Special / Seriale

Toți avem apocalipsele noastre

de Lina Vdovîi

Publicat pe 8 mai 2017

Imaginează-ți că te trezești într-o dimineață însorită de toamnă, faci un duș, pui de cafea și prăjești niște ouă pentru ceilalți din casă, care încă nu au făcut ochi. Îi trezești, apoi te duci să cauți o rochie cu buline roșii, să zicem. Cât o pui pe tine, se întâmplă o chestie bizară: nu mai auzi niciun zgomot în casă. Bucătăria e goală, în dormitor e liniște ca într-un cimitir. Te duci la baie, în sufragerie, pe hol, ieși din casă, strigi după ei pe stradă. Nimic.

Ce faci când afli că nu doar ai tăi au dispărut, ci încă 140 de milioane de oameni? În aceeași secundă, zbang!, s-au evaporat. Din pat, de la volanul mașinilor, de la masă, din căruț, din scutece. Nimeni nu știe unde sunt, nimeni nu-ți poate spune de ce au plecat. În urmă rămân părinți îndurerați, amanți cu inima frântă, frați care o iau razna, bebeluși care scâncesc în scutece și adolescenți care, în lipsă de răspunsuri și consolare, aderă la grupuri religioase extremiste.

Asta se întâmplă în The Leftovers/ Cei rămași, serialul pe care-l poți urmări pe HBO sau HBO GO. Dacă alegi să te uiți ca să descoperi misterul dispariției celor 140 de milioane de suflete - 2 % din populația pământului -, o faci degeaba. Cei doi creatori, Damon Lindelof (pe care-l știi dacă ai văzut Lost - 2004-2010, ABC) și Tom Perrotta, autorul bestsellerului de la care a pornit serialul, nu-ți oferă explicații. Nu vei ști niciodată unde s-au dus cei care s-au dus, but that is not the point, cum zic americanii.

The Leftovers e despre ce se întâmplă când oamenii pe care-i iubești pleacă de lângă tine fără nicio explicație. E despre disperare, neliniște și nebunie. Despre demoni reali și imaginari. Despre fanatism.

„The Leftovers” - Plecarea

În ziua în care i-am întâlnit la Paris pe patru dintre membrii echipei serialului The Leftovers, zeci de catolici mergeau pe străzile orașului, cântau imnuri religioase și spuneau rugăciuni. Era vinerea dinaintea Paștelui. În una dintre camerele hotelului Plaza Athénée, Justin Theroux, vedeta serialului, s-a ridicat brusc în timpul interviului cu jurnaliști din șapte țări și s-a dus la geam ca să pozeze procesiunea. Apoi s-a așezat pe fotoliul său de catifea roșie și a continuat să vorbească despre religie versus știință. Din când în când, se uita spre copacii înfloriți și exclama cu zâmbetul pe buze: „Oh, ce frumos e Parisul primăvara, nu?”

În aceeași cameră au mai intrat pentru interviuri creatorul și scenaristul Damon Lindelof, actorul Cristopher Eccleston și compozitorul Max Richter. Eccleston joacă rolul unui preot fanatic, iar Richter a compus muzica pentru cele trei sezoane ale serialului. Ambii au vorbit despre pierdere, suferință și „marile întrebări ale vieții” pe care și le pun personajele din The Leftovers, o demență pe care o urmărești cu greu dacă nu ești pregătit emoțional pentru o „confuzie existențială și spirituală” (cum a zis Lindelof pe scena cinematograflui Grand Rex din Paris, în deschiderea festivalului Séries Mania).

Personajul principal al serialului e Kevin Garvey, șeriful unui orășel fictiv din statul american New York, un tip fragil și vulnerabil care se străduiește să-și protejeze comunitatea, dar eșuează. Toți locuitorii din Mappleton, fie că au pierdut pe cineva sau nu, sunt afectați de marea „plecare”: unii aderă la grupuri religioase extremiste, alții înnebunesc. Câțiva mimează normalitatea până cedează.

Mii și mii de apocalipse personale care se perindă prin fața ta și te fac să te gândești la zilele în care te doare atât de tare în piept, încât îți vine să te bagi în frigider, doar-doar o îngheța durerea din tine.

Cu toții trecem prin asta la un moment dat în viață, dar ne zvârcolim în taină. Personajele din The Leftovers nu-și ascund durerea, iar Lindelof și Perotta o cartografiază superb.

Damon Lindelof, unul dintre creatorii The Leftovers, 2017 Home Box Office, Inc. All rights reserved.

Damon Lindelof

După ce a fost acuzat de critici și fani că n-a deslușit toate misterele în ultimul episod din Lost - a fost scenarist și co-creator -, Lindelof a răsuflat ușurat când și-a dat seama că în The Leftovers nu mai trebuie să-și descâlcească propriile născociri. De fapt, a fost atât de afectat de dezamăgirea fanilor după finala Lost și și-a cerut scuze de atât de multe ori în ultimii șapte ani, încât cei de la Variety l-au comparat cu Toby Flenderson din serialul The Office, un tip sensibil ca o păpădie, de care toată lumea face mișto. E fan The Wire, The Sopranos și Mad Men. A scris scenariul de la Tomorrowland, cu George Clooney și Hugh Laurie (Dr. House), și Prometheus, cu minunatul Michael Fassbender.

Ultimul sezon

Când am terminat de filmat cel de-al doilea sezon din The Leftovers, nu știam dacă vor mai urma și altele, așa că am încercat să ne apropiem cât mai mult de un posibil final. Ne-am dorit ca publicul să nu simtă că povestea a rămăs fară încheiere. Când HBO ne-a anunțat că ar mai vrea un sezon, le-am zis „Ok, dar ăsta chiar e ultimul”.

Primul lucru pe care l-am făcut a fost să ne adunăm toți scenariștii într-o cameră și să discutăm, timp de trei săptămâni, despre ultima scenă din the big finale. Despre ce va fi, ce personaje vor apărea, ce vor discuta? Ce credem noi că-și dorește publicul și cum îi putem oferi fix opusul? După trei săptămâni, am ajuns la o concluzie, dar încă nu știam cum o vom pune în practică. Așa că întregul sezon a fost un fel de foaie de parcurs pentru a ajunge la acea destinație foarte precisă.

Trailer „The Leftovers”, sezonul 3

Inspirație din viața reală

În timp ce lucram la ultimul sezon, în America avea loc campania electorală pentru alegerile prezindențiale. Se vorbea foarte mult despre alternative facts și fake news, despre înțelegerea greșită a adevărului și despre cum oamenii caută narațiuni care se potrivesc cel mai bine cu structura lor emoțională și ideologică.

Sigur, niciunul dintre noi n-a putut prezice rezultatul scrutinului și, din păcate, am terminat scenariul înainte de ziua alegerilor, dar scriitura a fost însoțită de foarte multă teamă, frământare și un soi de gândire apocaliptică.

În același timp, cred că nici unul dintre noi nu-și dorește să vină sfârșitul lumii. Uitați-vă pe geam, e prea frumos ca să se termine, nu? Însă cred că există ceva îngropat adânc în noi, o bănuială sâcâitoare c-o să se întâmple un lucru groaznic în timpul vieții noastre și nu știm cum să ne împăcăm cu gândul ăsta.

Religie vs. știință

Adevărul e că oscilez între cele două. Cred că știința ne va oferi răspunsul la Marea Întrebare. Dacă stau să mă gândesc, mă consider o persoană rațională, însă uneori știința e atât de tristă și de înspăimântătoare, datele sunt atât de nasoale și ne arată că mergem într-o direcție atât de greșită, încât ne-ar fi mult mai simplu dacă nu le-am crede. Mi-aș fi dorit să am o gândire mai magică.

Știința ne spune că atunci când murim, călătoria noastră se încheie. Nu există date care să contrazică asta, care să sugereze că există un scop mai mare al existenței noastre pe pământ. Mi-ar plăcea să pot respinge această idee.

Cred că sunt un adept al științei care ar vrea să fie mai religios. Mi-ar plăcea să experimentez mai mult cu credința, dar încă nu pot.

Damon Lindelof despre religie&Dumnezeu

Pierdere și experiență personală

Voi împlini 44 de ani în curând. Când ajungi la vârsta asta, ai trecut deja prin tot soiul de experiențe. Știi că pierderea și durerea sunt inevitabile, nu? Unul dintre puținele lucruri de care suntem absolut siguri e faptul că toți, absolut toți din această încăpere, vom muri.

Dar nu vrem să ne gândim la asta prea mult, nu vrem să pierdem timpul. Iar când se întâmplă în sfârșit, avem un șoc. E inevitabil. Când cineva drag îți moare, chiar și animalul de companie, câinele pe care l-ai avut atâția ani de zile, să zicem, șocul pe care-l simțim e surprinzător având în vedere cât de pregătiți ar trebui să fim pentru asta.

Cumva, ăsta e un lucru extraordinar. Relațiile umane sunt fascinante tocmai pentru că ne permitem să devenim vulnerabili și să ne atașăm atât de mult unii de ceilalți.

În cartea lui Tom [n.m: romanul The Leftovers], „plecarea“ e șocul care destramă familii întregi. Ce mi s-a părut mie fabulos e faptul că el a ales să spună povestea unei familii care nu a pierdut pe nimeni, dar care, în același timp, s-a pierdut pe sine.

A prezentat o realitate emoțională extrem de autentică. Noi întotdeauna simțim această neliniște legată de stabilitatea relațiilor noastre. Știm că, în orice moment, omul pe care-l iubim cel mai mult ne poate părăsi. Tom a luat această frică și anxietate despre care nu vrea să vorbească nimeni și i-a forțat pe ei, pe oamenii din cartea lui, să vorbească. Mi s-a părut o idee foarte importantă de explorat, mai ales pentru că include toate celelalte lucruri pe care tocmai le-am discutat despre spiritualitate și ce înseamnă să fii om.

În ciuda tuturor acestor vulnerabilități și a faptului că dragostea provoacă uneori cea mai mare suferință, continuăm să ne îndrăgostim. Un soi de masochism care mie mi se pare foarte romantic.

Trailerul primul sezon al serialului „Lost”

Lecții din Lost și Leftovers

Lost a fost un experiment pe care, în mare, îl continui și în The Leftovers. Am învățat să nu regret că sunt fascinat de ambiguitate și întrebări la care nu vom găsi răspunsuri niciodată, pentru că așa e viața și astea sunt poveștile care mă interesează. Știu că uneori publicul e frustrat și, poate, nesatisfăcut, dar mie mi se pare nobil să explorez aceste idei.

Când am citit cartea lui Tom, în care lăsa să se înțeleagă de la bun început că nu va răspunde niciodată la întrebarea: „cum au dispărut cei 140 de milioane de oameni?“, am zis omg!, chiar nu trebuie să explic nimănui nimic? Mi s-a părut de-a dreptul eliberator și am devenit mult mai încrezător în modul în care spun povestea. Credeam despre mine că sunt arogant dar, de fapt, mă simt foarte nesigur în multe momente din viața mea.

La Lost, slăbiciunea mea cea mai mare a fost că-mi păsa ce crede publicul. La sfârșitul zilei, telespectatorii miroseau nesiguranța mea și începeau să aibă dubii. Dacă aleg să spun povestea cu mai multă încredere în mine și reușesc să transmit că asta-i alegerea mea și asta-i povestea pe care vreau să o spun, și dacă o să placă, bine, dacă nu, nu, mie oricum mi se pare fascinantă, atunci publicul are și el mult mai puține dubii.

The Leftovers n-a fost niciodată despre răspunsuri sau întrebări, ci despre realitatea emoțională a confuziei și a durerii. Și despre o cale de scăpare.

Justin Theroux și Chris Zylka în The Leftovers. 2017 Home Box Office, Inc. All rights reserved.

Justin Theroux

Theroux joacă rolul principal în The Leftovers. E șeriful Kevin Garvey, cel care, în timp ce încearcă să protejeze comunitatea din Mappleton, New York, pierde controlul asupra propriei familii și, în scurt timp, asupra propriei minți.

Theroux e actor, scenarist și regizor. A jucat în Mulholland Drive și Inland Empire (r. David Lynch), în American Psycho, The Girl on the Train și, printre altele, în câteva episoade din Ally McBeal și Sex and the City. Provine dintr-o familie de jurnaliști și scriitori. Mama lui, Phyllis Grissim-Theroux, a lucrat pentru The Washington Post, iar unchii lui sunt scriitori. A refuzat să meargă la castingul pentru Friends, dar a cunoscut-o, totuși, pe Jennifer Aniston, actuala lui soție, mai târziu. Gurile rele au spus despre el că e soțul ei și-atât. Gurile bune - Damon Lindeloff, Ben Stiller și alții - spun că e un geniu. E vegetarian, nu-i plac bărbații care poartă șlapi pe stradă și a apărut în videoclipul Muse - Hysteria. Cum să nu-l iubești?

Muse - „Hysteria”

Sfârșitul lumii

Oare ce ne-am face dacă am ști când vine Apocalipsa? Frumusețea vieții e că, slavă Domnului, nu știm când se va întâmpla asta.  

Uite, The Leftovers atinge această problemă destul de bine: oamenii ăștia, pentru care sfârșitul lumii vine din primul episod, se întreabă în fiecare zi ce vor face în continuare. Vor adopta o religie existentă, vor inventa una nouă, vor trăi în prezent, așa cum facem noi toți? Adevărul e că, dacă oamenii n-ar avea acces la telefoane sau televiziune, n-ar fi la curent cu toate știrile și și-ar trăi viețile altfel, s-ar simți poate mai puțin copleșiți de toate evenimentele din lume.

La o scară mai puțin largă, apocalipsa e atunci când mori... Toți avem apocalipsele noastre: eu,  dacă intru cu mașina într-un copac, tu, dacă te arunci de la geam. Însă ideea asta a unei apocalipse colective ține de mentalitatea unei generații. Fiecare generație crede că lumea se va sfârși în timpul ei. După 11 septembrie, am trăit o bună vreme cu sentimentul că se va întâmpla din nou. Că în orice moment va exploda o bombă în New York și va șterge de pe suprafața pământului bucata mea de pământ, locul în care am crescut. Încerc să nu mă gândesc la sfârșitul lumii pentru că probabil aș plânge în continuu. Cu siguranță nu aș fi tipul care spune „ei, hai să mergem toți într-un bar să facem sex!“

The Leftovers, sezonul 3. 2017 Home Box Office, Inc. All rights reserved.

Știință vs. religie

Știință. Ador datele precise și cifrele. Sigur, mi-ar plăcea să cred că nu există încălzire globală, și sunt mulți oameni care, iată, cred asta, dar adevărul e că știința îngroapă religii.

Mi-ar plăcea să am și eu o gândire magică. Să știu că, dacă mor, o să-mi întâlnesc cățeii și vom fi fericiți împreună, dar n-am văzut nicio dovadă științifică în sensul ăsta.

Lucruri inexplicabile

Păi, uite, în timp ce vorbeam despre religie și știință, un cor catolic a trecut pe sub geamul acestei camere de hotel. Aș putea spune că e un semn, dar nu e. Ar trebui să-mi schimb gândirea, să cred că sigur au fost trimiși de cineva fix acum, de cineva din ceruri, poate, dar mai bine recunoaștem că șansele să se întâmple treaba asta în Vinerea dinaintea Paștelui sunt destul mari.

Putem da orice însemnătate lucrurilor, dacă asta vrem. Am avut într-o perioadă o compulsivitate ciudată. Vedeam cifra 11 peste tot. Prin oraș, pe telefon. Îmi spuneam: „omg!, sigur înseamnă ceva!“.

Kevin & alte personaje principale din seriale

Kevin Garvey e un tip foarte mișto. E un polițist care, deși ar trebui să fie puternic, e extrem de vulnerabil. În esență, Kevin își dorește un singur lucru, să-și recapete familia. Însă drumul spre această destinație finală e foarte alambicat. Cumva, reprezintă lupta tuturor celorlalte personaje din serial de a-și păstra integritatea morală. Uite, el și-a permis să creadă pentru o perioadă în magie ca să se poată întoarce apoi într-un loc plin de pragmatism.

Max Richter, foto: Limelight Magazine

Max Richter

Richter e unul dintre cei mai tari compozitori contemporani. S-a născut în Germania și a crescut în Marea Britanie, unde a studiat la Academia Regală de Muzică. Stilul său e un melanj minimalist între muzica contemporană clasică și cea alternativă. A compus muzică pentru teatru, balet, filme și operă. Melodiile lui au fost folosită drept coloană sonoră în filme precum Shutter Island (r. Martin Scorsese), Arrival (r. Denis Villeneuve), The Sense of an Ending, ecranizare după minunatul roman al lui Julian Barnes, și seriale ca Taboo (BBC One), Black Mirror: Nosedive (Netflix).

Pentru că-i plac și muzica, și somnul, în 2015 a lansat o melodie-album de opt ore pe care a numit-o Sleep. Un cântec de leagăn pentru adulți, „un manifest pentru o existență mai domoală“, a spus Richter pentru Time. La concertul din Berlin, în septembrie 2015, câteva sute de oameni au dormit în jurul orchestrei, care a cântat de la 22:00 la 8:00 dimineața.

Richter a compus muzica pentru cele trei sezoane The Leftovers și, dacă o să vă uitați la serial, o să vă cam rupă.

Max Richter - „She Remembers”

Serial vs. film

E interesant să compui muzică pentru un serial, pentru că are un soi de calitate ciclică. Lucrăm pe episoade și, la început, firește că totul e un experiment. Încerci să găsești limbajul muzical natural, inerent, care să însoțească imaginile. Încerci să găsești ceva care se simte ca și cum nu a fost făcut de tine, ci era deja acolo. Asta e calitatea pe care o cauți și, deși îți ia mai mult timp, când ajungi acolo, e minunat. Partea bună la seriale e că ai mult mai mult timp cu personajele, nu trebuie să dezvălui totul din prima. E ca și cum te-ai plimba în jurul unei statui. Ai timp să o studiezi din toate unghiurile și, deși ai niște material de bază, două-trei melodii pe care le auzi pe tot parcursul serialului, pe măsură ce povestea se îmbogățește, ai timp să creezi muzică nouă. Într-un fel, limbajul muzical TV e mult mai experimental, mai de laborator.

Televiziunea și filmul, în general, au rolul ăsta, de a face muzica clasică mai populară. Oamenii tolerează mult mai ușor experimentele muzicale dacă sunt asociate cu niște imagini. Dacă luăm Batman, de exemplu, acolo ai o oră de jumătate de muzică instrumentală care-ți zgârâie urechile, pur și simplu. Pune muzica aia într-o sală de concerte și nu-ți vine nimeni. La cinematograf, cu popcornul în brațe, n-ai nicio problemă cu ea, nu?

Muzică & mister

Cred că muzica mea oferă răspunsuri și, în același timp, adâncește misterul. Serialul e despre întrebări, despre ce facem când nu există nicio șansă de a obține răspunsuri. Cum trăim doar cu întrebările? E despre dilemele alea mari, fundamentale, cele care m-au determinat pe mine de la bun început să compun muzică. Din acest punct de vedere, colaborarea asta e perfectă. Uneori, am impresia că serialul a fost scris special pentru mine. Nimeni nu are soluții la îndemână, spațiul ăsta al întrebărilor rămâne cumva deschis. În The Leftovers, chiar și când ai impresia că înțelegi ceva, nu înțelegi, de fapt, nimic.

Max Richter - „Dona Nobis Pacem”

Procesul de lucru

La început, compuneam muzica pe baza scenariului, dar, pe măsură ce lucrurile au evoluat, am început să mă uit la fotografii, apoi la episoade întregi. A fost mișto, pentru că se creează o legătură specială între tine și personaje. Începi să crezi că oamenii ăia fac parte din familia ta. Când primesc un episod nou în Inbox, mă simt ca la Crăciun.

Muzica electronică & muzica clasică

N-am înțeles niciodată de ce cele două trebuie să fie separate. Dacă ne uităm la istoria muzicii, vedem cum compozitorii au folosit întotdeauna tot ce-au avut la îndemână. Până în secolul al XVII-lea, nu a existat muzică electronică, însă pe parcursul secolelor XVIII și XIX au apărut instrumente noi. Totul e despre cum alegi să spui povestea, iar acum, cu muzica electronică la dispoziție, avem mai multe culori, o paletă mai extinsă, putem exprima mai multe lucruri. Niciodată nu mi s-a părut nenatural să fac asta.

OST pentru Apocalipsă

Hm, o întrebare interesantă. Cred că Apocalipsa are loc chiar acum, sub ochii noștri, dar nu știm cum sună. Trebuie doar s-o ascultăm cu atenție.

Max Richter - „Storybook”

Cum își alege proiectele

Sincer, totul ține de chimia dintre mine, scenariu și oameni. Și de moment, uneori: sigur e cel mai bun lucru pe care-l pot face atunci? Cu Leftovers, a fost evident. Damon și Pete, sau poate doar Pete, nu mai știu, au văzut un one man show - Macbeth, unde s-a folosit multă muzică de-a mea, și li s-a pus pata. M-au sunat, mi-au trimis scenariul și mie mi-a fost clar din primele pagini că o să accept.

Eu citesc foarte, foarte multe scenarii. Cele mai multe sunt mediocre, dar ăsta e scris incredibil de bine. Uneori, în afară de scenariu, contează și tema. La Black Mirror mi-a fost foarte clar că e un serial foarte relevant și, cumva, important pentru societatea noastră.

Christopher Eccleston, 2017 Home Box Office, Inc. All rights reserved.

Christopher Eccleston

Eccleston e, iertați-mi subiectivitatea, un actor teribil de bun. Joacă rolul unui preot fanatic care nu crede că Dumnezeu are de-a face cu dispariția celor 140 de milioane de oameni, așa că începe să publice tot soiul de mizeriuțe despre cei rămași, ca să le amintească că n-au fost impecabili, că nu s-au dus în Rai și că sfârșitul lumii încă urmează să se întâmple.

Eccleston a mers la audițiile pentru rolul principal, pe care l-a luat Theroux, însă l-a convins rapid pe Lindelof să-l ia în proiect pentru rolul lui Matt Jamison și, iată, a fost o idee senzațională. E actor de televiziune, film și teatru. S-a născut în Salford, Marea Britanie, și a debutat la vârsta de 25 de ani, în spectacolul Un tramvai numit dorință. A fost nominalizat de două ori la categoria Cel mai bun actor la premiile BAFTA și a înhățat un Emmy pentru rolul din serialul britanic Accused. A apărut în filme și seriale ca Doctor Who, Thor, The Others (cu Nicole Kidman), Jude (cu Kate Winslet), Elizabeth (cu Cate Blanchet), A Price Above Rubies (cu Renee Zellweger) și în Legend, cu Tom Hardy.

Îi place mai mult teatrul decât televiziunea, are o față osoasă despre care spune că e „ca un accident de mașină“, e fan Manchester United și, desigur, vegetarian.

Christopher Eccleston în rolul lui Matt Jamison, „The Leftovers”, sezonul 1

Cum a ajuns în proiect

Regizorul britanic Julian Forino mi-a aruncat un pont - de la el am aflat că HBO a decis să producă serialul. Citisem cartea lui Tom Perrota, The Leftovers, și mi-a plăcut la nebunie, plus că văzusem și ecranizarea după Little Children a lui Perrota. Inițial, am participat la casting pentru rolul lui Kevin Garvey, șeriful, apoi am avut o discuție cu Damon despre personajul meu, Matt Jamison, care inițial nici nu trebuia să intre în poveste. 

Preotul fanatic Matt Jamison

Mi-a plăcut Matt pentru că nu poți spune despre el nici că e un personaj negativ, nici că e pozitiv. Când aveam 17 ani, am citit Departe de lumea dezlănțuită și era acolo o descriere a lui Gabriel Oak care mi-a plăcut mult. Thomas Hardy spunea despre el că e „a man of salt and pepper“. Într-o zi cu soare, era un om bun, într-o zi proastă, era un om rău. Dacă reacția publicului la personajul meu e ambiguă, atunci sunt încântat. Am o bănuială că până la sfârșitul sezonului 3, publicul va fi din nou de partea lui. 

Însă nu contează dacă personajele sunt iubite ci, mai degrabă, dacă sunt crezute. Îmi amintesc rolul excepțional pe care l-a făcut Laurence Fishburne în What’s Love Got to Do with It. Toată lumea a vorbit atunci despre Tina Turner, dar Laurence a reușit să umanizeze un monstru. Un monstru groaznic, dar, mamă, ce interpretare excepțională!

Îmi place să-l joc pe Matt. Îmi place vigoarea lui intelectuală și fizică. În primul sezon, a fost extrem de curajos. A fost bătut pentru credința lui, dar a continuat să meargă mai departe. Relația lui cu Dumnezeu era specială. Eu n-am avut niciodată o asemenea relație cu acel Dumnezeu. Poate doar cu Manchester United... 

Ambiguitățile din scenariu

Nu mi-a fost frică niciodată să pun întrebări stupide, de începător. Am cunoscut actori și regizori care o dau în bară pentru că nu sunt pregătiți să fie proști. Eu pun întrebări super evidente fără niciun regret. Nu am mers la facultate, așa că am o scuză. 

Cu regizorii buni știi că nu ai de ales. Te desfaci în enșpe mii de bucăți până joci rolul cum vor ei.

The End Is Near

Tema de gândire

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK