o cauză! Nimic nu se petrece așa, din senin,  chiar dacă unele evenimente ne iau pe nepregătite și, în năuceala momentului, nu apucăm să sesizăm care au fost cauzele care au dus la producerea lor, dar sigur există întotdeauna un alt eveniment sau mai multe, combinate, cum ziceam, care au făcut să se întâmple acel lucru…

— Vrei să spui că totul este aranjat dinainte, prestabilit? îl întrerupse Tudor, făcând ochii mari.
— Nu neapărat, îi răspunse Toma, deși unii au susținut și asta, ai să vezi, o să ajungem și acolo. Deocamdată spun doar că tot ceea ce se petrece în natură, din câte știm noi, are o cauză sau mai multe, cum credea Newton. Or, dacă e așa, atunci și ceea ce facem noi, acțiunile și comportamentele noastre ar trebui să fie la fel, să aibă și ele niște cauze, de vreme ce și ele se petrec tot în lume, ca toate celelalte evenimente…


— Păi, au, sigur că au! exclamă Radu, privindu-l fix, cum spuneam mai devreme, dacă vreau să ridic mâna, atunci o ridic! E limpede că voința mea, cum ar veni, e cauza mișcării mâinii!
— Dar voința, cum ai numit-o tu, nu e și ea tot o parte din lume? Ar trebui să aibă și ea o cauză, ce te-a făcut să vrei să ridici mâna? întrebă Toma. Determiniștii, cum sunt numiți, de regulă, gânditorii despre care vorbim acum, susțin că voința este și ea determinată de alte cauze anterioare și tot așa, la nesfârșit. Nu există nimic fără cauză, chiar dacă unele cauze ne scapă, din neatenție sau, pur și simplu, pentru că sunt prea fine și înfipte prea adânc în țesătura naturii ca să poată fi observate de noi. De aici și ideea aceea trăsnită a lui Laplace, experimentul acela imaginar, cum l-am numi astăzi, că dacă ar exista o ființă care să posede o cunoaștere perfectă a tuturor cauzelor care acționează în lume, ea ar putea prezice, cu maximă acuratețe, tot ceea ce se va petrece în lume în viitor!


— Nu văd cum o astfel de ființă ar putea să prezică faptul că eu voi intenționa să ridic mâna în momentul x! protestă Radu, mai ales că nici măcar eu nu știu dinainte când mă va apuca cheful, când o să-mi vină să ridic mâna!
— Faptul că noi nu știm întotdeauna, dinainte, când vom intenționa să facem un anumit lucru nu este o problemă pentru determiniști, continuă Toma, dacă acceptăm că orice lucru are o cauză, atunci decurge în mod necesar că acțiunile mele, oricât de neașteptate vor fi ele chiar și pentru mine, au totuși cauze, chiar dacă eu nu le pot sesiza. Ar fi ciudat ca toate evenimentele care se petrec în lume să aibă cauze, mai puțin acțiunile noastre, nu crezi? Sigur, faptul că nu cunoaștem cauzele care determină acțiunile noastre, cum ar fi ridicatul mâinii, ca să folosesc exemplul tău, poate să fie extrem de frustrant pentru noi, cred că determiniștii ar fi de acord și ei cu asta. Dar sunt multe lucruri care ne scapă din ceea ce se petrece în jurul nostru sau chiar înăuntrul propriului corp și care, dacă e să le enumerăm, o să vedem că sunt cel puțin la fel de frustrante, adăugă Toma, lăsându-se pe spate în fotoliu, cu mâinile la ceafă.


— Bine, hai, să zicem, spuse Radu, în cele din urmă, cu jumătate de gură, dar nu există o astfel de ființă care să știe tot, adică să cunoască toate cauzele din lume, e doar un experiment imaginar, cum ai spus tu, corect?
— Poate Dumnezeu? interveni Tudor, ridicând mâna în glumă, ca la școală.
— Răspuns corect! exclamă Toma amuzat, mimând un ton profesoral grav, pe măsura gestului școlăresc al lui Tudor. Dacă Dumnezeu există, atunci El, fiind perfect, știe absolut tot ce s-a întâmplat și se va întâmpla în lume, chiar și când te vei hotărî tu să ridici mâna, adăugă privind către Radu.


— Bine, asta e limpede, se înțelege de la sine, doar că Dumnezeu, fiind perfect, trebuie să fie și bun, corect? Perfect chiar! Și atunci, chiar dacă știe ce voi face eu, asta nu mă afectează cu nimic, n-o să intervină să mă împiedice să ridic mâna. Eu ridic mâna când am eu chef, chiar dacă Dumnezeu știe dinainte! ripostă Radu, care se înfierbântase deja.
— O observație excelentă! îl aprobă Toma entuziast, cunoașterea perfectă a lui Dumnezeu nu împiedică alegerile noastre, mai ales că, potrivit ipotezei, El ne-a înzestrat cu liber arbitru tocmai pentru a ne oferi șansa de a alege ce să facem, cum să ne comportăm în viață, de a alege între bine și rău, de pildă. Or, asta înseamnă că, deși El știe ce vei face tu și când o vei face, nu-ți va influența acțiunea în niciun fel, încheie Toma.


— Aha, deci alegerea e a mea! exclamă Radu victorios.
— Nu neapărat, reveni Toma, să nu uităm cealaltă ipoteză de la care am pornit, că tot ceea ce se petrece în lume are o cauză. Dacă acțiunea ta de a ridica mâna este determinată de anumite evenimente și procese care se petrec în creierul tău, fără ca tu să fii conștient de ele, atunci e și ea o acțiune determinată de anumite cauze, chiar dacă, din perspectiva ta, cauzele respective nu sunt vizibile, ci doar decizia sau cheful tău de a ridica mâna!
— Păi, stai puțin că se complică lucrurile! interveni brusc Tudor, cum adică alegerea este determinată de anumite evenimente și procese din creier? Cum ar putea niște procese fizice, cum sunt astea care au loc în creier, să determine ceva care nu e, în mod clar, de natură fizică, cum e alegerea sau voința?

credits cover: pexels.com

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK