Linotip, cel mai nou spațiu independent dedicat dansului contemporan din București, a împlinit de curând un an de activitate. E o inițiativă 100% independentă, cât și un loc primitor și modern, deschis tuturor celor care îi trec pragul din corpul nou al Palatului Universul. Un spațiu de dialog pentru artiști și un spațiu care își respectă spectatorii, oferindu-le spectacole care transmit sinceritate prin intermediul mișcării. Aici poți să vezi, printre altele, spectacole ca BABEL, Nesomn sau Două femei contemporane, atunci când nu cumva au loc varii ateliere de mișcare, festivaluri sau dezbateri vitale unei scene în creștere.

Coordonat de o echipă mică de artiști care a învățat să supraviețuiască și să gestioneze fiecare aspect administrativ, Linotip particularizează o relație alchimică între dansatori, coregrafi, spectatori și spațiu. În lipsa susținerii din partea statului, dar și pentru că este un loc prea tânăr pentru a putea accesa fonduri de dezvoltare, echipa a decis să apeleze la o campanie de crowdfunding ca să ofere publicului scaune și gradene în noua stagiune, programată să înceapă în aprilie. Încă mai poți contribui și tu până la final de martie.

Unul dintre oamenii din spatele acestui proiect este Arcadie Rusu. Are 36 de ani, provine din Basarabia și este atât dansator, regizor, scriitor, muzician, dar mai ales un coregraf pentru care gândul de a pune bazele unei companii adevărate de dans în contextul neprietenos al României actuale nu s-a disipat la stadiul de vis. Am vorbit cu el despre importanța de a dansa, despre necesitatea unui efort susținut în promovarea mișcării artistice, dar și despre cât de important pentru aceste lucruri să se întâmple este ideea unei comunități adevărate.

Dacă te-ai trezi într-un blind date artistic și ai avea doar câteva minute să explici cine ești, cum ai alege să te prezinți?

Aș zice că sunt Arcadie, coregraf, dansator, performer, regizor de mișcare și manager la Linotip. Poate că aș începe cu Linotipul.

Vii din Basarabia și ai studiat coregrafia la UNATC. Ai avut și oportunitatea unor rezidențe artistice în Viena și la Londra. Ce te-a făcut să revii la București?

Nu știu, eu simt ceva foarte special pentru București. Îmi place orașul ăsta enorm de mult și țin la legăturile mele cu oamenii de aici. Până la rezidențe deja s-au creat destul de multe colaborări cu teatre, cu regizori și cu alți artiști, inclusiv cu spectacolele mele. Chiar n-am putut să părăsesc locul ăsta pentru că, în primul rând, aici atunci când vorbesc, vorbesc în limba mea și atunci când n-am de vorbit, am de dansat sau de construit spectacole de coregrafie. Clar mi-ar fi fost ușor, dacă aș fi răzbătut în străinătate, pentru că mai important în meseria mea este cum creezi fără să folosești vorbele. E un limbaj valabil peste tot.

Dansul contemporan românesc are o istorie parțial irecuperabilă și chinuită, ștearsă cu buretele de regimul comunist. În lipsa unor repere, mulți dintre cei care aleg să studieze dans se gândesc la un moment dat să plece. Tu ce crezi că România are de oferit și alte locuri nu au?

Nimeni nu-ți oferă nimic, de fapt. Noi asta trebuie să înțelegem, că nimeni n-o să vină niciodată la noi să ne ofere atât de mult. Dar ce-mi oferă mie România e libertatea de a crea. În momentul acesta nu am nicio restricție și nicio cenzură. Dansul este acuma într-o perioadă înfloritoare în România.

Consider că pot să-l compar cu perioada interbelică, pentru că și atunci un val de dansatori au plecat să studieze în străinătate — în Viena, Paris, Berlin — și s-au întors de acolo în toată țara. În urma lor chiar s-au născut lucruri mari, de la Liceul de Coregrafie și până la tot felul de spectacole foarte interesante la care dacă te uiți astăzi, par destul de performative. Dacă nu punem accent la mișcările de balet, care s-au transformat între timp, tot această semnificație o avea în acea perioadă termenul de dans modern. A ajuns la un nivel destul de înfloritor, a venit comunismul, l-a interzis.

Acum, dansul este pus laolaltă cu alte arii culturale, ceea ce este total greșit. Dansul a cam lipsit din peisajul cultural și acum generația noastră nu doar încearcă să construiască ceva, ci încearcă cumva să își recupereze trecutul.

Dacă e să ne oprim în zilele noastre, cum ți se pare că s-a schimbat scena de dans din România, cel puțin de când erai tu în facultate?

S-a dezvoltat destul de lent. Dansul a fost împărțit în mai multe grupuri, ca să nu zic bisericuțe. Probabil din lipsa de înțelepciune de a vedea cum putem să ne conectăm cu generații următoare, să vedem cum putem să dezvoltăm dansul, și din lipsa de a aprecia felul în care fiecare coregraf și dansator caută să se exprime, s-au creat de multe ori confuzii. Oamenii s-au judecat un pic cam mult între ei din puncte de vedere strict estetice. Or, cred că se putea și mai bine.

Acum vin generații noi de dansatori care chiar vor să facă ceva. Nu-i bag pe toți într-o oală, pentru că mai bine de jumătate probabil așteaptă să li se întâmple o minune-n viață sau aleg să meargă să danseze pe vas pentru că vine salariul rapid, dar după aceea nu au nicio stabilitate. Ai plecat un an — ai ieșit din joc. Dacă eu aș pleca acuma pe un an sau pe doi, aș șterge munca a cinci ani de până acum, dacă nu mai mult.

Dacă ne uităm ce structuri de dans sunt și cum evoluează în momentul acesta, fără prea mult sprijin din partea statului, AFCN-ul și ARCUB-ul sunt singurele instituții pe care se sprijină scena de dans independentă. Și ăsta este un motiv pentru care scena se dezvoltă greu. Avem un singur centru de dans în toată țara, o singură structură de dans. Nu există companii care să fie finanțate de stat. Și compar cu orice țară de lângă noi, începând cu Ungaria și până în Israel, unde există peste 50 de companii finanțate de stat. Când stai de vorbă cu oamenii ăia și ei îți spun că își iau un spațiu, dansatori, întrebi: „Angajați?” „Da.” „Ok. Și bani de producție aveți?” „Da.” „De unde, de la stat?” „Da.” „Și chirie plătiți?” „Nu.” Păi așa e ușor fii artist. Și nu doar că e ușor, ci chiar începi să-ți faci treaba. Nouă ne ocupă foarte mult timp aceste treburi birocratice, prin care încercăm să menținem sala în viață, ca să plătim o chirie, ca să putem tot noi să ne facem treaba. Asta e calea cea mai grea.

Cum ai ajuns să-ți dezvolți o meserie din dans?

În ziua de azi, cel mai mult deal-uim cu inteligența minții. Foarte rar ne ascultăm corpul. Și educația se produce împotriva inteligenței umane. Învățăm calcule complexe de matematică, dar nu ne învață nimeni să nu ne fie frică să murim, că asta se întâmplă cu fiecare om. Dar noi în viață experimentăm cum e să ai un corp și ce poți să faci cu el.

Pe mine m-a interesat cel mai mult momentul când am început să conștientizez că pot să creez o coregrafie fără să folosesc mișcări pe niște măsuri muzicale, ci folosind corpul ca materie concretă de exprimare. Poți trezi în spectator un alt soi de conștiință, și aici mă refer la inteligența corpului. Și încă un lucru care m-a atras mult la dans e cum poți deveni un mai bun șofer al acestei mașinării, cum poți să descoperi ce posibilități de a-l conduce ai pornind de la gesturi mici. Pornești de la a mișca un deget și de la a include o palmă, poate un cot, în timp ce trăiești tot ce ți se întâmplă. E interesant cum dansul ajunge mai departe la spectator telepatic, prin prisma faptului că eu nu-i arăt, ci trăiesc ce fac, iar el se conectează foarte rapid la toate astea.

Dar parcursul tău educativ care a fost?

Eu am făcut dans popular dintr-a doua până într-a patra, iar după aceea am făcut dans sportiv până într-a zecea. Am venit în România când aveam 15 sau 16 ani, împreună cu trei prieteni. În ’99, visul nostru era să locuim împreună, să facem bani și să ne cumpărăm toți un Pentium II. Am câștigat o bursă de studii pe care statul român o oferea basarabenilor. Am făcut un liceu de filologie în Botoșani și am început să fac bani de buzunar făcând cursuri de dans acolo. Am intrat în trupa de teatru a liceului, în care am fost trei ani, am avut ocazia să construiesc mici momente de mișcare alături de ei și a mai fost și un alt liceu care m-a chemat să-i ajut cu un spectacol, care a luat locul trei într-un concurs destul de strâns între licee. În ultimul an am decis să mă concentrez mai mult pe bacalaureat.

Apoi am venit la București, la facultate, unde am studiat patru ani la UNATC. În primii doi mi-a fost mai greu să înțeleg cum merg lucrurile, abia în anul III mi-am dat seama și în anul IV am început să realizez cum pot să fac lucrurile să meargă. Pentru licență trebuia să facem un spectacol de 45-50 de minute și spectacolul meu a câștigat premiul pentru cea mai bună coregrafie. După aceea, tot în 2007, a venit în viața mea experiența din compania lui Gigi Căciuleanu. Am continuat cu masterul și am creat mai departe. Stăteam nopți întregi să lucrăm, că nu erau săli.

Ce zone te interesează să explorezi în dans?

Mă inspir din viața de zi cu zi. Mă gândesc, fac tot felul de analogii între lucruri care să poată fi cercetate și lucrate în laboratorul de creație coregrafică. Uneori pot să am o imagine, alteori pot să am o desfășurare concretă sau doar o temă de pornire pe marginea căreia încep să cercetez și să văd ce poate să fie în spatele ei.

Până acum nu am folosit niciodată proiecții sau alte tipuri de tehnologii. Ăsta este un pas nou pe care-l voi face. Am foarte multe idei de ce-aș putea face cu ele, însă deocamdată cred că nu am epuizat etapa în care mă aflu. Îmi place să lucrez pe simplitate, fără decoruri, doar cu omul și cu materia lui: cu emoțiile lui, cu ritmul lui, astea mi se par mai importante mie.

Poți să-mi povestești despre câteva dintre spectacolele pe care le-ai făcut până acum?

Sigur, nu-s chiar așa multe. Primul a fost Mind Control, spectacolul meu de licență din facultate. Apoi am mai făcut două spectacole în timp ce eram la master.

Unul la Ateneul Român, pe poezii și poeme ale unui prieten scriitor, Tiberiu Neacșu, care mi-a dat voie să fac ce vreau cu materialele lui. Le-am tăiat și le-am lipit între ele așa fel încât am creat o poveste întreagă. Cred că în spectacol au fost în jur de 16-18 oameni. Nu s-a jucat de așa de multe ori, pentru că așa era programul Ateneului. Partea frumoasă e că a rămas în istorie. A fost filmat de TVR Cultural pe vremea când încă mai exista. Că tot vorbeam că nu este finanțat dansul, dar nu mai avem un post de cultură național, ceea ce mi se pare și mai grav.

În anul următor, în 2010, am făcut Promised Land, un spectacol care s-a jucat la Teatrul Foarte Mic și despre care aș putea să spun că a fost spectacolul cel mai în forță cu care am ieșit în fața publicului. Drept pentru care până nu demult l-am tot jucat în festivaluri și îl vom relua la Linotip, pentru că a fost cerut de public.

A urmat Nesomn, care se joacă în teatre și festivaluri din București și din țară de opt ani și este în continuare unul dintre cele mai vândute spectacole ale noastre. Vrem să-l ținem cât mai mult în viață.

După aceea, am făcut Crazy Stories in the City la Teatrul Foarte Mic, care ar fi trebuit să aibă destinația Shanghai pentru Expoziția Mondială, dar am înțeles că au fost ceva probleme legate de Ministerul de Externe și nu a mai plecat niciun teatru cu niciun spectacol. Teatrul Foarte Mic și echipa noastră au rămas, însă, cu un spectacol foarte interesant, care mă inspiră și în ziua de astăzi, legat și coregrafic și dramaturgic de folclorul românesc, dar într-un mod contemporan. A fost un spectacol care a avut un mare succes, de la copii și până la pensionari de 95 de ani și, cumva, în continuitatea lui voi face un alt proiect cu ocazia Centenarului.

Mulți artiști se feresc de treaba asta cu Centeranul, însă Centenar nu înseamnă doar hore și cântece pe scenă în piața publică. Poți să începi să te inspiri de exemplu din teme sociale, nu e nevoie să cauți Pasărea Măiastră. E păcat că artiștii sunt atât de artiști încât reneagă această posibilitate. Dacă toată chestia asta cu istoria a ajuns plictisitoare pentru generația noastră, eu cred că ea poate fi salvată. Folclor nu trebuie să însemne că acel spectacol e făcut 100% pe bază de foaie verde și-o lalea.

Cum ai ajuns să pui bazele Linotipului?

S-a întâmplat după o perioadă destul de lungă în care îmi doream, alături de Ioana Marchidan, cu care lucrez din 2009, să construim o companie, să începem de la câțiva oameni și un spațiu mic, să facem lucrurile în care noi credeam. Mai mult, primeam feedback-uri de la oameni și cumva asta ne dădea mai multă încredere. Eu încă merg pe principiul ăsta, știu că pentru unii sună un pic cam înapoiat, dar eu fac spectacolele pentru public, nu pentru mine, personal.

Ne-am dat seama că, dacă nu avem un spațiu în jurul căruia să ne întâlnim, să gândim, să repetăm, chiar să prezentăm, nu avem nicio șansă. Aici nu poți să mergi să bați la ușă la primărie să spui că vrei să faci o companie și să ceri bani și spațiu, never. Când am găsit acest spațiu, ne-am dat seama că putem face mai mult. Și atunci misiunea cea mai importantă a Linotipului a fost  aceea de a avea o stagiune și de a prezenta spectacole publicului.

Cum i-ai adunat pe oameni în jurul tău?

Echipa Linotip este alcătuită din Ioana Marchidan, director artistic, Hermina Stănciulescu, art director, Alexandru Suciu, actor și compozitor, și încă alți oameni minunați care au decis să se alăture intenției noastre și visului nostru. Oamenii ăștia s-au adunat cumva organic. Ne cunoșteam de ani de zile, iar ceilalți sunt colaboratori care erau deja în spectacolele noastre, sau oameni cu care voiam să lucrăm împreună și ei voiau să lucreze cu noi. Dacă aș fi fost pe cont propriu, eu sau oricare dintre noi, nu s-ar fi întâmplat.

Spațiul vostru a împlinit recent un an de activitate. Ce vă bucurați că ați reușit să realizați până acum?

Mulți au fost sceptici la început, că niciunul dintre noi nu avea niciun fel de experiență, nici managerială, nici de contabilitate, sau de alte lucruri organizatorice. Ne-am mobilizat și ținem atât de mult la ce facem încât învățăm să facem orice. Am depus și proiecte, am făcut trei producții noi, un mini-festival și o grămadă de lucruri. Chiar mai multe decât ne-am propus noi. Bucuria cea mai mare este că există și că se poate. Mi-aș dori foarte mult să fie un exemplu pentru alți coregrafi și dansatori care să înceapă să dezvolte mici companii sau structuri. Cu cât mai multe spații și mai mulți coregrafi, cu atât crește și publicul și vizibilitatea acestei arii artistice.

Care au fost cele mai grele experiențe, eșecuri sau gafe prin care ați trecut până acum?

Astea sunt mereu, dar noi nu le privim așa. Ele nu sunt atât de grave. Nu e ca și când tocmai ai lansat un satelit și ți-ai dat seama că lentila nu e perfectă, știi? Hub-ul nostru este totuși pe pământ și noi putem să lucrăm la el. Sunt etape și etape. Când începi să evoluezi, descoperi că sunt alte lucruri pe care nu le-ai știut. Nu aș vrea să zic că a fost ușor, dar nici greu, pentru că ne-am asumat acest lucru și am învățat să fim și manageri, și femeie de servici, și coregrafi, și dansatori, și să le facem pe toate.

Cum e să fii coregraf și manager, în același timp?

Noi am decis că toți suntem directori, ca să existe o chestie echilibrată între noi. Aici nu se joacă nimeni de-a șeful, ci suntem o echipă artistică care lucrează cu multă încredere unul față de celălalt. Toate deciziile pe care le luăm, le luăm împreună. Unul singur ar putea să alunece pe panta orgoliului. Ar putea să ia decizii importante pentru el, dar nu și pentru instituția pe care o reprezintă. Și fiind o instituție, mi se pare foarte important să stăm împreună și să ne gândim ce putem face ca să o îmbunătățim. Pentru că toți ne dorim binele acestui spațiu și al activității noastre. Poate că la început ne-a fost puțin mai greu, pentru că erau prea multe lucruri pe care a trebuit să le învățăm, de la cum se face o factură până la deconturi și alte rahaturi, dar înveți. Eu sunt pe principiul că dacă ursul de la circ învață să meargă pe bicicletă, atunci de ce n-aș învăța să fac o factură?

Care sunt planurile pentru viitorul Linotip?

După un an de activitate, conștientizând punctul în care suntem, ne dorim să mergem cu o treaptă mai sus. Urmează colaborări internaționale și un an destul de intens, în care vom pune accent pe repertoriu și pe spectacole, dar în același timp vom încerca să nu lăsăm deoparte nici latura educațională, prin care oferim publicului larg posibilitatea de a interacționa cu latura asta a artei, dar și de a-și lărgi vocabularul de mișcare și de a afla ce lucruri noi poate să mai facă corpul, lucruri de care nici nu eram conștienți că le putem face, sau că le avem în bagajul nostru.

Spuneai, în alte interviuri, că pe lângă spectacole, vă doriți să puneți și bazele unei companii de dans contemporan.

Compania, într-un fel, există. Avem niște obiective foarte clare, pe care le urmărim și pe care vrem să le atingem. Din momentul în care spațiul era în lucru, am stat să ne facem planuri, descrieri și să ne fie foarte clare obiectivele pe care le avem. Nu am mers random, de pe o lună pe alta. Ne-am făcut o strategie foarte clară cu ce urmează să se întâmple pe un an. În timpul anului ne-am dat seama că unele proiecte se pot întâmpla într-un an, iar altele necesită doi. Mi-ar plăcea foarte mult să prioritizăm cumva programul și timpul dansatorilor, chiar prin faptul de a le asigura un salariu lunar. Acum ei sunt plătiți din proiecte, sau pe spectacol. Mi-ar plăcea foarte mult să existe și siguranța materială a dansatorilor, și inclusiv a noastră, a spațiului, ca să nu avem stresul chiriei de la o lună la alta.

CNDB a fost înființat în 2004. Chiar și acum se mai vorbește despre ce înseamnă dansul contemporan. Cum crezi că s-a dezvoltat publicul în acești 14 ani?

Publicul s-a dezvoltat lent. Centrul Național al Dansului nu a avut capacitatea necesară, și o singură instituție nu poate să acopere toate necesitățile publicului legat de ceea ce înseamnă dans. În afară de asta, Centrul a fost înființat în 2004, dar aproape că a fost desființat când li s-a luat sediul, s-a tăiat din buget odată cu criza și au ajuns să rămână cu un procent foarte mic din el, așa încât ei nu s-au putut dezvolta, sau nu au putut dezvolta proiecte mari, sau să facă call-uri de proiecte, așa cum au avut până atunci. Centrul s-a chinuit la limita de a exista și a nu exista, de a se bate cu oameni care au mâinile pe butoane și care nu înțeleg cu ce se ocupă dansul, ce reprezintă și cu ce se ocupă el.

Este greu să atrageți publicul la Linotip?

Sigur că da. Cel mai greu lucru pentru noi anul ăsta poate că ăsta a fost. Noi am trecut peste greutățile noastre personale, de a îndura, pentru că toți banii noștri au fost investiți aici cu cel mai mare drag. Dar a fost în mod egal greu să câștigăm încrederea publicului de a veni într-o sală de dans, de a educa spectatori și de a face cunoscută această posibilitate. De exemplu, pentru că am vorbit mai devreme de Centrul Dansului. Acesta merge pe o altă structură și pe o altă strategie managerială și au un altfel de program. Noi ne dorim să fim un centru de repertoriu, un teatru coregrafic, un teatru care are, săptămânal, unul, două, trei, cinci spectacole de dans. Pentru că în București, într-o capitală europeană nu ai unde să vezi, săptămânal, un spectacol de dans. Se întâmplă așa, din când în când, foarte rar și tocmai neexistând ceva constant, îl pierzi pe public, pentru că el se duce în altă parte.

Cum e publicul de dans contemporan, sau cel puțin publicul vostru?

Eu cred că dansul și arta, în general, sunt pentru toată lumea. Știm că există artiști care au desenat două linii într-un chenar alb și au tras apoi două linii, iar aia s-a chemat artă, dar nu despre asta e vorba. Oamenii care vin aici sunt entuziasmați, și în primul rând ei nu se așteaptă ca atunci când deschid ușa asta mică să dea de un spațiu modern și unul atât de mare. Sunt de toate vârstele. Cei din zona artelor nu sunt atât de mulți, pentru că nu au atât de mulți bani, așa că noi ne mai invităm între noi, dar publicul larg a fost destul de diferit. În momentul în care oamenii au văzut pentru prima dată spectacole de dans, la final erau ca niște copii care spuneau că au înțeles tot, dar nu știu cum să-mi explice. Și mai veneau o dată la același spectacol.

Sunt suficienți banii strânși din bilete și taxe de participare la atelierele ca să acopere toate cheltuielile voastre?

Vânzările de bilete acoperă un procent foarte mic din toate cheltuielile pe care le avem, pentru că în urma biletelor pe care publicul le cumpără, avem de plătit și niște taxe. Noi avem puține locuri în sală, dar contează foarte mult și confortul pe care îl acorzi spectatorului. La noi, aceștia au putut să vină și să stea în niște fotolii super-confortabile, să aibă siguranța că sunt într-o clădire care rezistă la un cutremur și mai cred că e importantă și calitatea a ce vinzi, a produsului. Poți să pui chiar și 100 de lei biletul. Eu chiar sper să ajungem până acolo încât oamenii să încerce să facă economie și, la fel cum se duc în Londra să vadă ceva la Sadler’s Wells, la fel să vină și la Linotip. Eu cred că e important și contează ce dai publicului în schimb. Sunt artiști care consideră că arta nu trebuie vândută și spectacolele pe care le facem nu trebuie să fie pentru public, dar eu mă întreb pentru cine sunt? Altfel, de ce mai chemăm publicul să le vadă?

Mă gândesc că experiența de a dansa e foarte diferită de cea de a privi dansul. Ce ai recomanda unui neinițiat, să se uite la un spectacol sau să participe la un atelier de dans contemporan?

Sunt oameni care au fost un spectacol sau la un atelier, și apoi vin și mă întreabă: „Te rog frumos, explică-mi și mie cum e cu dansul contemporan, că eu n-am înțeles.” Și eu, la început, mă chinuiam să le explic oamenilor și vedeam că ce spun trece pe lângă ei. E ca și cum ai asculta muzică și ai încerca s-o explici. Te duci prea mult într-o părere personală. Așa că recomand oricui să meargă să vadă minim zece spectacole diferite și după aceea să mai putem sta de vorbă pe baza materialului văzut. Zece, nu mai puțin. Dar să se și informeze după aceea. Să caute ce n-a înțeles, să caute ce mai fac artiștii respectivi, ce s-a mai scris despre spectacolele lor și da, să meargă nu la unul, dar treptat, în funcție de cum își permit, la câteva ateliere de dans cu diferiți coregrafi. La Linotip, avem mereu invitați alți și alți coregrafi, de la care poți învăța lucruri diferite care te ajută să-ți construiești un vocabular propriu de mișcare. Sunt oameni care au învățat un pic să se miște, dar încă le e rușine. Cred că omul nu trebuie să se scuze că există. Trebuie să fie prezent și să se folosească de corp și de tot ce descoperă.

Cum ar fi bine să se întâmple și-n societate. Ați lansat o primă campanie de crowdfunding pentru Linotip. De ce e nevoie de ea?

Scopul campaniei de crowdfunding este să adunăm bani, să cumpărăm gradene și scaune. Până acum am avut fotolii împrumutate de la fostul Teatru Minion și Apollo111. Ne-au servit timp de un an. Le mulțumim foarte mult. Acum a venit momentul să le dăm înapoi, să se poată folosi și ei de obiectele personale, iar noi să ne upgradăm și să putem oferi spectatorilor o vizibilitate mai bună și un confort cel puțin la fel cu cel pe care l-au avut. Campania se numește Ia un loc în sală. Și la propriu, și la figurat. Este singura noastră șansă în momentul de față pentru investiții și achiziții.

Vedem publicații și spații independente, inițiative civice și evenimente de anvergură făcând adesea apeluri similare către publicurile lor. În ce măsură crezi că acest gen de inițiative pot să asigure existența și continuitatea scenei independente, pe termen lung?

Până la urmă, scena independentă asta înseamnă. Că ne-am asumat ca artiști independenți că facem ceva. Am cunoscut un caz — un tip din Chișinău care a luat un credit de 10.000 Euro de la bancă și care și-a făcut un spectacol. Și a mers, a jucat cu el peste tot și a recuperat banii, și i-a dat înapoi.

Cumva, probabil, Ministerului îi convine că sunt unii care, de la sine, fără niciun fel de sprijin, se apucă și fac treaba lor. Eu nu-i felicit pentru treaba asta. Oamenii din România au salarii mici și poate ar vrea să vină să vadă dans și spectacole, dar n-au bani. Asta e ideea. Nu pot să judec că nu vine lumea, că nu e educată. Realitatea este că suntem totuși o țară săracă, iar oamenii abia au cu ce să-și plătească chiriile și mâncarea. Dacă mai sunt și fumători și mai beau și cafele, la revedere teatru. Te uiți la TV, pentru că e confortabil, sau pe calculator, la seriale.

Dacă vreodată va veni vreo reacție sau vreun sprijin din partea autorităților sau a instituțiilor care răspund de cultură în țara asta, ar fi un lucru nemaipomenit și am putea să creștem o societate cu o gândire mult mai liberă și cu mai puține probleme sociale. Pentru că arta deschide minți. Sau poate că pe asta nu ar trebui s-o formulez așa, pentru că după aia se poate interpreta că fac propagandă cu artă.


Încă mai poți ajuta și tu echipa Linotip să echipeze spațiul cu gradene și scaune noi cu o donație în cadrul campaniei Ia un loc în sală, aici.