Exploratori / Dialog

10 întrebări pentru Simona Tache, psihoterapeută și scriitoare

De Ionuț Sociu

Publicat pe 12 septembrie 2023

Deschidem o serie de dialoguri relaxate cu scriitori, artiști, cercetători, oameni de teatru și film, muzicieni, jurnaliști. Vrem să-i cunoaștem prietenește, dincolo de munca lor care ne inspiră.

Invitata de azi este Simona Tache, psihoterapeută, scriitoare și fostă jurnalistă. A scris de-a lungul vremii pentru Tabu, Academia Cațavencu, Cațavencii, Cotidianul, Unica ș.a. Este autoarea a două cărți, „Femeile vin de pe Venus, bărbații de la băut” și „Bărbații vin de pe Marte, femeile de la coafor,” pe care le-a publicat împreună cu scriitorul Mihai Radu. „M-am reinventat profesional, deja de vreo trei ori până acum”, spune Simona în acest interviu, în care ne povestește, printre altele, despre pisica ei, Mihaela, despre călătorii, dar și despre cum a salvat-o umorul de multe ori în viață. O găsiți și pe simonatache.ro.


Ce-ți vine în minte când te gândești la iubire?

Că iubirea nu e ca-n filmele și cărțile cu care am crescut. Nu e o stare care se pogoară asupra noastră de nicăieri și ne paralizează. Nu e intensitate, nu e fatalitate, nu ne devorează dureros și nu ne ține prizonieri. Nu e ceva care seamănă cu o boală, în care oamenii se rănesc la infinit, dar sunt captivi și nu se pot desprinde. Poveștile care ne-au format nu au fost despre iubire, ci despre toxicitate. Ce e iubirea, de fapt? Alegerea pe care o fac doi oameni care se potrivesc suficient de bine de a trage zi de zi la căruța relației lor. Iubirea e ceva ce se construiește în fiecare zi, cu angajament și consecvență, nu e nici îndrăgosteala hormonală de la începutul unei relații, nici intensitatea toxică care apare atunci când, de exemplu, indisponibilitatea cuiva se întâlnește cu frica de abandon a altcuiva. E o construcție sănătoasă iubirea. Un drum, nu o premisă. O relație sănătoasă nu se simte intens, ba chiar uneori poate fi plictisitoare. În relațiile sănătoase nu e nici agonie, nici extaz. E mai degrabă liniște și siguranță, e spațiu mental în care încap și primesc atenție și alte lucruri care nu au legătură cu relația: hobby-urile, profesia, prietenii... Îmi vin în minte toate astea, atunci când mă întrebi de iubire, pentru că aș fi vrut să mi le explice cineva la 20 de ani. Aș fi vrut să mă ajute cineva să nu mă mai las atrasă de toxicitate, cum am tot făcut până am înțeles cum stau lucrurile. Toți am fi avut nevoie de asta. E valabil nu doar pentru relațiile de cuplu, ci și pentru alte tipuri de relații. Și prietenia e o formă de iubire.

Care e animalul de la care ai învățat cel mai mult?


Mihaela, pisica mea, normal. Singura mea pisică, dar și singurul meu pet, până acum, de unde și comportamentul răzgâiat, de pisică singură la părinți. Sau, mă rog, la sclav. 

Nu vreau să spun că n-ar fi toate felinele răzgâiate, ci doar că Miha e campioană la anumite capitole. De exemplu, am auzit că există pisici flexibile, care acceptă mai multe feluri de hrană. Vorbim de pisicile urbane, prințese de bloc, căci cele de la țară sunt sigură că mănâncă încă resturi de mâncare și oase, ca în vremurile în care bunică-mea „scăpa" pisoii de purici stropindu-i cu insecticid, după care îi „scăpa" și de la moartea prin otrăvire, băgând în ei tone de lapte... Ce mănâncă Miha, cea mai sclifosită dintre prințese? Un singur fel de hrană premium și oricând e posibil să nu se apropie de castronel doar pentru că s-a trezit cu coada pe stânga sau pentru că a zărit o crănțănea poziționată inestetic.

De asemenea, am auzit și că există pisici care COLABOREAZĂ atunci când e vorba de înghițit medicație. Că le poți ascunde, de exemplu, pastiluța într-o biluță de mâncare umedă și ele o mănâncă. Well...eu am așteptat o zi lângă o asemenea biluță și potaia nici nu s-a apropiat. După care mi-am cumpărat, de la petshop, un device special cu care să îi bag antibioticul în bot. Da, există așa ceva, dar mie mi-a adus doar gheare și dinți, urlete de parcă o tranșam, ca să o bag la congelator pentru iarnă, și o rată de succes dezastruoasă. Apoi, am încercat înfășurarea diavolului în prosop, cum mi s-a recomandat, și am sfârșit transpirată și cu genunchii tremurânzi, atât de urât a făcut. Nu aveam opțiunea de a renunța, așa că am trecut la dizolvarea pastiluței în apă și administrarea cu o seringă. Așa am descoperit că orice a fost înghițit, fie și în formă lichidă, poate fi vomitat chiar și 10 minute mai târziu, dacă ești nu doar master of the vomitat, ca orice pisică, ci împărăteasa absolută a vomitatului interplanetar, ca Mihaela. 

Într-un final, după multă zbatere și „cercetare pe teren", am brevetat propria metodă de administrat pastiluțe felinelor dificile de apartament. O dezvălui public în premieră: se ia pisica pe sus, fără preaviz (de preferință din somn, când e mai molcuță și vag mai docilă), se pune pe o canapea sau pe un scaun, obligatoriu cu coada spre nefericitul care administrează tratamentul, i se prinde jumătatea din spate a corpului între genunchi, pentru imobilizare, i se dă rapid căpățâna urecheată pe spate, i se deschide pliscul și se aruncă în el pastiluța. Ca să apară reflexul de înghițire, se ține strâns câteva secunde botul fiarei. Gata. Garantez succesul. Funcționează pentru că, fiind cu spatele, animala înțelege mai greu ce i se întâmplă, nu mai are acces la „dușman" cu ghearele și cu dinții, prin urmare, nu se mai luptă ca o nebună. 

Din toate cele de mai sus, am învățat răbdarea și că mă pot descurca, până la urmă, chiar și cu lucruri care par imposibile. Mulțumesc, Mihaela! Dacă ai fi înghițit „biluțe" cu pastiluțe și nu ridicai ștacheta atât de sus, îmi lâncezea și creierul și rămâneam și nedezvoltată personal.  

Dar mai sunt și alte lucruri pe care le-am învățat de la pisica mea. Cele mai multe despre iubire. De exemplu, că poate să îți fie dor de animalul tău de acasă (vorbim de peturi, alooo!:))), dar nu orice dor, ci din ăla de se simte ca un gol în piept și aproape doare. Că ajungi să tânjești efectiv după el, dacă ești plecat mai mult de câteva zile. Că îl iubești ca pe un om, deși nu e om. Că îți e familie în cel mai propriu sens al cuvântului. Nu pot să îmi imaginez viața fără acest colăcel călduț de blană și personalitate, care a primit, acum 8 ani, numele Mihaela, dar nici măcar nu se obosește să răspundă la el. 

Imagine care nu necesită explicație. Fotografie din arhiva personală.

Care e cea mai mare frică a ta?

Frica de singurătate. Am crescut simțindu-mă, emoțional, destul de singură și a nimănui și am avut mereu, mai târziu, în viață, un discurs interior pe tema asta. Am învățat între timp să mă lupt cu el și, de cele mai multe ori, îl înving. Dar o parte din mintea mea, partea care mă rănește, va continua să încerce să îmi vorbească despre singurătate, să îmi spună, atunci când mi-e rău, că sunt singură și nu contez pentru nimeni și să mă amenințe că o să rămân așa, până o să mor. Nu scăpăm niciodată de tot de rănile noastre, doar învățăm să ne descurcăm tot mai bine cu ele. Așa că, deși ascult tot mai mai rar și mai puțin vocea asta rea din capul meu, frica de singurătate mi-a rămas. Sunt foarte legată de oamenii mei dragi și importanți, nu o să mă vezi niciodată plecând singură în vacanță, mutându-mă din țară sau trăind izolată. Când eram foarte tânără, mi-era greu să petrec timp doar cu mine. Fugeam de asta, ca să nu mă copleșească singurătatea din capul meu. Acum îmi place, îmi face bine, din când în când, niște solitudine, mă bucur realmente de ea, dar doar din când în când. 

Care ar fi un lucru de care te mândrești?

Vorbeam despre cum învățăm să ne descurcăm tot mai bine cu rănile noastre. De asta sunt mândră. De toată munca pe care am făcut-o și încă o fac, ca să mă descurc tot mai bine cu bagajul pe care, ca absolut orice om de pe lumea asta, l-am adunat în copilărie și îl car după mine prin viață. Bagajul ăsta, dacă nu muncești cu el, devine tot mai greu, cu vârsta, și pentru tine și pentru alții. Dacă muncești cu el, devine mai ușor. Nu dispare, dar e mai ușor. Eu am muncit mult pentru asta. Încă o mai fac, probabil nu o să mă opresc niciodată. E o diferență uriașă între Simona de la 20 sau 30 de ani și cea de-acum. E o diferență uriașă și între Simona de acum 5 ani și cea de-acum. Apoi, cred că mai sunt mândră de felul în care m-am reinventat profesional, deja de vreo trei ori până acum. Tot muncă și consecvență a implicat și asta. Rezumând, cred că sunt destul de mulțumită de puterea mea de muncă, de perseverență și de faptul că reușesc să rămân aderentă pe termen lung la ceea ce îmi propun. 

Ce experiență culturală a schimbat ceva radical din tine?

Nu aș ști să numesc așa ceva. Cred că ne pot schimba radical doar experiențele de viață care ne izbesc de pereți. Cele care ne răstoarnă în mod fundamental existența și ne obligă să reînvățăm să trăim altfel, eventual de mâine. O moarte, o pierdere a cuiva sau a ceva fundamental... Experiențele culturale ne pot zgudui, ne pot da frisoane, ne pot face să vorbim singuri pe stradă sau să nu mai dormim o săptămână, dar nu ne schimbă de pe o zi pe alta. Ele se adună în noi, se strecoară printre celulele noastre, ne ajustează cognitiv și emoțional, ne șlefuiesc, ne cresc sau ne scad dioptriile prin care privim lumea, dar o fac într-un mod insidios și organic. Am vorbit de multe ori singură pe stradă sau, dimpotrivă, am rămas mută cu zilele, după vreun film sau vreo carte, dar sunt mult prea multe ca să pot numi vreuna acum. Și niciuna nu m-a schimbat fundamental. Altceva a făcut asta.

Spune-ne trei locuri din lumea largă de care te simți legată. 

M-aș întoarce oricând în Italia, oriunde în Italia, mi se pare cea mai frumoasă țară din lume. Îmi vine acum în minte Lucca, un orășel mic, absolut superb, din apropierea Florenței, în care am mâncat mozarella, pesto, cârnăciori uscați, roșii uscate, măsline, parmezan și o pâine fabuloasă, pe o bordură, pentru că nu mai puteam de foame. Sau cel mai bun Aperol din lume, băut astă vară (deși eu nu beau Aperol!), în portul din Napoli, de care m-am îndrăgostit. Mă mai simt legată de Spania, mai ales de Andaluzia. Apoi, de Londra. Vreau înapoi, în Notting Hill!

E cineva care nu a recunoscut Napoli? Fotografie din arhiva personală.

Ce te face să nu-ți pierzi speranța?

Sutele de ore de terapie care m-au flexibilizat și m-au făcut mai blânduță cu mine și cu ceilalți, mai rezilientă, mai abilă și mai agilă în a naviga printre toate ale vieții sunt piatra de temelie a speranței mele. La asta, se adaugă o anume disciplină de zi cu zi, care mă ajută să am mai mereu un corp și un creier dormite, hrănite, curate și neanchilozate. Nu mă las să băltesc, am mereu un loc din care vin și altul către care mă îndrept, mănânc ok, dorm ok, mă mișc, muncesc, iubesc, citesc, mă dezvolt profesional și fac lucruri care mă bucură, unele fiind chiar ultrabanale și mici. Ultimul, dar nu cel din urmă ingredient, sunt oamenii mei, fără de care îți ziceam că nu pot. Când nu mai am speranță, mă țin ei de mână până mi-o recapăt. Când nu mai au ei speranță, îi țin eu. 

În ce fel de situații te-a salvat umorul în viață? 
 

Râd mereu de situațiile dificile curente. Ajung, deseori, să relatez ca pe un episod de sitcom ceva ce, cu câteva zile în urmă, mi se păruse de nesuportat. Râd singură, râd cu prietenele, uneori chiar și cu terapeuta mea. Am râs însă și în situații în care nu mi-aș fi imaginat vreodată că aș putea să râd. Am râs de boală, de moarte, de dragoste, de ură, de durere fizică, de suflet rupt în bucăți, de orice. De rușine, de vinovăție, de frică, de furie, de neputință, de câte și mai câte... Am râs cu trei secunde înainte să plâng, la două secunde după ce am plâns și am râs în timp ce plângeam. Încap în noi și durerea și râsul în același timp. Îmi vin în minte multe, multe situații în care umorul părea cel mai inadecvat ingredient, dar totuși a ajutat. Niciuna dintre ele nu poate fi povestită fără să sune ciudat. N-ai cum să povestești că ai mâncat cărbuni încinși cu sarmale și să sune ok. 

Ai vreun vis recurent? Cum îl interpretezi?

Am tot visat o temă recurentă, nu neapărat același fir narativ. Aceea că Nic, soțul meu, era bolnav terminal și urma să moară. Vreo patru ani după ce a murit, l-am tot visat așa. Uneori, îl căram în brațe în vis. Nu găsesc nimic de interpretat: am visat, practic, ceea ce am trăit. 

Jurnalism, psihoterapie. Ce au în comun și care a fost cea mai dificilă probă în schimbarea asta?

Sunt două profesii care au în centru omul, adică ce mă fascinează și ce iubesc cel mai mult. Două chestii mi s-au părut grele. O dată, că am trecut de la multă libertate și flexibilitate la un program care nu îmi permite, în zilele de muncă, nici măcar să răspund la telefon. Munca de terapeut pare ușoară, pare că doar stăm de vorbă, mai mult ascultăm, în timp ce dăm din cap a înțelepciune. E mult mai mult decât atât și mai greu și, pe lângă datele naturale și instrumentele meseriei, învățate la școală, necesită un focus și o conectare extrem de puternică cu omul din fața ta. Nu că ești 100% acolo, ești 200%, nu îți pleacă nicio sinapsă și nicio adiere de gând. Sunt seri în care, după 10-11 terapii, mă simt ca și cum aș fi fost 10-11 ore în direct la televizor. În viața mea nu am muncit mai concentrat și mai intens. A doua chestiune pe care am resimțit-o ca fiind dificilă a fost că, timp de câțiva ani, după ce mi-am deschis cabinet, am pierdut legătura cu scrisul. Nu am mai găsit energie pentru asta și a durut. M-am simțit incompletă, tristă, parțial rătăcită. Vara trecută însă am plecat în căutarea acelei părți pierdute din mine și nu m-am oprit din căutat până nu am adus-o înapoi. Am reînceput să scriu. Acum sunt din nou întreagă. Am în laptop câteva zeci de pagini dintr-o proză mai lungă, pe care sper să o și termin într-o zi.  

Simona, față în față cu o lebădă. (Gmunden, Austria) Fotografie din arhiva personală.

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK