Cel mai sprinten film american al ultimilor ani – ce să mai, de la Uncut Gems (2019) al fraților Safdie încoace – se numește Marty Supreme și e despre un puțoi acneic care-și pune lumea în cap de dragul unui țel absurd. Această tembeliadă isterică transformă banii producției – pare c-au fost mulți – într-o jubilație de spectacol făcută, la propriu, din atingeri ușoare.

Marty Mauser îl cheamă pe protagonistul jucat de Thimotée Chalamet. Jumătate erou scorsese-ian (omagiu acestui Marty care s-a transformat în memoria vie a cinemaului), jumătate Mickey Mouse sub acoperire (vezi-i mustăcioara firavă de imberb și ochii scăpărători), el stă pe linia fragilă dintre personaj enervant de realist și cartoon rătăcit printre oameni. La fel ca precedentele eforturi ale Safdie-ilor, Marty Supreme, regizat doar de Josh, e o cursă febrilă. În siajul foștilor eroi prinși la ananghie, Marty nu poate sta o clipă locului. Bărbații din trecut alergau, mai tragic sau mai comic (Robert Pattinson în Good Time, Adam Sandler în Uncut Gems – două grozave roluri de contre-emploi), pentru a-și salva viața. Băietul de aici abia de gâfâie până la următorul meci. Sportul lui? Ping-pong-ul: disciplină mai vitregită de glorie cu greu se putea găsi. Triumful lui? Un duel demonstrativ fără vreo miză în fața unei audiențe cumpărate, în care pune tot sufletul. Dar asta nu înseamnă că filmul duce lipsă de dramatism: dimpotrivă, e mai îmbârligat și mai virtuoz ca precedentele – o arhitectură sublimă, ținută în mână grațios, care își găsește desăvârșirea abia în această formă de gratuitate: spectacolul de dragul spectacolului; propria viață, fie ea și josnică, văzută ca cea mai înaltă formă de artă.

După ce au ales să își continue carierele separat, Benny și Josh Safdie au lansat anul acesta, fiecare, câte un film de epocă dedicat unui sportiv american care atinge iluminarea, în mod improbabil, în Japonia. Însă asemănările, oricât de tulburătoare, se cam opresc aici. Dintre cei doi, e destul de clar cine a câștigat meciul. Față de stațiile convenționale de biopic din The Smashing Machine al lui Benny – sacrificii personale de dragul faimei, nevasta limitată care nu înțelege nevoia cvasi-metafizică bărbatului etc. –, Marty Supreme e mult mai baroc ca formă, iar la nivel de peripeții narative evoluează pur și simplu în alt campionat. De fapt, ambiția lui Josh și a co-scenaristului său Ronald Bronstein – creierul din spatele acestor plonjeuri cinetice pe străzile dosnice ale New York-ului – e aceea de a forma o tapiserie de „biografeme” uluitoare, inventate de la zero și născute dintr-un model care tot înflorește și se tot complică, până ce însuși aerul său inițial plauzibil devine chestionabil. E ca un joc: câte turnúri nebunești mai pot înfige oamenii noștri în viața acestui biet puștan cu un vis – cunoaștem refrenul – până să spunem „hai, fraților, lăsați-o așa...”? 

Marty Supreme funcționează și la nivelul ăsta, ca mostră pură de iscusință dramaturgică. Suntem în anii ’50 ai unui New York alcătuit din prăvălii evreiești și epifanii la fiecare colț de stradă. Lansat pe siajul clasic – atletul care promite să ajungă tot mai sus și mai sus –, filmul pocnește la un moment dat, explodând într-un sincronism turbat de evenimente pe care Marty trebuie să le negocieze în paralel. Nu chiar o simfonie urbană actualizată, dar, ca să fiu cinstit, de mult n-am mai întâlnit o asemenea vervă dibace într-ale montajului gândit ca demultiplicare posibilă a propriilor vieți. În jurul lui Marty plutește o sarabandă de personaje secundare formidabil de cărnoase, între care prietena pe care a lăsat-o gravidă, altminteri prinsă într-o căsnicie abuzivă (Odessa A’zion), fosta glorie hollywoodiană pe care pune ochii din vanitate, la rândul ei consoartă a unui mai-mare fără pic de poezie (Gwyneth Paltrow și remarcabilul Kevin O’Leary), prietenul care îl ajută să îi fraierească pe bieții clienți ai unui bar de ping-pong (jucat de rapperul Tyler the Creator), Géza Röhrig – călăuza din Saul fia (2015) al lui László Nemes – în rolul unui ping-pong-ist scăpat din lagăr, sau cineastul Abel Ferrara pe post de gangster dințos (trebuia îndrăznit). Ceva mai mult decât niște simple plăceri cinefile fără consecință, aceste prezențe de planul doi colorează periplul inițiatic al lui Marty, transformându-l într-o extraordinară panoplie de texturi diverse, moace mai mult sau mai puțin uzate, straturi-straturi ale unei lumi perfect locuibile, a cărei seducție exploratorie reprezintă o desfătare în sine. 

De altfel, încă de când descoperim fața plină de coșuri a lui Marty, sculptată de camera pe peliculă a lui Darius Khondji, intuim că filmul vrea să propună altceva decât frumusețea erotico-plăsticoasă, absolut fără defect și foarte comme il faut, cu care ne-a cam obișnuit cinemaul recent. Să confirme oare Marty Supreme revenirea în forță a unei luxurianțe picarești, această voluptate de a croșeta volute epice fără finalitate clară, pe care am văzut-o în 2025 și în O agente secreto al lui Kleber Mendonça Filho, altă odisee retro care își pulveriza traseul narativ într-o miriadă de cărări labirintice? Filmul ca mecanism excesiv al aglomerării de povești: ipoteza nu e aberantă, într-atât de clar se pretează gestul lui Safdie și la o „recuperare” sub forma unui joc open map, a unei vânători de recompense, cu surprize asaltând spectatorul la tot pasul, de parcă toate posibilitățile abia întrevăzute în urma lui Marty ar putea constitui un film de sine stătător, poetic, speculativ, făcut din tot ce nu e esențial pe traseul lui. 

Desigur, s-ar putea spune că, față de modulațiile din Good Time, Marty Supreme livrează un divertisment simplificat, în care toate elementele sunt prinse într-o coregrafie turată la maxim, și tocmai de aceea lipsită de asperități. Nu e chiar așa: când și când, o boare de fantezie – mingile portocalii de tenis de masă căzând de la etaj, la capătul unei dispute, într-o ploaie aproape mistică, de exemplu – perturbă naturalismul acestei lumi agresive. Dar chiar și de ar fi așa, realizarea lui Safdie, care preschimbă niște date inhibante (bugete mari, turnaj complicat) într-o scriere fâșneață, fără greutate, ar constitui un tur de forță în sine. Lucrătura lui Safdie are orișicum un magnetism de zile mari: trepidația sa e molipsitoare, un exemplu de plăcere pură. Rocambolesc și farseur, Marty Supreme e joyride de la un capăt la altul. 

Dar filmul merită „citit” și mai serios de atât. Auto-deriziunea pusă în joc de Chalamet, alături trup și suflet de acest combinator arogant și mitoman, care își țese în jurul vieții o ficțiune ce ajunge să fie mai credibilă decât realitatea, ajută la conturarea unei pilde nuanțate despre putere și sacrificiu în lumea de ieri și de azi. Când, fără o lețcaie (ping-pong-ul, sport fără respectabilitate în acei ani, abia de îi asigură subzistența, obligându-l să performeze prin spelunci și cluburi locale), este forțat să se umilească fizic pentru a putea participa la următorul turneu, filmul devine dintr-odată mult mai dark. În fond, târându-se din matrapazlâc în escrocherie, acest meshuga iute ca titirezul trimite către vivacitatea descurcăreață a unei existențe prin păturile de jos ale societății, acolo unde e luptă crudă pentru supraviețuire și mult dat din coate pentru puțin. Degeaba se vede acompaniată de ecoul de reverie al muzicianului Daniel Lopatin, fuga sa rămâne câtuși de puțin celestă, mai apropiată de un dans împleticit printre rateuri și porți închise. Umorul servește aici ca paliativ; pariul pungașului nostru individualist e acela de a-și depăși condiția socială prin viteză amețitoare, dar asta, slavă Domnului, nu-l face automat un erou: dimpotrivă – Chalamet campează aici unul dintre cei mai antipatici și mai narcisici indivizi recenți ai marelui ecran (glumele tâmpite ale personajului despre Holocaust nu ajută nici ele, chit că, fiind evreu, își permite să le zică, nu?: aici, filmul devine foarte contemporan în ton). Departe de bătăi pe umăr, nerușinatul Marty iese din toată faza cu pielea jupuită și multe puncte minus la capitolul „demnitate” – iar victoria sa de pe urmă arată a orice, numai a apoteoză nu. Lecția din final – bressonianul „ce drum ciudat a trebuit să parcurg pentru a ajunge până la tine” urlat într-o lume pe cocaină – lasă întredeschisă posibilitatea unui „acasă”, dar nu e deloc clar dacă acest băiat își va putea conteni clocotul pentru multă vreme.

Marty Supreme rulează în cinematografe.