Scrollez pe instagram, ca să aflu când am interacționat prima oară cu Larisa Kalik, jurnalistă originară din Transnistria, dar stabilită în capitala Ucrainei încă dinainte să înceapă războiul la scară largă acolo. Pe 18 octombrie 2022 am postat un story cu primul ei text publicat pe Scena9: o relatare despre distrugerea și cadavrele pe care rușii le-au lăsat în urmă la Izium, un oraș din regiunea ucraineană Harkiv, eliberat după șase luni de ocupație. Larisa mi-a răspuns cu 🖤🖤🖤 – și, de-atunci, de aproape un an și jumătate, am continuat să ne scriem. 

Conversația noastră digitală, pe granița dintre personal și muncă, e un amestec straniu și grăitor despre vremurile pe care le trăim – eu (editorul) aici (pe pace), ea (reportera independentă, care se duce singură sau însoțită de prieteni până pe front) acolo (ne desparte doar o graniță). Ea îmi trimite texte și fotografii, eu o anunț când am intervenit cu feedback în text și când publicăm, vorbim despre orașe căzute sau eliberate din Ucraina, despre colțunași și jocul The Sims (ambele ne plac amândurora), despre câți oameni nu vor mai muri la Avdiivka, despre drumurile mele în Ucraina, despre materialul la care am colaborat. 

Anul trecut, Larisa ar fi trebuit să fie la București, pentru că reportajul ei din Donbas, „Sunt viu, am mâncat, am dormit” a luat Premiul I la categoria Reportaj a Premiilor „Superscrieri”. În schimb, ea se pregătea să plece din nou în estul Ucrainei, cea mai disputată fâșie de teritoriu din Europa. Am acceptat eu premiul în locul ei și le-am transmis jurnaliștilor din public singura ei rugăminte: un moment de reculegere pentru prietenul ei Artur, care tocmai căzuse pe front, și pentru ceilalți ca el. Mereu când mă uit în ochii oamenilor pe care-i fotografiază Larisa trebuie să mă întreb: oare el mai trăiește? Sau, cum se întreba chiar ea într-un reportaj: 

„Câți ca el o să mai moară? O să supraviețuiască Vlad până la finalul războiului? O să știe că am câștigat? Sau o să-l ajungă o dronă rusească, o rachetă, un proiectil, o bombă, o schijă, un glonț? De ce trebuie să îngropăm oameni atât de tineri? (...) Vor supraviețui ei? Eu voi trăi?”

Larisa Kalik s-a născut în 1998 la Tiraspol, în republica separatistă Transnistria, smulsă de Rusia din corpul Republicii Moldova. La 21 de ani a scris o carte, Anul tinereții, despre experiențele a 12 tineri în armata transnistreană. Printre rânduri, cartea vorbea despre neajunsuri și sărăcie, despre orizontul închis tinerilor ca ei și ca ea, despre cum e când nu trăiești într-o democrație. I s-a deschis dosar penal și a plecat – mai întâi la Chișinău, apoi în Ucraina. Rușii au găsit-o și acolo, când, pe 24 februarie 2022, au declanșat o invazie totală a țării cu care România se învecinează la nord.

Atunci, tânăra a decis. Avea să rămână și să lucreze în și pentru Ucraina. La un an de la începerea războiului la scară largă scria: 

„Am muncit mult. Cât de mult am putut. Am crezut, și încă mai cred, că jurnalismul e una dintre cele mai importante arme în lupta împotriva Rusiei.”

Pe Larisa o cunosc și nu o cunosc, deși în curând se face un an jumate de când lucrăm împreună. Dar acum vine la București, pentru expoziția de fotojurnalism de război FRONT, așa că i-am pus întrebări. Despre munca ei, despre curaj și tinerețe, despre Transnistria și Ucraina, și, firește, despre război. Citiți-i răspunsurile, ca să vă amintiți câte pot trăi și înțelege unii oameni, deși au doar 25 de ani, și câte putem învăța de la ei. 

O selecție relevantă de fotografii ale Larisei Kalik vor fi expuse, alături de imagini ale fotografului român Vadim Ghirda, care are o carieră de peste 30 de ani în războaiele lumii, în cadrul expoziției FRONT. Aceasta este concepută de Scena9 și se va deschide vineri, 23 februarie, la Rezidența9. 

Scena9: Cum a fost să crești în Transnistria? În România știm destul de puține despre viața de acolo – ce ar trebui să știe oamenii (de aici și nu numai) despre asta?

Despre cum e să crești în Transnistria pot, firește, să vorbesc doar din experiența mea și a celor din jurul meu. Ca atare, cuvintele mele nu trebuie luate drept un adevăr obiectiv.

Pentru mine, viața în Transnistria a fost o experiență neplăcută. M-am născut și am crescut acolo și am reușit să plec la vârsta de 19 ani. Sigur, multe aspecte ale vieții acolo sunt la fel ca oriunde altundeva pe lumea noastră – o bicicletă, școală, struguri delicioși, surori, prietene, râul și primul sărut, cărți, apusuri, pierderea celor dragi. Oamenii din Transnistria se duc la muncă, trăiesc și râd, se căsătoresc și cresc copii. Dar chestia e că nu există niciun viitor pentru acești copii.

Când mi-am început adolescența, multe lucruri care mă înconjurau mi-au ridicat întrebări. De ce nu recunoaște nimeni pașaportul transnistrean? De ce cu diploma mea de absolvire nu pot să mă duc la facultate în altă țară în afară de Transnistria și Rusia? De ce sunt pretutindeni oameni înarmați, care poartă însemnul de „forțe de menținere a păcii”? De ce se află două armate pe malul stâng al Nistrului, cea transnistreană și cea rusă? De ce e steagul Rusiei pe clădirile administrative și nu cel al Moldovei? De ce se predă limba „moldovenească” la școală, în chirilice, și de ce nu e limba română? 

Știam răspunsul la cea mai importantă întrebare – pentru mine aici nu există niciun viitor. La drept vorbind, nu există pentru nimeni, dar doar câțiva înțeleg. Pentru mine a fost important să aștept până termin școala ca să încep să trăiesc cu-adevărat, pentru că înainte de asta nu simțeam că lumea îmi aparține. Dacă „țara” ta nu există pe hartă, slabe șanse să te simți încrezător în ceva.

Pe lângă provocările șomajului, sărăciei, nivelului scăzut de educație și lipsei drepturilor omului, să crești în Transnistria îți provoacă și o criză identitară. La școală ne spuneau că suntem transnistreni. Dar nimeni nu știe cine sunt transnistrenii. Un concept artificial și lipsit de sens pe care încearcă să-l impună asupra adulților și copiilor. Și, din păcate, uneori le iese.

Cred că e important ca cei care știu puține despre Transnistria să înțeleagă că și în Moldova a avut loc un război, că și acolo au murit oameni, iar responsabilitatea pentru acele morți este pe umerii Rusiei. Acum vedem rezultatele „conflictului înghețat” de pe Nistru – stagnare, impas și incapacitatea de a înțelege cum poate fi schimbată situația. Războiul din Ucraina nu este primul atac al Rusiei asupra libertății unui alt popor, dar trebuie să ajutăm armata Ucrainei cu toate puterile ca să ne asigurăm că e ultimul război pe care Rusia îl dezlănțuie.

Cum a fost să lucrezi la cartea ta, Anul tinereții? Cum ai ales subiectul, care a fost procesul de documentare și ce feedback ai primit? (Ca bonus: am observat că nu mai este disponibilă online, crezi că există șanse să avem din nou acces la ea?)

Am început să lucrez la carte când m-am întors în Transnistria pentru scurt timp. Bunica mea era foarte bolnavă și trebuia să am grijă de ea și de sora mea mai mică. Aveam 20 de ani și călătorisem mult în precedentul an și jumătate, dar la un moment dat m-am hotărât că trebuie să mă opresc și să mă gândesc la ce fac mai departe. Așa că n-a fost o povară pentru mine să am grijă de familia mea.

Într-o zi mă duceam în vizită la un prieten și-n stația de autobuz am întâlnit un soldat din armata transnistreană. Pe drum am început să vorbim despre stagiul lui militar. Înainte să-l cunosc pe soldatul ăsta, știam că armata transnistreană e ultimul loc în care să vreau să-mi petrec timpul. Mulți prieteni de-ai mei îndepliniseră stagiul militar și-mi împărtășiseră povești brutale despre experiențele lor. Conversația mea cu soldatul a fost deschisă: mi-a împărtășit părerea lui despre stagiu, a vorbit despre niște cazuri anume și mi-a oferit o perspectivă complet nouă asupra subiectului. Pentru că nu avusesem contact cu Transnistria ceva vreme, mi se schimbase percepția – familiarul devenise neobișnuit, iar absurdul în care trăiau oamenii devenise și mai absurd. În timpul conversației m-am gândit că ar trebui să-l intervievez – nu știam și nici nu-mi închipuiam ce anume o să fac cu acest interviu, dar știam că e necesar să începem să vorbim despre violența din armată, despre corupție, despre drepturile omului. I-am luat numărul de telefon și i-am scris în aceeași seară, însă el a refuzat să mai vorbească o dată și mai ales să fie consemnat ce spune. E de înțeles.

M-am hotărât să apelez la prietenii mei care fuseseră în armată și să încep să comunic cu ei. Interviurile astea au durat câteva ore, le-am înregistrat fie la băieții ăștia acasă, fie prin cafenele – și tot încă nu înțelegeam ce anume fac. Prietenul meu cel mai bun, fratele meu Mișa, care e mai mare și mai înțelept, mi-a spus la un moment dat „scrie o carte”. Și am scris o carte. N-o regret, din contră, sunt mândră de mine – fata asta are 20 de ani și începe să se revolte împotriva statului, chit că e un stat nelegitim.

A început să umble vorba, unii au dat date de contact mai departe către alții și, uite-așa, treptat, am strâns toate acele povești care au fost publicate ulterior: 12 povești ale unor tineri soldați care fie făceau armata la momentul conceperii cărții, fie fuseseră demobilizați cu câțiva ani înainte de publicare. La început am făcut totul pe cont propriu, iar apoi am reușit să obțin o bursă de 1.000 de euro ca să-mi implementez ideea. Am tipărit câteva sute de exemplare, nu mai știu exact câte au fost. A existat și o versiune online, dar la un moment dat am vrut să nu mai fiu asociată cu cartea mea, așa că nu mai e disponibilă. Dar cred că merită să mă întorc la ea și să-i dau cărții o a doua viață. Deși nu sunt sigură cât e de necesară și de relevantă.

După ce am avut trei prezentări ale cărții în orașe diferite din Transnistria, au început să-mi scrie necunoscuți și să-mi mulțumească că am pornit conversația asta. Mi-au scris mame de tineri care făcuseră stagiul militar și se întorseseră cu probleme grave de sănătate. Mi-au scris chiar și elevi de școală, pentru că știau că  în viitor îi așteaptă armata. Și soldații mi-au trimis mesaje, își recunoșteau experiențele în multe povești. Așadar, cartea fost primită cu căldură și înțelegere. Am avut parte de multă susținere.

Care este stadiul actual al dosarului penal deschis împotriva ta? Știu că, la momentul respectiv, în 2020, a atras ceva atenție asupra practicilor nedemocratice din Transnistria.

N-am nicio informație despre dosarul meu penal. Îmi aduc aminte că am scris odată o scrisoare către procuratura militară – ei sunt cei care au deschis cazul împotriva mea. În scrisoare îi rugam să-mi dea măcar niște informații despre dosar – știu, știu că mă acuză de extremism și știu și la câți ani de închisoare să mă aștept pentru asta, dar n-am reușit să aflu nimic altceva. În scrisoarea prin care-mi răspundea procuratura mi se zicea că dacă vin în persoană, o să-mi dea toate informațiile. M-a făcut să râd mult, chiar și-acum zâmbesc. A fost un răspuns foarte viclean. Cred că nu e nevoie să adaug ce m-ar fi așteptat dacă mă duceam. Între trei și cinci ani de închisoare. Adică, teoretic, la anul m-aș fi eliberat. Dosarul penal a fost deschis cu câteva zile înainte să împlinesc 22 de ani. 

Când te-ai mutat inițial în Ucraina, înainte de izbucnirea invaziei totale a Rusiei în februarie 2022, ce planuri aveai? Cum te-ai adaptat la viața de acolo?

Ucraina n-a fost niciodată o țară străină pentru mine. Mereu m-am simțit acasă acolo. Simt că sunt într-o țară străină când mă duc în Moldova, dar în Ucraina întotdeauna m-am simțit acasă. Asta pentru că aproape toți strămoșii mei sunt din Ucraina și Polonia, chiar și Austria, și sunt și câțiva din Rusia. Dar în Moldova nu am origini. Așadar, pentru mine, faptul că m-am mutat în Ucraina după ce un dosar penal a fost deschis împotriva mea s-a simțit ca o repatriere – ca și cum mă întorceam acolo unde ar fi trebuit să fiu.

În copilărie, mergeam adesea în Ucraina ca să petrecem timp cu rudele sau pur și simplu în vacanță. Iar când am devenit adultă și independentă, tot așa, mergeam foarte des acolo. N-a fost nevoie să mă adaptez, pur și simplu m-am întors acasă. Întotdeauna am avut mulți prieteni în diverse orașe din Ucraina și, într-o oarecare măsură, m-am bucurat de etapa asta nouă din viața mea. Singurul lucru care nu mi-a fost ușor, și care mi-e în continuare greu e că nu-mi pot vedea cele două surori, mama, nepoata și pisica atât de des pe cât mi-aș dori. Nici nu pot să mă duc la mormântul tatălui meu. Cu familia mă întâlnesc de câteva ori pe an la Chișinău, pentru că ei încă locuiesc la Tiraspol. Asta-mi provoacă multă durere, pentru că ratez toate evenimentele importante din viața familiei mele, sunt mereu departe. Iar vina e a unor oameni anume din așa-zisul Minister al Securității din Transnistria.

Privind înapoi, aproape doi ani mai târziu, care au fost mecanismele tale de coping când ai aflat că invazia totală a Rusiei în Ucraina urma să aibă loc? (Știu că ai scris despre asta anul trecut pentru Scena9, dar mă întrebam dacă perspectiva ta s-a schimbat în ultimul an.)

Când eram mică, bunica mea, care se născuse în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, mi-a zis că generația ei a trăit într-o perioadă relativ liniștită, cu excepția copilăriei. Mi-a spus că generația mea o să aibă parte de pandemii și războaie grave. Pe-atunci, mi-a fost indiferent, pentru că aveam 12 ani, iar războiul nu încăpea printre ideile mele despre viitor. Patru ani mai târziu, a început războiul în estul Ucrainei, dar din cauză că era departe și nu mă afecta direct, nu i-am dat destulă atenție. Deși știam și înțelegeam multe și mă durea sufletul pentru oameni, tot nu-mi dădeam seama de proporțiile durerii care distrugea mii de vieți omenești.

Înainte de începutul invaziei la scară largă se publicau zilnic imagini din satelit cu o cantitate uriașă de tehnică militară masată la granița cu Ucraina. La vremea respectivă eram deja îndeajuns de curajoasă încât să gândesc realist, așa că știam că foarte curând va începe o nouă etapă a războiului. Pe-atunci, toate discuțiile începeau cu întrebarea: „Ce-o să faci, o să pleci sau o să rămâi?” Mai târziu, fiecare și-a luat propria decizie.

Nu-mi vine să cred că au trecut doi ani. Eu încă trăiesc în 2022 și mă întristează foarte tare să știu că atâția oameni și-au pierdut tinerețea și copilăria în război. Cred că, de la bun început până în ziua de astăzi, bunătatea umană obișnuită, prietenia, iubirea și râsul m-au ajutat. Nu ai idee cât de mult poate să însemne chipul zâmbitor al unui prieten drag când mergi printr-un câmp deschis pe front și poți să fii ușor reperată de o dronă rusească. Sau când se aude explozia unei rachete rusești noaptea, în fața ferestrei, iar partenerul tău nu ezită să te acopere cu trupul lui. Asta e ceea ce ne salvează.

Cum crezi că a evoluat stilul tău de a scrie și de a fotografia de la începutul războiului la scară largă în Ucraina? 

M-am gândit mult la asta în ultima vreme. Am observat că, de-a lungul timpului, mi-am mutat atenția de la text la fotografie și fotografia e ceea ce vreau să fac în continuare. Textele mele devin mai scurte și mai la obiect, fără cuvinte inutile. Și, deși înțeleg valoarea textului și chiar iubesc scrisul și nu mă voi opri din scris, pentru mine fotografia este acum o prioritate.

Mă bucur foarte mult că lucrăm împreună de mai bine de un an, Ioana. Și îți sunt foarte recunoscătoare că textele mele sunt publicate exact așa cum le-am creat. Mă bucur că nu trebuie să scriu reportaje absolut clasice și plictisitoare și că pot, uneori, să adaug din experiența mea personală, ceea ce, în jurnalismul clasic, e inacceptabil. Și, în general, sunt și mai recunoscătoare că încă publicați texte și fotografii despre război – asta, pentru mine, confirmă poziția voastră editorială, pe care o respect profund.

Cred că scrisul trece pe o poziție secundară pentru mine din cauză că uneori e greu să scrii – din punct de vedere emoțional vreau să zic. În cel mai recent text pe care l-am publicat, am consemnat câteva conversații pe care le-am auzit la radio când eram cu soldații în tranșee. La radio am auzit un bărbat murind. Mi-a fost greu să mă întorc la asta și să-i scriu povestea. Îmi e greu și să mă întorc la unele fotografii dar, firește, scrisul e și mai dificil.

Poate că ar trebui să schimb forma în care scriu, cred că felul în care scriu acum nu e singura variantă posibilă. Deci ori o să găsesc alt format, ori o să mă concentrez pe fotografie.

Și în ce privește fotografia am la ce să mă gândesc – expoziția care va avea loc datorită vouă va fi însumarea a tot ceea ce am fotografiat în ultimii doi ani. Pare destul de simbolic, îmi plac granițele clar demarcate în munca mea și felul în care ea se schimbă. Mai departe vreau să fotografiez într-un stil mai puțin jurnalistic, mai degrabă documentar – să lucrez cu subiecte interesante și importante din Ucraina, dar s-o fac ușor diferit și să arăt probleme sau fenomene specifice în mai multe detalii. Sper că mă veți susține și în asta.

Care-i o fotografie pe care ai fi vrut să o faci, dar nu ai făcut-o?

Mă număr printre acei fotografi foarte delicați în relație cu persoana și momentul, așa că am văzut acest cadru cu ochii mei de multe ori, dar nu am apăsat pe declanșator – n-am vrut să distrug ce vedeam în fața mea. Un astfel de moment a fost când am întâlnit un soldat rănit.

Primăvara trecută lucram cu o echipă medicală la evacuarea soldaților răniți. Am primit un pacient cu multiple fragmente de obuze, fractură de șold și de coaste. În mod miraculos, a supraviețuit – cred că am și scris despre el în unul dintre materiale. Pe scurt, în ciuda tuturor rănilor, a flirtat cu mine și cu asistenta și a fost minunat – un om cu o mare parte din corp afectată, care încă le zâmbea fetelor. L-am dus la spital. Ultimele câteva zile fuseseră gri, era foarte frig în aprilie anul trecut. Dar când l-am dus la spital și l-am cărat afară pe o targă, soarele strălucea puternic, cădea o ploaie ușoară și foarte plăcută, iar toate frunzele noi din copaci sclipeau cu o lumină atât de verde încât încă pot s-o văd cu ochii minții. Soldatul m-a rugat să-i fac rost de o țigară, am găsit doctori care fumau și i-am adus o țigară. Și-a aprins-o, a început să se uite la cer și să zâmbească și picături mici de ploaie i-au căzut pe față. Era foarte frumos, genul de om care ar trebui să joace în filme. Înainte de război fusese constructor, iar apoi devenise lunetist. Nu l-am fotografiat și nu știu ce i-a rezervat soarta după aceea. Sper că s-a recuperat și și-a recăpătat sănătatea. Mă bucur că clipa asta a rămas doar în memoria mea.

Din punct de vedere stilistic, aproape toți cei cu care am vorbit despre munca ta au menționat două lucruri: o calitate poetică și mult curaj. Tu cum ți-ai descrie munca? Care sunt cele mai importante influențe pe care simți că le-ai încorporat de-a lungul timpului?

Îți mulțumesc foarte mult, mereu mă bucur când aud lucruri bune despre munca mea. Cred că mi-aș descrie scrisul și fotografiile drept sincere și oneste. Am fotografiat oameni morți, oamenii vii, eroi, dușmani și oameni obișnuiți. N-am încercat să mă ascund sau, din contră, să pun ceva într-o lumină mai bună decât a fost în realitate.

Cred că, pentru mine, cele mai mari influențe și surse de inspirație nu vin din operele vizuale ale altor fotografi sau regizori de film, ori din literatură sau muzică. Deși și astea sunt foarte importante pentru mine. Dar pe mine mă influențează mult bunătatea oamenilor și mă întreb adesea cum îi vor ajuta fotografiile mele pe alții. Voi reuși să aduc cuiva o bucurie prin experiența de a lucra cu mine? În fotografia de război trebuie să fii sensibil, înțelegător și empatic. Încerc să aduc în munca mea doar ceea ce nu îi va răni pe oameni. Aș prefera să nu fac o fotografie decât să supăr pe cineva. Am văzut cum mulți fotografi lucrează doar de dragul fotografiilor, al propriilor nume. Pot fi cât se poate de insensibili față de oamenii care trăiesc cu o durere teribilă. Eu nu mă tem de explozii, dar mi-ar fi frică să nu fac rău cuiva cu o fotografie nepotrivită. Pentru mine, mai importantă decât componenta vizuală e bunătatea. Nu știu dacă ți-am răspuns la întrebare, dar am încercat.

Lucrăm împreună de mai bine de un an și, deși nu te cunosc personal, cumva simt că te cunosc. Știu că ești un reporter foarte bun și o fotografă a cărei sensibilitate o admir. Dar, dincolo de munca ta, tu cum te-ai descrie?

Cred că acum m-aș descrie drept un om care crește. Deși războiul aduce schimbări foarte importante în viață și traumatizează mulți oameni, nu-ți garantează creșterea – ba chiar te și poate da înapoi în anumite privințe. Pentru că în perioada în care oamenii acumulează noi cunoștințe, călătoresc și se dezvoltă în diferite direcții, eu așteptam să se oprească alarmele de raid aerian și bombardamentele asupra orașului în care locuiesc. Războiul mi-a adus fire albe la 25 de ani și mi-a luat un prieten apropiat. Războiul îmbătrânește oamenii, dar nu-i face neapărat mai înțelepți – e un proces și o cale pe care trebuie să ți-o alegi singur.

Încep să regândesc curajul despre care vorbești în întrebare – sunt, oare, sigură că merită riscul pe care mi-l asum? Am avut șanse foarte mari să fiu grav rănită sau ucisă. Și, în cel mai bun caz, în care aș fi rămas în viață, ar fi trebuit să plasez responsabilitatea pentru viața mea în mâinile oamenilor care-mi sunt cei mai apropiați. Așa că, în ultimele două luni, mi-am examinat mai îndeaproape curajul și am încercat să-mi dau seama cum să-i pun limite. Am observat procesul ăsta nu doar la mine. Și mulți dintre prietenii mei, jurnaliști și fotografi, se află acum la un punct de cotitură. E ca și cum în acești doi ani ne-am fi atins un pic limitele – e imposibil să-ți pui constant viitorul sub un semn de întrebare.

Totuși, m-ai întrebat cum m-aș descrie în afara muncii mele, iar eu mă împletesc atât de îndeaproape cu munca mea, încât îmi e greu să găsesc granița. Dar o să încerc. Permite-mi să iau chestionarul lui Proust drept ghid.

Cea mai importantă virtute pentru mine este bunătatea anonimă. Atunci când faci o faptă bună de dragul de a ajuta pe altcineva, nu de dragul orgoliului propriu.

Cel mai mult îmi place să-mi petrec timpul liber afară, indiferent de vreme.

Visul care mi-ar aduce cea mai multă fericire ar fi o copilărie fără războaie pentru generațiile viitoare.

Culoarea mea preferată e galben, poetul meu preferat e Walt Whitman, personajul meu preferat din viața reală e prietenul meu Francis, băutura mea preferată e limonada.

Puterea pe care mi-ar plăcea s-o am este să-i vindec pe oameni și să dorm când vreau, nu de nevoie.

Dacă acest război teribil și nedrept s-ar încheia mâine, care ar fi primele lucruri pe care le-ai face?

Dacă războiul s-ar termina mâine, ar fi cea mai bună zi din viața mea – sună super banal, dar e adevărat. Cred că în ziua aia o să înnebunim toți, atât de bucurie, cât și de durere. Pentru că e imposibil să fii pe de-a-ntregul fericit când știi câți oameni și-au sacrificat viața ca să ne asigure nouă un viitor. Aș duce lalele roz la mormântul prietenului meu. Aș duce flori multora dintre cei care au murit. Dar e înfricoșător și imposibil să-ți imaginezi atâtea flori.