Laborator

Joaca de-a orașul

de Vlad Odobescu

Acum zece ani, pe când preda planificare urbană în Berlin, Karsten Michael Drohsel și-a dat seama că lucrările studenților săi erau tot mai slabe de la un semestru la altul. A realizat curând că era din cauza faptului că aceștia își luau informațiile de pe Google Earth sau Street View și nu mai mergeau în locurile pe care le redesenau. „N-aveau idee cum arată spațiile respective în realitate”, explică Drohsel. Așa că s-a gândit să-i atragă cu niște jocuri simple, care să-i scoată din sălile de curs și să-i ajute să se familiarizeze cu străzile, cartierele și oamenii Berlinului. 

Acum, Karsten Michael Drohsel administrează Impulsbüro Berlin, un birou specializat în cercetare urbană, explorare spațială și educație urbană. Cu ajutorul locuitorilor, creează de la zero jocuri prin care încearcă să crească participarea acestora la viața orașului. De exemplu, la Liov, vechi oraș ucrainean cu arhitectură foarte bogată unde oamenii obișnuiau să modifice în voie elementele clădirilor, Drohsel a fotografiat mici detalii ale fațadelor și le-a cerut participanților să le caute prin oraș. La Chișinău, unde un grup civic încearcă pietonalizarea unei străzi, a creat un joc care presupunea ca un grup de trei oameni să traverseze pe nevăzute strada de cât mai multe ori, fără a atinge mașinile. Din frustrarea creată de un simplu joc se naște dorința de a schimba spațiile. Numește procesul ăsta gamicipation. 

L-am cunoscut pe Drohsel după o proiecție din cadrul Urban Eye Film Festival, unde a vorbit ca invitat. A doua zi, a ținut un atelier despre cum putem trata Bucureștiul în joacă.   

FOTO: Miluță Flueraș pentru UrbanEye Film Festival 2018

Ce nevoi au oamenii în legătură cu locuirea?

În fiecare oraș în care am lucrat am descoperit nevoi diferite. Desigur, cele de bază sunt aceleași peste tot: oamenii vor să locuiască în siguranță și să aibă posibilitatea de a fi parte din oraș, de a decide cu privire la soarta sa. Oamenii din cartiere au multe idei și sunt foarte interesați să-și cunoască cartierele. În viața de zi cu zi nu suntem foarte atenți cu privire la ce se întâmplă în jurul nostru, pentru că ne grăbim spre autobuz sau spre muncă sau spre cumpărături. Dar în joacă, oamenii încep să se concentreze asupra detaliilor pe care nu le-au sesizat înainte. E altceva când e cineva cu tine și-ți arată lucruri pe care nu le-ai văzut.

Ce revelații ai avut tu?

Cel mai important pentru oameni e să se cunoască între ei în cartier. În multe țări oamenii au început să vorbească despre oamenii și nu împreună cu ei. Asta e o nevoie foarte adâncă și importantă: să știu cine locuiește ușă-n ușă cu mine și cine stă vizavi de mine. Dacă îmi ceri doar un lucru, acesta ar fi: să intre în contact cu oamenii, să creeze o comunitate sau un cartier. 

Ai observat diferențe de abordare în rândul celor din Europa de Est și cea de Vest?

În Europa de Est, oamenii nu sunt de obicei obișnuiți să fie întrebați. În Vest, sunt obișnuiți să fie întrebați, dar nu fac nimic cu asta pentru că „merge” și dacă merge, e OK. Asta e ceva ce locuitorii din ambele locuri au în comun, aș spune. Dincolo, ceva „e stricat”, iar cineva trebuie să repare. Dar în ambele situații apare întrebarea legată de responsabilitate: oamenii nu sunt obișnuiți să-și asume responsabilități. 

Vii din Berlin, un oraș care a trăit ruptura asta între Est și Vest. Sunt lucruri care încă mai trebuie reparate acolo, cu privire la felul în care oamenii trăiesc împreună? 

Aș spune că da, pentru că încă mai folosim „Germania de Est” și „Germania de Vest”. Atunci când ne întrebăm unii pe alții de unde suntem, zicem: „A, din Germania de Est!”. E un termen politic, nu unul geografic. Și eu, cel puțin, mă simt destul de inconfortabil cu asta. Există „climate” diferite în cele două părți ale orașului. Îmi dau seama când mă aflu într-o parte sau alta, e o atmosferă specifică. Evident, există și urme fizice: diferite tipuri de pavaj, de exemplu, materiale folosite în Est similare cu cele din toate fostele state sovietice. Asta pentru că o fabrică din Armenia producea pavaj pentru toată Uniunea Sovietică. Pe de altă parte, Vestul a trebuit să repare distrugerile provocate de război. Fiecare s-a confruntat cu diferite probleme, așa că eu cred că nu suntem nici acum un oraș unit, deși pare.

Dar poate că o parte dintre aceste diferențe sunt parte din identitatea orașului. Ce păstrăm și ce schimbăm, în cazul ăsta?

Și cum facem asta? Personajul pietonului de pe semafoarele din Berlin a fost adus în partea vestică a orașului. Cu altele s-a întâmplat invers după 1989. Și e foarte interesant de văzut cine decide cu privire la lucrurile astea și cum. Jocurile îi pot face pe oameni conștienți de lucrurile astea. Am creat un joc despre modele de pavaj, prin care oamenii pot învăța despre modelele astea și să afle despre orașul în care trăiesc. 

Ai ajuns în București ieri seară, ai 24 de ore în oraș. Care sunt primele tale impresii cu privire la oraș? 

Sunt observații mici și simple. Întâi de toate, sunt surprins, îmi place foarte mult. Pe drumul dinspre aeroport, remarcam: asta-mi amintește de Bruxelles!, asta-mi amintește de Paris!, asta seamănă cu Berlinul! Și trebuie să aflu mai multe despre asta, să învăț despre locurile astea și să văd ce creează efectul ăsta. E un oraș foarte european în privința felului în care e aranjat spațiul. Am descoperit pasajele și - un lucru pe care nu l-am mai întâlnit altundeva - micile anunțuri publicitare de tipul: „Vând cameră, sunați la…”. Sunt peste tot! Asta-mi arată că oamenii se uită la lucrurile astea și ar putea deveni un element cu care să ne jucăm în oraș. Mă gândeam la un joc care să funcționeze pe baza acestui sistem de a împărtăși informațiile.

Vorbind despre lucrurile mai puțin simpatice legate de oraș: Bucureștiul are mult trafic, multe dintre trotuare sunt folosite ca parcări, avem mall-uri în centru. Astea sunt probleme pe care orașele din Vest le aveau, probabil, acum 30-40 de ani, sau poate unele le au și-acum. Ce argumente funcționează pentru a-i convinge pe oameni că nu așa evoluează un oraș?

Aș spune că nu argumentele funcționează, ci experiențele. Am fost invitat în Moldova acum trei luni pentru a crea un joc care să ajute la găsirea unei soluții pentru pietonalizarea unei străzi din centrul Chișinăului. Au și acolo o problemă cu mașinile și toată lumea recunoaște asta. Dar, pentru a arăta problemele create de mașini - în special pentru persoanele cu dizabilități sau a mamelor cu cărucioare - trebuie să creezi o experiență care să arate efectele acestei situații. Am realizat un joc, numit Odiseea Spațială, prin care le-am cerut oamenilor, între altele, să se lege cu o sfoară de alte două persoane. Una mergea cu ochii închiși, o alta mergea înapoi și-o ținea pe cealaltă de tricou, iar a treia persoană le conducea pe celelalte două doar împingându-i ușor pe umăr cu degetul. Misiunea era să traverseze strada de cât mai multe ori posibil într-un anumit interval de timp, fără a atinge vreo mașină. E aproape imposibil, pentru că un spațiu mic între mașini nu-ți permite să faci asta. Și s-au înfuriat, au zis: „Sunt mașinile astea nenorocite peste tot și nu putem să ne jucăm din cauza lor!”. Și au creat o experiență. Au venit apoi și au zis că problema mașinilor e una adevărată. Pornind de la experiența asta poți vorbi cu oamenii despre asta, poți începe să vorbești despre situația persoanelor cu dizabilități și tot așa. 

FOTO: Impulsbüro Berlin 

de

  • Vlad OdobescuVlad Odobescu

    Reporter. Căutător prin lumi mărunte. Hușean. Mai multe despre Vlad, aici. Îl găsiți la vlad@scena9.ro.

14 November 2018 ora 00:56


Tag-uri


X Revista Scena9