Am făcut 1.600 de kilometri în două zile, de la București până aproape de linia frontului din sudul Ucrainei, alături de Gabor Petru – omul-ONG care de doi ani nu s-a oprit din ajutat țara vecină. Ce îl ține în continuare pe drum și cine sunt cei care-l sprijină și-i dau putere?

E 16:35 când ieșim cu camioneta din orășelul Snihurivka și o luăm pe drumul de pământ către satul Pavlo-Mareanivka din sudul Ucrainei. E aproape noiembrie și lumina deja a început să scadă. „De-acum mergem direct către front. La 15 kilometri sunt rușii”, spune Gabor Petru și, cu mâna cu care nu ține volanul, arată spre crepusculul de dincolo de parbriz. În benă avem sute de litri de apă și zeci de kilograme de orez fortifiat cu vitamine. 

Ajutoare.  Un cuvânt pe care, până să invadeze rușii toată Ucraina în februarie 2022, nu-l mai auzisem din copilăria mea post-1989. Diferența e că atunci le primeam, acum le ducem. 

Eu stau pe bancheta din spate a camionului, între saci de dormit, unelte, rucsacuri și geci. Fumez, îmi iau notițe și filmez. Probabil că ar trebui să-mi fie frică, dar nu simt nimic. Nu mi-am imaginat că o să fiu vreodată atât de aproape de un război. 

Vocea molcomă de Mureș a lui Gabor Petru, siguranța că a mai făcut de multe ori drumul și lumina de la ora albastră fac realitatea războiului de peste deal absolut improbabilă. „Satul ăsta îl țin de nouă luni”, zice Petru. Pentru că e departe de granița cu România, la 470 de kilometri spre est, și aproape de front, „Voluntari fără frontiere”, ONG-ul pe care-l conduce șoferul nostru, face transporturi umanitare aici „doar” o dată la o lună. 

Drumul e desfundat, așa că înaintăm cu vreo 20-30 de kilometri la oră. De cam 50 de minute, de când am ieșit din Mikolaiv, principalul oraș din zonă, n-am mai văzut mașini civile. Doar camioane, jeepuri și ambulanțe, toate în culori de camuflaj, cu însemne militare sau umanitare. Localnicii au murit sau au fugit, iar cei care n-au unde să se ducă trăiesc greu. Nici pe timp de pace viața în zona asta rurală nu era tocmai ușoară.

La ieșirea din Snihurivka, pe stânga, zace un vehicul militar rusesc, vopsit cu o literă Z mare și albă. Pe dreapta e o întreprindere agricolă complet ruinată. Satul ăsta a fost sub ocupația rușilor, zice Petru. La câteva luni după ce l-au eliberat ucrainenii, pe când oamenii încercau să revină la viața dinainte, rușii au trimis o rachetă țintit, direct în clădirea unde se procesau semințe de floarea soarelui. Le-au furat sătenilor rămași în viață una din puținele surse de hrană. 

În jurul mașinii rusești cu Z flutură o bandă de plastic roșu cu alb. Nu-i indicat să te apropii, dar colegul nostru de drum, un fotograf de agenție de presă, plecat în misiune în timpul liber, se bagă în groapa puțin adâncă și descoperă zeci de cartușe goale. Umple o sacoșă și o pune în camionetă la picioare, printre pungi pline cu bomboane. Suvenire din Ucraina, toamna 2023: ciocolată în ambalaje strălucitoare și proiectile transformate-n artă. (O să afle mai târziu că e ilegal să scoți efecte militare din țara aflată în război – cu excepția situației în care ți le face cadou cineva din armată, după ce le-a integrat într-o operă de artă.) 

Șoferul îl zorește pe fotograf, pierdem lumina și drumul e prost. Sunt doar 7 kilometri până la Pavlo-Mareanivka, cătunul care ne e destinație, dar o să-i facem greu. Nicio lumină nu e aprinsă atât de aproape de front, după ce se lasă întunericul la ora 17. Pe noi farurile ne fac ușor de detectat. În plus, e o idee foarte proastă să calci pe iarbă într-un loc ca ăsta. Ucrainenii deminează zonele eliberate de sub ocupație cât de repede pot, dar n-ai de unde să știi dacă au dibuit toate minele. Marcajele cu bandă de plastic, ca cel din jurul gropii, au fost luate de vânt sau distruse de intemperii și nimic nu te mai avertizează. Minele antipersonal sunt gândite să ucidă pe loc – sau măcar să te schilodească bine de tot, pe viață. 

Cum lăsăm Snihurivka în urmă, apar și marcajele mai puțin efemere: plăcuțe metalice înfipte în pământ, pe care scrie „Atenție, mine. Nu călcați”. Dealul din stânga e verde, dar presărat din loc în loc cu tehnică militară distrusă. Un tanc rusesc incendiat. O rachetă mică înfiptă în pământ – i se vede doar coada de vreo 30 de centimetri și arată exact ca-n desene animate. O să crească iarba peste ele, zice Gabor Petru. Încetinește și ne arată un sac alb în vârf de băț pe marginea drumului. „Aici s-au predat mulți ruși.” După dealul din dreapta, de care ne desparte râul Inhuleț, rușii încă nu s-au predat.

E teribil de liniște, drumul intră într-o pădurice. Ne ghidăm după pământul de pe jos – dacă pare proaspăt răscolit, trebuie să ocolim, pentru că s-ar putea să ascundă proiectile neexplodate. Petru s-a mai întâlnit cu ele. Pe antebraț are o cicatrice lungă de vreo 10-15 centimetri, trandafirie, destul de proaspătă. E din iunie 2023, când a activat o mină tip „fluture” adusă de apele revărsate în urma bombardării barajului de la Nova Kahovka. 

„Îți dai seama ce desparte liniștea de zgomot?”, zice Gabor Petru. „Un deal.” 

Afară s-a întunecat de tot.

Gabor Petru are 41 de ani. A fost șofer de TIR prin toată Europa – „pe comunitate”, cum zice el. A avut și o firmă de transport, dar când s-a apucat de voluntariat a închis-o. În seara asta tocmai a descărcat zeci de cutii și bidoane într-un cătun sărac din sudul Ucrainei și apoi, neobosit, s-a suit din nou la volan. Vom face drumul înapoi spre Mikolaiv, apoi Tatarbunar după Izmail – și, mai apoi, dacă avem noroc și ajungem la timp la graniță, România. Anii de condus ai lui Petru se văd în lejeritatea cu care navighează până și pe drumul ăsta de țărână, printre câmpuri minate. E calm, dar ochii lui mari, albaștri, se concentrează pe fâșia cuprinsă în bătaia farurilor. 

Lumina și atenția sunt esențiale în bezna pe care-o străbatem. De pildă, dacă vedem că scapără scântei în depărtare, să nu ne speriem. „Sunt soldați [ucraineni]. Trebuie să ne oprim, că altfel trag.” De unde până acum a fost mai degrabă taciturn, Petru se animă și ne învață cum traversezi războiul. Poate e adrenalina.

„Să fiți atenți”, ne spune mie și copilotului. „Dacă vedeți că vine o mare lumină, să ziceți și ne oprim și vedem dacă are traiectorie spre noi. Dacă se duce în altă parte, treaba ei.” Lumina mare e racheta rusească. Odată lansată, nu-și mai poate schimba cursul în zbor. „Dacă vine spre noi, ori o luăm cu mare viteză înainte, ori cu mare viteză înapoi. Ăsta e avantajul când ești la volan, controlezi situația. Dacă ești atent.” Și apoi, după câteva secunde de liniște: „Zice lumea că de rachete nu poți să scapi. Poți.”

În cele 20 de minute de beznă, cât facem drumul de țară înapoi spre Snihurivka și apoi Mikolaiv, îmi este în sfârșit frică. Mașina descărcată de ajutoare e mai ușoară, deci merge mai repede. Dar suntem cu spatele la front și minele-s tot acolo, pe marginea drumului. Îmi dau voie să simt frica doar până ajungem la șoseaua asfaltată. Dup-aia o să fie bine. Oricum, tot ce am e încrederea în șofer și în cursele din care a scăpat teafăr, în ultimii lui doi ani în Ucraina invadată. Povestește că prin aprilie 2022 l-a prins noaptea pe drum chiar pe-aici, în apropiere de Mikolaiv. A adormit adânc într-un cort de armată. Dimineața s-a trezit înconjurat de soldați ucraineni uciși într-un atac de peste noapte. 

Pactul meu cu mine n-are prea mare logică, dar nu cu logica treci teama. Cam cum zice și Petru: „Trăim fiecare ce ne e scris”. 

Lui Petru i-au fost scrise multe în cei 41 de ani de viață. De când face voluntariat în Ucraina a adunat peste 15.000 de euro în datorii și spune că e parte din motivul pentru care l-a părăsit soția. „Bogat am fost odată, nu mai vreau să fiu, că bogăția m-a dus la pușcărie. Am uitat ce-i aia viață”, ne spune, în timp ce conduce în întuneric. (O să-mi povestească mai târziu că a avut două fabrici de debitare de bușteni unde făcea totul „la negru”. L-au prins autoritățile și, în total, a stat opt luni în arest.) 

În cele două zile pe drumurile din sudul Ucrainei ascultăm în buclă aceleași câteva zeci de melodii, de la Vlăduța Lupău la Celine Dion. Lui Petru îi place în mod special una de Armin Nicoară cu Georgiana Lobonț, „Fata mea”. Fredonează: „Doamne, Doamne, numai ție / zi de zi îți mulțumesc / că mi-ai dat un înger mie, / o fetiță și-o iubesc”. Fiica lui, acum în vârstă de 18 ani, a avut în copilărie o formă rară de cancer osos. S-a vindecat la 13 ani. Voluntarul simte că a rămas de-atunci cu „o datorie față de Dumnezeu”. A căutat să facă bine, însă, spune el, abia când a început războiul a simțit că gesturile lui chiar contează.

Acolo e „de ce”-ul lui Petru. „Când îi văd pe copiii ăia, așa veseli și plini de energie, nici nu pot să mă uit la ei.” Vede cum își trăiesc copilăria în bătaia focului și-n sărăcie lucie. Spune că și el a crescut sărac și știe cum e să n-ai ce mânca cu zilele. La Pavlo-Mareanivka, de pildă, un blond de vreo 5-6 ani ne-a privit curios prin geamul unei case de chirpici în timp ce, sub ochii lui, în curte, adolescenți, multe femei și câțiva bărbați descărcau cutii din camioneta cu care sosiserăm noi. Un fel de tetris supradimensionat, în lumina slabă a unui singur bec și a farurilor, la foarte puțini kilometri de amenințarea rușilor. S-au strâns zeci de oameni în câteva minute. Mulți tineri – prea săraci și prea aproape de front ca să plece. O să vină iarna. Petru le promite că data viitoare le aduce haine și pantofi, le are strânse la depozitul de la Isaccea, unde își încarcă mașinile pentru drum.

Cu o zi înainte am poposit în Posad-Pokrovske, un sat la doar 15 minute de orașul Herson. Hersonul a fost eliberat de ucraineni pe 11 noiembrie 2022, după o ocupație agresivă. Însă rușii n-au renunțat la zonă și, în iunie 2023, au bombardat barajul de la Nova Kahovka. Apa pe care-o stăvilea digul a inundat întreaga regiune. În continuare se duc lupte deschise în satele ocupate din jurul Hersonului, de pe celălalt mal al râului Nipru. Fix când ajungem noi, dinspre oraș se aude un sunet rotund, care umple aerul. Închipuie-ți o mie de petarde detonate simultan, dar amortizate, ca de o pătură uriașă, de distanța de 30 de kilometri dintre noi și front. Așa sună o rachetă. 

Cerul e foarte senin. Din când în când, îl mai brăzdează dungi albe răzlețe. Nu sunt de la avioane, pentru că cerul de deasupra Ucrainei s-a închis odată cu războiul. Sunt tot de la rachete. Pe jos sunt melci mici, ca la mare. Marea Neagră e acum și foarte aproape, și foarte departe pe harta Ucrainei. Lumina de plină toamnă se revarsă ca mierea prin porțile de tablă ciuruite de gloanțe. Flutură steaguri bleu-galbene jerpelite. Gutuile putrezesc pe jos, strugurii se usucă pe viță, cine să-i culeagă? Aici frumusețea e fundalul distrugerii – sau invers. Gândul ăsta e atât de crud că-i aproape înnebunitor.

Mai toți cei rămași în sat sunt la vârsta la care ar trebui să se bucure de pensie. Acum, se bucură până la lacrimi când Petru și voluntarii lui ucraineni, etnicii români Ghenadi și Oksana, le oferă pungi de orez și bidoane cu apă. Un „дякую” („mulțumesc”) de la o femeie care încarcă apa într-o roabă și pleacă s-o împartă mai departe, la vecinele și mai bătrâne. 

La Posad-Pokrovske nicio casă n-a scăpat neatinsă. Unele au acum prelate albastre în loc de acoperiș sau geamuri. Casa doamnei Ianina, la care a muncit o viață cu soțul ei, e distrusă aproape complet, cu toate măruntaiele și mărunțișurile unei familii azvârlite pe jos, printre bucăți de ziduri și tavan. „Moșul” Ianinei doarme în containerul de la ajutoare, în care locuiesc acum cu toții. Au avut trei fii – unul a murit, altul e pe front, iar celălalt a scăpat cu viață din ocupația Hersonului. Cel care a trăit în orașul capturat de ruși și-a pierdut acolo picioarele. Acum e în scaun cu rotile. După ce terminăm de împărțit ajutoare familiei lor îl văd că plânge. Apoi ne spune: „Все буде добре”. Totul o să fie bine. Ianina ne dă fiecăruia câte un măr mare și roșu.   

Noi descărcăm și aici cutii, primim miere, explorăm curți părăsite. Un bătrân ne cheamă să ne arate ce i-a mai rămas din casă. Zâmbește, dar îi curg lacrimi în tăcere. În fața unei porți, stingher ca o țestoasă extraterestră, un capac de tanc. În altă parte, o boxă JBL și un adidas lângă o casă bâtrânească – oare au rămas de la soldații ruși sau de la ucraineni? Nu știu ce să simt despre obiectele astea, dar îmi face rău fizic gândul că aceste case, în care au trăit familii și au crescut copii, au fost transformate în redute de război.

Petru filmează un video pentru social media. Îndreaptă telefonul spre mine și spune: „Ca să nu ziceți că femeile n-au curaj”. Îmi vine să intru în pământ. 

Cu o noapte înainte, la Mikolaiv, el a dormit în camion, eu în hotelul plătit de armata Ucrainei. Pe la 1 noaptea a început alarma de raid aerian – „urlă lupii”, cum spune voluntarul. Eu m-am băgat un pic în baia din camera de hotel, ca să fie doi pereți între mine și exterior, apoi am dormit dusă până dimineața. A doua zi, la cafeaua băută din mers, Petru ne-a zis că au fost vreo cinci alarme peste noapte – și aveau să mai fie și peste zi. De la un punct încolo te obișnuiești cu ele. 

Un bloc afectat de bombardamentele rușilor. Fundalul sonor e alarma de raid aerian înregistrată în noaptea precedentă. Mikolaiv, 30 octombrie 2023.

A doua zi, Petru a condus, a încărcat și descărcat mașini, a primit sute de mesaje de la oameni care-l așteaptă, s-a întâlnit cu militari ucraineni care i-au strâns mâna, și ne-a adus pe toți înapoi cu bine acasă. 

În curând se vor împlini doi ani de când Gabor Petru duce ajutoare în Ucraina. Dacă-l întrebi când mai face un drum, nu știe să-ți spună: imediat ce strânge banii. Îi trebuie pentru combustibil, bacul care-l trece Dunărea la graniță și taxe de pod. Are nevoie să mai repare la mașinile târșite pe drumuri bombardate sau desfundate. 

Prima cursă a făcut-o în martie 2022, în primele zile de război, când cozile la graniță erau infernale, iar el intra într-o țară pe care n-o mai văzuse niciodată, supusă unei invazii totale. S-a dus la un adăpost de copii de lângă Cernăuți. De-atunci, zice el, a depășit lejer o sută de drumuri. Poți să le urmărești în timp aproape real, în reel-uri și live-uri pe pagina lui de facebook – cel mai departe a ajuns la Sumî, la doar 50 de kilometri de granița cu Rusia. O ucraineancă mutată în Canada îl rugase să-i recupereze rudele de acolo. De-a lungul războiului a transportat mulți refugiați, pe care i-a dus fie în vestul relativ pașnic al Ucrainei, fie în România. 

Lui Gabor Petru nu îi e frică să spună că îi e frică. „Să nu credeți că nu mi-e teamă pentru viața mea”, scria pe facebook la începutul lui 2024. „Dimpotrivă, chiar mi-e teamă la fiecare drum. Înainte să plec, spun o rugăciune și mă uit în jur, apoi mă întreb dacă merită să-mi risc viața din nou și din nou. Apoi închid ochii și văd toate chipurile celor la care ajung, văd speranța pe care le-o dau și frica dispare și eu pornesc la drum.” 

„Oameni care n-au nicio soluție” îi numește Petru pe cei pe care-i ajută. În atâtea zeci de mii de kilometri, voluntarul a pierdut lucruri și a câștigat oameni. Zice că e la al treilea pașaport de când a început războiul. Avea atâtea vize de intrare și ieșire din Ucraina că vameșii începuseră să-i ștampileze și paginile cu informații personale. 

A pierdut și din încărcătura de ajutoare. În primele săptămâni ale războiului, când rușii erau la tot pasul, consemnul era că invadatorii își arvunesc 10% din orice transport umanitar. Voluntarul povestește că l-au oprit o dată pe autostrada dintre Kyiv și Sumî și i-au luat tot din mașină, inclusiv tampoane și scutece. Atunci spune că nu s-a putut abține să nu comenteze, așa că i-au dat la schimb un pat de pușcă în dinți. Pe alți voluntari, însă, i-au împușcat, deci consideră că a scăpat ușor.  

Nu e valabil și pentru mașinile cu care pleacă în Ucraina – al doilea cel mai important și fragil element din cursele lui umanitare. Prima camionetă a sucombat unei daune totale în apropiere de podul aruncat în aer de pe autostrada Kyiv-Jitomir. Era zăpadă și a intrat în plin în niște fortificații nesemnalizate din beton. A doua, primită de la o voluntară din Suceava, a sfârșit cu motorul „gripat” de o schijă a unui proiectil, care pătrunsese printr-un far. În octombrie 2023, când l-am însoțit pe Gabor Petru, am plecat la drum cu două vehicule. Un Mercedes albastru cumpărat din banii voluntarilor din Vama Isaccea, care a avut nevoie de reparații în valoare de aproape 3.000 de euro doar ca să poată funcționa. Cealaltă mașină, un Renault (oarecum) nou, este mândria flotei Asociației „Voluntari fără frontiere”, al cărei președinte e Petru.

Povestea acestui camion, donat de un binefăcător maltez care vrea să rămână anonim, se împletește cu cea a ONG-ului. Maltezul și-a dorit să-l însoțească pe Petru în Ucraina, la Herson. Când au revenit din cursă, donatorul i-a spus că nu-i mai e frică de rachetele rusești, dar se teme de mașina veche și uzată a românului. I-a zis să-și aleagă orice camionetă vrea el, doar să fie mai bună. La câteva săptămâni după ce Asociația „Voluntari fără frontiere” luase naștere oficial, în septembrie 2023, Gabor Petru anunța că a primit camioneta. „De acum, doar să reușim să adunăm cât poate duce mașina asta”, scria el pe facebook. Sigur, și Renaultul era deja rulat, dar avea mai puțini kilometri la bord, trei paturi în care să se poată odihni voluntarii când îi prinde noaptea pe drum (am dormit și eu în unul dintre ele) și o capacitate de opt europaleți. Într-o mașină încap bunuri în valoare de 6.000 până la 12.000 de euro. Dacă tot nu reușești să-ți faci o idee despre importanța muncii lui Petru, gândește-te că în zonele în care ajută el nu mai există o rețea funcțională de apă potabilă. „Acolo unde nu ajunge nimeni”, cum zice voluntarul, un europalet cu bidoane de 10 litri potolește setea unui sat întreg.

Tot donatorul maltez susține, de altfel, și întreaga organizație – adică le plătește lui Gabor Petru și colegei lui, Ella Mihaela Cristea, două salarii minime pe economie. Ella, care împlinește anul ăsta 31 de ani, spune că viața i s-a schimbat când a făcut pentru prima oară voluntariat, pe final de liceu, într-o secție de oncologie pediatrică. Tânăra, care înainte a lucrat în companii de marketing, s-a implicat încă de la începutul războiului în eforturile de primire a refugiaților la Gara de Nord din București. Atunci, în martie 2022, și-a dat pentru prima oară demisia. A doua oară a fost anul trecut în toamnă, când au fondat asociația. Petru, care simțea că nu are cu cine să facă un ONG, pentru că majoritatea oamenilor „ajută selectiv”, a găsit în Ella un partener egal ca energie și altruism. Astăzi, el e președintele Asociației „Voluntari fără frontiere”, iar ea e vice. Ella spune că, oricât ar fi de greu ce fac ei acum, nu regretă nicio secundă.

Și, pe măsură ce războiul din Ucraina se lungește, e din ce în ce mai greu. Dacă la început mobilizarea în jurul lui Petru era consistentă și reușea să strângă repede banii necesari pentru drum, acum oamenii donează semnificativ mai puțin și mai rar. De-asta fiecare postare făcută de Ella și Petru e însoțită de îndemnuri la donații. Voluntarul mi-a arătat conturile asociației, ca să văd cum bate vântul prin ele: sumele erau 0 lei, minus 17 lei, 12 euro și, cea mai mare, 170 de lei. Gabor Petru face adesea drumurile către zone vulnerabile din sudul Ucrainei pe banii lui sau cu împrumuturi de la cunoscuți.

Punctul zero pentru fiecare astfel de călătorie, sediul Voluntarilor, se află în orașul Voluntari de lângă București, într-o casă mică și joasă. Curtea aduce a atelier auto improvizat, combinată cu depozit de materiale de construcții. Petru merge neîncetat pe teren, Ella îl însoțește uneori, iar în restul timpului îl ajută cu administrative, birocrație și comunicare. O armată caritabilă din doi oameni și două mașini. Un nucleu care aprinde o rețea de zeci de voluntari, răspândiți prin România, Europa, Statele Unite – și pe harta întunecată a Ucrainei. 

Fotografie de Larisa Kalik

Anya Trush e unul dintre acești voluntari fără frontiere. Are tot 41 de ani și a trăit o viață în Herson, inclusiv în cele nouă luni de ocupație rusească. Spune că nici nu s-a gândit să-și părăsească orașul după ce a început războiul. S-a temut, în schimb, pentru fiul ei, care are doar 18 ani, și i-a interzis să iasă din casă cât a ținut ocupația. A reușit să-l ducă la rude, într-o zonă liberă din Ucraina, în timp ce ea a rămas în Herson, fără job, dar cu niște economii strânse înainte de începerea războiului.

Anya povestește că a început să facă voluntariat în acele prime zile de război. Ducea medicamente și hrană vecinilor care nu puteau să iasă din casă. În curând, însă, magazinele s-au golit de marfă ucraineană, iar rușii au început să aducă de-ale lor, la prețuri exorbitante. Oamenii nu mai aveau de muncă, iar bancomatele nu mai funcționau, pentru ca măcar pensionarii să-și poată scoate banii. Atunci, spune ea, „am început cu toții să împărțim ce aveam. Ne-am apropiat din ce în ce mai tare.” De unde înainte vecinii abia se salutau, acum se întreabă zilnic dacă au ce mânca sau le lipsește ceva. Așa au supraviețuit.

Eliberarea Hersonului pe 11 noiembrie 2022 a provocat un val de euforie – Anya povestește că oamenii îmbrățișau militarii ucraineni pe străzi, alergau strigând „ura!” și fluturând steaguri pe străzi. Nu conta că nu aveau apă, curent electric sau semnal la telefon – rușii distruseseră rețelele de utilități în timp ce se retrăgeau. „Suntem liberi, nu ne mai e frică să ieșim din casă, să ridicăm capetele și să vorbim, nu ne mai plecăm ochii.” În acele prime săptămâni de după eliberare, oamenii stăteau cu orele la coadă să ia apă. Primii voluntari care i-au ajutat au venit din Mikolaivul învecinat, mai întâi cu lumânări, apoi cu generatoare. Anya spune că-și încălzea casa cu o oală de 10 litri plină cu apă, lăsată pe aragaz. A învățat atunci cum să te speli pe dinți și pe față și să tragi și apa la toaletă folosindu-te de o singură sticlă.

Însă aproape toți tinerii au plecat după eliberarea orașului, iar bătrânii rămași au nevoie de ajutor. Printre cei plecați în noiembrie 2022 se numără și Irina, prietena Anyei, care a ajuns în România, unde a aflat că Petru strânge ajutoare pentru zona lor. „Prima oară când a venit Petru la noi ne-am bucurat foarte tare, pentru că ne era foarte greu să găsim de mâncare.” Irina îi dăduse voluntarului adresa Anyei, care ceruse ajutor pentru bătrânii din blocul ei. Au păstrat legătura și, cu timpul, Anya i-a devenit verigă de legătură: ea află cine are nevoie de hrană sau alte necesități de bază și îl direcționează într-acolo.

Statutul ei de voluntar în rețeaua lui Gabor Petru s-a cimentat odată cu bombardarea barajului de la centrala electrică din Nova Kahovka. Pe 6 iunie 2023, tone de apă s-au dezlănțuit asupra a mai mult de 40 de localități. Mii de oameni s-au trezit sinistrați și cel puțin 50 au murit, la fel ca mii de animale. Voluntarul român a sosit la fața locului fără să stea pe gânduri. Deja cunoștea zona și a înțeles imediat cât de gravă și de urgentă e situația. Cei din zonele inundate nu puteau să aștepte prea mult după ajutor. Când Petru a ajuns în Herson, Anya și prietena ei, refugiată dintr-o zonă încă ocupată a regiunii, s-au suit cu el în mașină și au plecat spre satele aflate sub apă. Au dus pachete de mâncare, medicamente, perne, saltele, haine și esențiale pentru igienă.

Bucăți întregi din regiunea Herson rămân și astăzi sub ocupație. Acolo, dacă nu vrei să rămâi fără casă și/sau pensie, ești forțat să iei cetățenia rusă. Iar rușii continuă să bombardeze și orașul eliberat. Unii au plecat din Herson pentru că au cedat psihic. Alții s-au întors. „Spun că sunt pregătiți să trăiască chiar și sub bombardamente, dar, mai important, în casele lor”, zice Anya. Nici ea n-are de gând să plece. „Nu pot. Stau între cei patru pereți ai mei ca într-o fortăreață”, explică femeia.

Între timp, ca mulți dintre cei rămași, Anya a învățat să deosebească sunetele de mortier de cele de tanc și face diferența între momentele când trag „ai lor” și când trag rușii. Și stă cu ochii pe nevoile celor din jur. Multe animale au rămas fără stăpân și nu e loc în adăposturi pentru toate. Locuitorii din Herson duc lipsă de materiale de construcție cu care să-și refacă casele distruse de bombardamente. Petru, spune Anya, întreabă întotdeauna ce le trebuie – și nu uită pe nimeni. Dacă unor oameni imobilizați la pat le lipsesc scutece sau în Herson nu se găsesc medicamente pentru cei bolnavi sau cu dizabilități, Petru face rost. Colaborează cu o rețea extinsă de companii și ONG-uri, din România și din străinătate, care îl ajută cu donații în bunuri pentru Ucraina. Copiilor le aduce mereu cadouri, iar cățeilor de pe străzi hrană. Acum, de pildă, au început să facă pachete pentru armată: căciuli, șosete de iarnă, pad-uri de încălzire pentru corp și mănuși. Petru le-a adus supe calde pentru soldați. În pachete, voluntarele pun desene făcute de copii, pentru că militarii le-au zis că-i ajută să știe că cineva se gândește la ei. 

Anya se gândește și la Petru, despre care spune că i-a devenit prieten, iar colegii, voluntarii și donatorii din jurul lui familie. Ori de câte ori află că voluntarul român s-a pus din nou în mișcare către Herson își face griji dacă o să ajungă cu bine. Îi admiră răbdarea, puterea și perseverența – „asta nu este țara lui, dar ne ajută atât de mult”. Zice că i-a mulțumit o dată, iar el i-a răspuns: „O să fiu cu voi până la capăt”. 

La capătul celor două zile petrecute pe drum, până-n sudul Ucrainei și-napoi, noi, voluntarii români ai lui Gabor Petru din octombrie 2023, am înnoptat la graniță. Am dormit în camioane pe malul ucrainean al Dunării. Pontoanele se închiseseră la miezul nopții, din cauză că doar cu o lună înainte, pe 26 septembrie, rușii le bombardaseră în noapte. La final de octombrie urmele distrugerii erau încă acolo. Le-am văzut în lumina sclipitoare a dimineții la mal de Dunăre – și mi-am dorit ca cei care cred că războiul ăsta s-a terminat sau că e undeva departe să le vadă și ei. N-ai voie să fotografiezi la vamă, dar nici nu poți să uiți. Un post de grănicer distrus, plastic și aluminiu contorsionat, și schelete carbonizate de camioane – niște animale stranii, rănite, din post-antropocen. Orașul tulcean Isaccea e la nici 9 kilometri distanță.

Petru a trăit bombardamentul din septembrie pe viu. Stătea să treacă prin controlul vamal când au început să pice dronele. A apucat să-și urce mașina pe bac și a traversat fluviul, cu drone care cădeau la câteva zeci de metri de el. A filmat, iar apoi a povestit incidentul pentru presă. Spunea că oamenii din jur erau ca paralizați și nu păreau să înțeleagă ce se întâmplă.  

I-a trecut drona pe la ureche, dar nicio secundă nu și-a pus problema să nu continue cursele umanitare săptămânale, chit că de-atunci datoriile i s-au mărit și pe lume a mai bubuit un război. Ca să înțelegi ce fel de om e Gabor Petru, trebuie să știi că în ultimii doi ani a luat doar câteva pauze de la Ucraina. Prima dată a fost ca să meargă cu ajutoare în Turcia, după cutremurul devastator din februarie 2023. Zicea la întoarcere că încă are momente în care simte mirosul „de viață și de moarte. Nu îl pot descrie, o combinație între praf și sânge. Simți cum miroase moartea, în timp ce oamenii caută viața”.

Apoi, în octombrie anul trecut, s-a reaprins pârjolitor conflictul din Gaza, între Israel și Palestina. Nu m-a mirat să-i văd pe Petru și Ella la știri, în aeroportul Otopeni, împărțind ajutoare refugiaților palestinieni. De altfel, în poza ei de profil de pe facebook, Ella strânge la piept o fetiță palestiniană, în ochii căreia n-ai cum să nu vezi teroarea. Voluntara îmi povestește că refugiații adulți i-au arătat și i-au trimis imagini îngrozitoare cu distrugerea orașelor lor și masacrarea celor ca ei. Înainte să mi le arate și mie mă întreabă dacă sunt sigură că mă ține inima. Mă ține, dar mă prinde din urmă și plânsul, după doar câteva secunde și cadre cu copii însângerați. 

Mi le-a arătat în decembrie anul trecut, când le-am făcut o nouă vizită celor doi voluntari fără frontiere, în mica lor casă-sediu din Voluntari. Am vorbit despre toată durerea de pe lume. Era cu doar câteva zile înainte de Crăciun, iar ei se-ntorseseră dintr-o tură lungă, de 9 zile, în care fuseseră atât în Periprava cea izolată din Delta Dunării, cât și-n Ucraina. Moși Crăciun pentru români și lipoveni care trăiesc în cea mai cruntă sărăcie, precum și pentru copii ucraineni rămași fără părinți. 

Copiii sunt probabil cel mai important motiv pentru care Petru n-o să se oprească din ajutat prea curând. Îmi arată poze cu o fetiță blondă de vreo 6 ani, unul din „copiii lui de suflet”, care-l cuprinde cu toate puterile și zâmbește. Spune că, pentru cei pe care-i vizitează de mult timp deja, nu mai e despre bomboane, jucării sau cadouri. Copilul „te vede pe tine și zice: «Uai, o venit la mine iară! Uuu, super, ăsta-i omu’ meu!».”

Apoi, mai spune Petru, nu-l lasă conștiința. „N-ai cum să abandonezi, că e omul ăla acolo. Oricât aș încerca să-mi reneg gândurile, eu știu fizic, 100%, că l-am văzut eu că e acolo. El e în groapa aia a lui și așteaptă. N-are cum să plece. Are cum să plece? N-are unde să plece.” Îmi spune de bătrânii din satele ucrainene recent eliberate, care „s-or resemnat cu viața” și cu faptul că la ei nu ajunge nimeni. Odată, unul dintre ei a mâncat orez crud în fața lui. Îmi spune și de bătrânul de la Periprava, care i-a zis că de trei zile mânca doar pește din Dunăre și l-a întrebat insistent dacă sigur la el voiau să ajungă cu ajutoarele. O intuiție antropologică dobândită pe teren l-a învățat pe Petru să nu se ducă la oamenii de pe „lista primarului”, ci să întrebe în sat, din om în om, cine-s cei mai nevoiași. Bătrânul neîncrezător i-a zis că la el nu a ajuns nimeni niciodată, cu nimic, pentru că e lipovean. „Din câte știu eu, bade, ești om”, a venit replica voluntarului.   

Tot în decembrie, Humanitarian Hub Isaccea, organizația care deține depozitul de unde își încarcă Gabor Petru mașinile cu ajutoarele donate de colaboratorii săi i-a numit pe membrii „Voluntari fără frontiere” „singurii care ajung în continuare în zonele de conflict [din Ucraina]. Pentru acești oameni nu există sărbători sau zile libere. Mulțumim vouă pentru grija pe care o purtați.” Pentru Petru, asta a fost și o dovadă că munca lor e esențială, dar și un gest curajos din partea unui ONG care trăiește din donații și a riscat astfel să-și alieneze donatorii și să supere alte organizații, mai puternice financiar. 

Asta e, de altfel, și ceea ce-l supără pe voluntar: sistemul caritabil global, în care organizațiile mari beneficiază de sume importante de bani – care însă, zice el, nu ajung mereu unde trebuie. Îmi spune că s-a întâlnit pe teren, aproape de front, cu un reprezentant al Organizației Națiunilor Unite, trimis acolo să facă statistici cu populația rămasă. „Zic: «Măi omule, oamenii ne spun că merg ăia de la Națiunile Unite până în zona de conflict, iau date și pleacă, dar nu-i ajută niciodată cu nimic. Adică voi faceți ce? Vă uitați: Bă, ăștia mai trăiesc, nu mai trăiesc? Pe cine ajută, în afară de buzunarele voastre, conturile voastre, să arătați: Da, uite, am fost aici, am făcut poza asta? Confirm că ai fost cu adevărat acolo, dar nu ai ajutat pe nimeni.»” 

Gabor Petru (în blugi și tricou gri), alături de voluntari români și ucraineni și de militari din armata Ucrainei. Fundalul sonor e asigurat de un cetățean din Mikolaiv, care cânta dimineața pe stradă la trompetă celebrul imn neoficial al războiului din Ucraina, „Oi, u luzi cervona kalîna”. 30 octombrie 2023.

Vorbim minute-n șir despre ce-l face pe el să parcurgă zeci de mii de kilometri, să se îndatoreze, să doarmă-n camioane, să valseze printre drone și mine, să care tone de hrană, apă, medicamente, mâncare pentru animale și ajutoare pentru armată. În timp ce povestește, îmi arată sute de poze cu oamenii pe care-i ajută. Îi cunoaște după nume, le știe vârsta, bolile și suferințele pe care li le-a pricinuit războiul. Și se însuflețește din ce în ce, ca în seara aia de sfârșit de octombrie, când ne explica cum supraviețuiești unui atac cu rachete. „Cum să nu mă duc înapoi la el? Uită-te!”, aproape îmi strigă, în timp ce-mi arată pe telefon poza unui băiat, cu un sfâșietor amestec de tristețe și recunoștință în privire. „Cum să transmit eu emoția copilului ăstuia la unu’ care numai s-o uitat la poze? (...) Oricât ai fi de obosit, îți transmite o energie pozitivă incredibilă. Să fie și 7.000 de rachete, că nu te mai interesează. Așa putere-ți dă – că te protejează ei.”

Pe 10 ianuarie, când a împlinit 41 de ani, voluntarul a explicat o dată în plus, pe facebook, ce-l ține pe drumuri, livrator de speranță: „Avem o viață și nu contează cât de bogați suntem sau cât de cunoscuți suntem. Tot ce contează e ce facem din momentul în care ne naștem și până în clipa în care povestea se termină. Poate greșesc sau poate nu, dar nu am niciun regret pentru tot ceea ce am pierdut sau am făcut în tot acest timp. Și vă mulțumesc pentru că mi-ați fost alături în această călătorie – o călătorie care încă nu s-a terminat.”

Eu cred că Gabor Petru a aflat, văzând și făcând, ceva foarte important. Ceva ce alții dintre noi au învățat din cărți, de la terapie sau, în cazul meu punctual, dintr-un editorial al psihoterapeutului Eugen Hriscu, publicat imediat după incendiul din clubul Colectiv. Ca să dai sens unei tragedii pe care n-o poți prevedea, controla sau opri, trebuie să simți că ai cum să ajuți. Și, dacă poți, chiar s-o faci. Să-ți dai un sens, într-o poveste complet absurdă și paralizant de tristă.

Dacă vrei să-i ajuți pe „Voluntarii fără frontiere” să continue să ajute, poți să donezi în conturile de mai jos:

LEI: RO73BREL 0002 0041 5437 0100
USD: RO24BREL 0002 0041 5437 0303
EURO: RO35BREL 0002 0041 5437 0202
LIRE: RO94BREL 0002 0041 5437 0401
SWIFT: BRELROBU
Sucursala Librabank, Agenția Voluntari.
Paypal: PetruIoanG
Revolut: petrugaborvff
Contact 0771 703 107 / 0748 663 211

Sau poți să completezi declarația 230, prin care redirecționezi 3,5% din impozitul pe veniturile generate în anul 2023 către „Voluntari fără frontiere”. Durează două minute.

La acest material a contribuit jurnalista Larisa Kalik.

Fotografiile, videourile și înregistrările audio a fost realizate de autoare, cu excepția situațiilor în care se specifică altfel.

Editori: Andra Matzal și Vlad Odobescu.

Ioana Cîrlig a selectat și editat imaginile.

Articolul a fost realizat în cadrul Burselor pentru jurnalism despre filantropie, program realizat de Asociația pentru Relații Comunitare și susținut de Lidl România.