Programat de mai multe ori în preajma Valentine’s Day la Cinemateca Eforie, filmul lui Jerry Schatzberg The Panic in Needle Park (1971) povestește o idilă (con)damnată de consumul de heroină, pe fundalul unei metropole care nu face nimănui favoruri. 

În ADN-ul său, The Panic in Needle Park reprezintă un „boy meets girl” cuplat la voltajul nemilos al marelui oraș. New York-ul, aici, e un vârtej: odată intrat în conul său, devine fatalitate. Co-scris de autoarea Joan Didion și de partenerul său, John Gregory Dunne, filmul acompaniază această experiență viscerală a dependenței, care dezumanizează și face praf totul – inclusiv ceea ce debutase sub cele mai rozalii auspicii. Nici moralism și nici privire de sus, totuși: în loc de anonimatul acestor paria, acestor grupuri sociale adesea reduse la statistici fără nume, dramaturgia livrează o bogăție halucinantă de peripeții, transformând cotidianul aparent repetitiv al heroinomanilor într-o învălmășeală de stări și texturi, unele mai burlești ca altele. Scandată de dualismul injecție-sevraj, viața cuplului nostru Bobby-Helen (Al Pacino, aflat la debut, și Kitty Winn), precum și a oamenilor care se nimeresc eșuați prin anturajul lor, aduce tot mai mult a infern în care căutarea drogului e singurul dictat – restul pare să fie o lichefiere permanentă a clipelor. 

The Panic in Needle Park ca idee de date? Propunerea Cinematecii poate părea bizară – mai curând o glumiță de curator. Pe de altă parte, ea nu e chiar așa lipsită de temei. Oricât de dark s-ar dovedi, filmul include, la început, tot tacâmul aferent îndrăgostelii. Ulterior, fără să recurgă la artificii formale, lucrătura lui Schatzberg – cunoscut la fel de bine ca fotograf de modă, astăzi în vârstă de 98 de ani – urmărește din afară evoluția tot mai dramatică a lucrurilor, dincolo de punctul în care dragostea devine împerechere întru supraviețuire, apoi consum în doi de nervi motivați fiziologic. Lucrurile stând așa, filmul nu e din cale-afară de senzual, dar, ce-i drept, puține romance-uri se pot mândri cu o corporalitate mai intensă. Comparat cu standardul actual în materie – dramolete înecate în muzică și clișee, cu staruri incapabile să se desprindă de imaginea lor de brand, plăsticos-glicemice până la Dumnezeu –, The Panic in Needle Park e un love story demolator. Ajunge să vedem frumusețea tot mai pământie și mai mâncată de morb a lui Pacino, care îl distruge și îl sanctifică simultan, pentru a înțelege ce înseamnă grandoarea actoricească. Lansat ca un șmecher de cartier pontos nevoie mare, se împotmolește într-un ritm de flux și reflux nimicitor, la mila dozei.

De fapt, ce surprinde cel mai tare, privind dinspre azi, e cât de murdar e filmul – cât de crud și de anti-sentimental. Oamenii ăștia își văd viața guvernată de joint-uri: zilele nu sunt decât târâială dinspre păduchelnițele în care pun capul pe pernă spre străzile unde rulează mahoarcă în frig, asezonate cu periodice popasuri la pârnaie. Totul e un jeg și un provizorat izvorât din neputința de a își proiecta traiul mai departe de următoarele ore. Terifiantă e tocmai ilustrarea acestei ciclicități care pare fără scăpare. Energia mortiferă a orașului se combină cu răul pe care și-l fac acești îndrăgostiți unul altuia. Față de alte filme americane cu care The Panic in Needle Park a fost contemporan, inclusiv celebrul Scarecrow (1973, regizat tot de Schatzberg), aceasta nu e o traversare, un trip (fie el și existențial și/sau demitizant) – e un pas bătut pe loc, o vegetare perpetuă în colcăiala uitată a bas-fonds-urilor. La un moment dat, Helen îi propune lui Bobby să părăsească Needle Park, cartierul drogaților, și să se mute la țară. „Da, sigur, și să mâncăm nuci”, vine răspunsul sarcastic. Faptul că Bobby locuiește în Needle Park e un dat imuabil – Helen n-are decât să se plieze pe el. Dacă n-ar fi clinic și cât se poate de concret – e de văzut ofilirea femeii, redusă adesea la un spectru umblător –, filmul ar putea trece ca o versiune „contra-culturală” la metafizica lui Buñuel.

Orizontul e îngust, dar redarea sa atent documentată (povestea se bazează pe cartea lui  James Mills) face din el un festival de situații mărunt-tragice. Protagonistul e obligat să își ajute fratele – un tip la costum, căruia îi cam lipsesc dinții din gură (fenomenal personaj) – cu diverse combinații, iar marea promovare face din el lacheul unui dealer important. Într-o secvență remarcabilă, el, care până atunci se chinuise cu pliculețe mereu insuficiente, vede cum pudra e așezată în grămezi și împărțită tacticos de niște femei de culoare, iar ochii îi sticlesc deasupra măștii de protecție. Partenera sa, care începe clean (deși tot la ananghie), ajunge să se prostitueze pentru bani, suportându-i pe deasupra nevrozele și geloziile: filmul transpune vizual acest proces prin care dependența sfârșește vampirizând tot cotidianul ca o gaură neagră; utopia nu e renunțarea la dependență – e faptul de a fi aprovizionat tot timpul. Periodic, un polițist șarmant de la departamentul de narcotice îi saltă pe unii din ei, iar vulnerabilitatea lor de eterni „clienți” la îndemână, atât de fragili încât capturarea lor e o biată rutină, se dovedește cu adevărat șocantă. 

Tot în 1971, un alt mare film al New Hollywood-ului, însă unul mult mai cunoscut, pe nume The French Connection, ne livra punctul de vedere al autorităților anti-narco însărcinate cu filajul: acolo, Gene Hackman și acoliții săi se strofocau să pună mâna pe capul unei ditamai operațiunea de contrabandă. De micii consumatori înspre care o asemenea încărcătură urma să se împrăștie, lăsați în hors champ de acel titlu, se ocupă The Panic in Needle Park: scenele colective în care tot soiul de marginali decăzuți și abrutizați de viață și droguri se reunesc pe bănci în parc, plutind deasupra lumii sau tremurând de groază, sunt incredibile. La un moment dat, un tip mai în vârstă cu aere de proto-hipiot își injectează o doză, iar Schatzberg filmează tot procesul cu răbdare de documentarist, până ce omul ajunge pe altă lume. Proximități tulburătoare de genul ăsta n-am mai văzut în cinemaul american până la Heaven Knows What (2014), privire etnografică asupra (și alături de) o nouă generație de junkiști ai New York-ului. Neîntâmplător, creatorii săi, frații Safdie, împart cu Schatzberg – și cu toată promoția de tineri cineaști care au transformat New Hollywood-ul în cea mai radicală perioadă a studiourilor, o eră a tenebrelor, a adevărurilor dure, a lehamitei de a fi în viață – această fascinație pentru New York, căutându-i schepsisul în unghere dosite și în micro-istorii perturbatoare. Orișicum, The Panic in Needle Park nu ascunde nimic: e punere „egalitaristă” la comun a acestor povești teribile de viață, iluminare fără fard a underground-ului fără sclipici, născută din miezul unor vremuri a căror libertate, la bine și la greu, pare astăzi uluitoare.

The Panic in Needle Park rulează la Cinemateca Eforie pe 12 și 13 februarie.