Cel mai bine e să-ți petreci sfârșitul lumii acolo unde lumea deja s-a sfârșit.
Electromash este o fabrică de motoare electrice din Tiraspol - capitala Transnistriei, republică nerecunoscută oficial și situată, de drept, în Moldova, dar fără să fie, de facto, sub controlul ei. În perioada sovietică, Transnistria era principala regiune industrială a Republicii Socialiste Sovietice Moldovenești, iar Electromash una dintre cele mai mari fabrici din regiune.
Pe lângă procesul de producție, Electromash, la fel ca majoritatea fabricilor sovietice, construia spații destinate diferitelor aspecte din viețile muncitorilor. Prin intermediul sindicatelor, s-a creat o amplă infrastructură pentru petrecerea timpului liber: casa de cultură, centrul de recreere de pe coasta Mării Negre, cluburi sportive și turistice. Printre ele se află și Sadovodcheskoie Tovarishchestvo - Tovărășia Grădinii.
Este o comunitate voluntară înființată de muncitori de la fabrică, entuziaști ai grădinăritului care primiseră pământul pe gratis - o parcelă se întindea, de obicei, pe vreo 2.500 de metri pătrați. Erau terenuri din sate pe care statul nu le folosea. Această asociație de grădinari de la Electromash se află la vreo 40 de kilometri de Tiraspol, în zona de stepă de la granița cu Ucraina. Majoritatea pământurilor de aici sunt îndărătnice pentru agricultură. Dar din moment ce o făceau doar din plăcere, în timpul liber, muncitorii de la fabrică s-au implicat în dezvoltarea acestor teritorii. Într-un fel, se poate spune că le-au colonizat.
În 30 de ani, pe aceste câmpuri sterpe și argiloase, în condiții climatice grele, cu vânturi neîntrerupte și secete dese, prin eforturile acestor grădinari amatori au început să apară oaze de verdeață. În anii '80, când această mișcare se afla la începuturi, fabrica a ajutat la organizarea unei infrastructuri tehnice: un drum de pietriș, o fântână adâncă de 120 de metri cu fântână arteziană și rețele de electricitate - principalele probleme tehnice pe care o comunitate n-ar fi putut să le rezolve singură.
În anii ‘80, părinții autorilor acestui articol erau tineri ingineri la Electromash. S-au cunoscut la fabrică, și-au întemeiat o familie, au făcut doi copii și au primit un petic de pământ la Tovărășia Grădinii. Acolo și-au construit o casă și au cultivat o grădină, unde familia își petrecea fiecare sfârșit de săptămână din anotimpul cald. Casele și terenurile de la Tovărășia Grădinii erau departe de a fi construcții obișnuite - semănau mai degrabă a proiecte de artă individuale. Senzația asta, de spectator într-o galerie de artă, e amplificată de lipsa gardurilor închise și impenetrabile, ca-n satele obișnuite din regiune, parcelele din grădina comunitară fiind despărțite cu plase de sârmă transparente, astfel încât întreaga structură internă, precum și viața dinăuntrul ei, sunt vizibile tuturor. Electromashevții le-au ridicat din tot ce puteau face rost - materiale absolut arbitrare, majoritatea vechituri sau troace gata să fie aruncate la gunoi. Locul era primitor cu toate lucrurile care nu le mai foloseau la oraș și din care își puneau pe picioare o gospodărie. Și mai erau deșeurile de la fabrică - fiecare curte vorbea despre sfera de producție în care lucra proprietarul și despre materialele de care era legată viața lui.
Când citești despre reușitele sovietice ale fabricii, afli, de pildă că „Un nou pas din dezvoltarea Electromash a fost participarea sa la programele de cercetare spațială. În 1968, din ordinul Academiei și Științe a Uniunii Sovietice, fabrica a produs piese pentru construcția telescopului RT-64 cu rotație completă, cu o antenă direcțională TNA-1500 pentru comunicații spațiale pe distanțe mari. Dimensiunea structurii erau impresionante: reflectorul singur avea un diametru de 64 de metri, iar întreaga structură măsura 70 de metri înălțime, necesitând pentru producție 3.500 de tone de diferite materiale laminate” (din cartea „Asociația de Producție Științifică Electromash”).
Dintr-o asemenea descriere reiese, pe de-o parte, un anume patos oficial. Dar în același timp reiese și amploarea scopului și magnitudinea sa utopică. Iar dacă e să le transferăm la nivelul oamenilor, al angajaților Electromash, ne putem gândi că ceea ce făceau ei era să conecteze cosmosul (prin orientarea spre viitor a acestei întreprinderi utopice, dar și prin tema recurentă a visului sovietic), cu practicile primordiale ale omului și rădăcinile lor arhaice, bine înfipte în pragmatismul pământului. Simbolic, muncitorii de la Electromash vorbesc în cursul săptămânii cu cosmosul, iar în weekend sapă pământul. În felul ăsta, leagă orizontul viitorului de rădăcinile trecutului.
Pe lângă aceste chestiuni savante, la care muncitorii nu prea obișnuiesc să se gândească, Tovărășia Grădinii era, într-un fel, o lacună în sistemul sovietic, un spațiu de autoorganizare și auto-guvernanță. Dincolo de faptul că, la început, inițiativa a aparținut sistemului de stat, în anii ‘80, când a apărut Tovărășia, statul n-a intervenit în treburile interne ale comunității, o formă relativ orizontală de coexistență a oamenilor și o soluție la nevoile colective, cunoscută sub numele de cooperativă. Paradoxal, acest fenomen le-a oferit oamenilor ocazia să-și cumpere proprietăți pentru folos individual și avea aerul unui oarecare lux, astfel că oamenii numeau aceste case construite de ei dacha, la fel ca nobilii din Imperiul Rus. În anii ‘90, când la televizor au apărut telenovelele mexicane, care s-au bucurat de o popularitate nemaipomenită, oamenii au început să-și numească casele și grădinile fazenda (hacienda, în spaniolă).
În anii ‘90 însă, odată cu sosirea serialelor mexicane și a haciendei, măreața utopie a Uniunii Sovietice a luat sfârșit. Și Electromash, asemenea multor alte situri industriale, a intrat în zona de degradare. A existat, desigur, o anumită inerție, și adevăratul declin s-a petrecut abia în anii 2000. Numele fostei fabrici s-a păstrat, dar azi Electromash există mai degrabă formal - mai mult o stea muribundă, decât un sistem puternic, de care muncitorii din perioada sovietică își amintesc cu nostalgie. Treptat, fabrica n-a mai susținut niciunul dintre proiectele ei paralele, iar Tovărășia Grădinii Electromash și-a văzut mai departe de existența ei autonomă. Au rămas, în principal, foști muncitori ai fabricii, acum ieșiți la pensie. Deși într-o realitatea exterioară, în loc de „tovarăși”, oamenii își spun azi „domnule”, locul continuă să se numească Tovărășie și să-i reflecte spiritul, doar că mai puțin entuziast și mai degrabă într-o notă de ușoară tristețe resentimentară.
Autorul acestui text a petrecut aceste ultime luni, de când pandemia a început în lume, la Tovărășia Gărdinii Electromash. În această perioadă, faptul că aici nu există aproape niciun indiciu al schimbării și că lumea exterioară pare să ocolească acest loc, s-a dovedit mai degrabă un avantaj. Lipsa magazinelor, a oficiilor poștale, a stațiilor de autobuz și a majorității atributelor pe care le are o așezare locuită (nici măcar Google Maps nu conține vreun marcaj pentru acest loc) accentuează senzația de pauză de la structurile exterioare și de la curgerea obișnuită a timpului. Continuând vechea tradiție, la sfârșit de săptămână și de sărbători familia s-a adunat aici. În timpul săptămânii, am muncit în grădina cu legume și fructe, o sursă importantă de hrană pentru noi toți pe timpul sezonului cald, și de conserve pe timpul iernii. Momentele libere le-am petrecut explorând peisajele antropogene locale, care împrumută un strop din melancolia stepei și din atemporalitatea post-industrială.
Traducere din limba engleză de Andra Matzal
Editor foto: Ioana Cîrlig
