Actual

Povestea literaturii

Rating Scena 9 ★★★★★☆☆☆☆☆

de Mihai Iovănel

Iată o carte instructivă, care se citește ușor și cu mare plăcere. Lumea scrisă. Povești care au schimbat oamenii, istoria și civilizația de Martin Puchner, publicată la Polirom, este o istorie a literaturii mondiale sau planetare. (În engleză i se spune „world literature”, dar vechea traducere „literatură universală” nu mai sună OK, fiind asimilată eurocentrismului cu pretenții de buric al universului). Martin Puchner, profesor de engleză și comparată la Harvard, împletește elegant informația istorică, informația literară și chiar informația turistică (ca orice bun american care raportează asupra unui subiect, ține să se deplaseze el însuși în locurile asociate cu cărțile despre care scrie – Ierusalim, India, Caraibe ș.a.m.d.). 

În recenzia de față am să comentez doar titlul și subtitlul. Cine dorește mai mult poate citi cronica lui Alex Goldiș sau îl poate asculta chiar pe Puchner, prezent săptămâna asta în București (sâmbătă  20 aprilie, ora 17.00, Cărturești Verona).

Titlul Lumea scrisă (Written world în original) are nevoie de două precizări. Prin literatură, Puchner nu înțelege doar ficțiune și poezie, nu doar Odiseea, O mie și una de nopți, Don Quijote, poezia Annei Ahmatova și a lui Derek Walcott (scriitor din Caraibe laureat cu Nobel în 1992) ori romanele din seria Harry Potter. Include aici și scrieri sacre (inevitabil, dragă Watson, dat fiind că în Europa literatura s-a desprins de religie doar de câteva secole): Biblia (Biblia evreiască, Noul Testament creștin, plus diversele lor traduceri: Vulgata latină, traducerea în germana populară a lui Luther, traducerea-pirat cu care puritanii englezi au debarcat în America), învățăturile lui Buddha și Confucius, scrierea mayașă Popol Vuh, Epopeea lui Sundiata din Africa de Vest. Dar și dialogurile lui Socrate scrise de Platon ori Manifestul Partidului Comunist de Marx și Engels. Și de ce nu? La urma urmei, Manifestul... poate fi citit ca poveste cu fantome:

„O stafie umblă prin Europa — stafia comunismului. Toate puterile bătrînei Europe s-au unit într-o sfîntă hăituială împotriva aceste stafii: Papa şi Ţarul, Metternich şi Guizot, radicali francezi şi poliţişti germani”.

De altfel, și Harold Bloom l-a inclus în Canonul occidental pe Sigmund Freud. 

A doua precizare: cuvântul „scris” din Lumea scrisă este înșelător, pentru că Puchner nu se referă doar la literatura care a circulat într-o formă scrisă (deși inevitabil se raportează la forma scrisă în care s-au păstrat diversele lucrări). Epopeile lui Homer, Biblia evreiască sau Epopeea lui Ghilgameș au fost așternute în scris după  secole de circulație orală. Pentru a nu mai vorbi de  Epopeea lui Sundiata, transcrisă abia în 1994. (Cine vrea să afle mai mult despre fascinantul sistem african tradițional de comunicare prin intermediul tobelor, sistem care le-a marcat literatura orală, poate citi cu folos primul capitol din Informația de James Gleick.)

Ajung și la subtitlul. Ei bine, subtitlul cărții este greșit. Povești care au schimbat oamenii, istoria și civilizația este în engleză The Power of Stories to Shape People, History, and Civilization și (în varianta pentru OK) How Literature Shaped History. Deci „literatura care influențează/ dă formă istoriei”. Dar cine citește cartea lui Puchner observă că, dimpotrivă, istoria e cea care dă formă literaturii. Sigur, unul dintre exemplele lui Puchner este Alexandru Macedon, care potrivit unor surse antice și-a dus campania de cuceriri purtând cu el un exemplar adnotat de Aristotel din Iliada lui Homer, pe care-l ținea sub perna pe care dormea, alături de un pumnal. Ceea ce nu este chiar plauzibil în ochii cercetătorilor de zi: o ediție completă din Iliada ar avea nevoie de un sul de papirus lung de 50 de metri, adică de „opt suluri având fiecare diametrul unei halbe de bere”. Cam greu să dormi ținând sub pernă o navetă de bere! Dar teza lui Puchner (care înghite povestea antică fără să-și pună prea multe întrebări) este că Homer l-a inspirat pe Alexandru să cucerească și să schimbe lumea. Sigur că isprăvile lui Ahile îi vor fi inflamat imaginația macedoneanului, așa cum azi fuleele lui Cristiano Ronaldo afectează forma frizurilor pe mai toată planeta. Dar Homer nu i-ar fi folosit la mare lucru în plan militar lui Alexandru dacă acesta n-ar fi avut o armată la dispoziție și n-ar fi beneficiat de un context politic-social care să-i permită să dispună discreționar de acea armată pentru a cuceri Imperiul Persan.

În cartea lui, Puchner acordă o atenție specială suporturilor pe care a fost produsă și reprodusă literatura: tăblițe de lut în Mesopotamia, pe care a fost inscripționată Epopeea lui Ghilgameș; papirus (produs dintr-o plantă) în Egipt și lumea greco-latină din antichitate; apoi pergamentul din piele de oaie sau de vițel de-a lungul Evului Mediu; hârtia obținută din fibre de dud inventată în China; hârtia produsă din cârpe (mult mai rezistentă decât cea din celuloză de azi), perfecționată de arabi, care devine mediul principal de stocare după inventarea tiparului mobil (forme primitive ale acestuia fuseseră inventate înainte de Gutenberg tot în China); în fine, supermemoriile din siliciu calculatoarelor de azi. Până în secolul al XIX-lea, cărțile au fost extrem de scumpe. Pentru a produce o Biblie în Evul Mediu, Gutenberg avea nevoie de pieile a peste 100 de viței. Enciclopedia franceză în 28 de volume din secolul al XVIII-lea valora, la cursul de azi, 100.000 de dolari. Ca atare, accesul la cărți/cunoaștere era privilegiul unei pături extrem de restrânse: regi, aristocrați, cler, apoi și burghezie. Abia din secolul al XIX-lea, când cărțile se ieftinesc semnificativ sau încep să fie publicate în foileton în ziare (o altă formă culturală care se consacră în secolul al XIX-lea), ele reușesc să ajungă la mase largi de cititori. Nu întâmplător în acest secol apare Manifestul Partidului Comunist al lui Marx și Engels (căruia Puchner îi dedică un capitol, așa cum ulterior va dedica un capitol și scriitorilor ostili comunismului din URSS – Anna Ahmatova, Sojenițîn ș.a.). Așadar, încă o dată, mijloacele de producție au influențat literatura, și nu invers.

Încă un exemplu în același sens: problema femeilor. Sigur, în Antichitate este Sappho, pe la anul 1000 o femeie din Japonia scrie Povestea lui Genji, „primul mare roman din istoria lumii”. Pentru a nu mai aminte teoria lui Samuel Butler că Odiseea ar fi fost scrisă de o tânără din Sicilia sau teoria lui Harold Bloom că Pentateuh (primele cinci cărți din Biblie) ar fi fost simple ficțiuni inventate de o femeie din vremea lui David sau Solomon. Dar, așa cum amintea Virginia Woolf în O cameră doar a ei, femeile au fost ținute multă vreme departe de posibilitatea de a scrie cărți și deci de posibilitatea de a da o formă istoriei. Abia prin evoluția condițiilor sociale în urma Revoluției Franceze (principalul eveniment al modernității), femeile au putut deveni autoare și altfel decât cu caracter de excepție.

Alt exemplu, de această dată geostrategic. Dacă n-ar fi existat imperialismul anglo-francez, cu interese comerciale și strategice în Orientul Mijlociu, Austen Henry Layard n-ar fi început să facă săpături lângă Mosul și n-ar fi descoperit Ninive, n-ar fi descoperit Epopeea lui Ghilgameș, iar scrierea cuneiformă ar fi rămas poate nedescifrată. (Pentru a nu mai vorbi de hazardul care acționează adesea în istorie: dacă biblioteca Assurbanipal n-ar fi fost incendiată, întărind astfel accidental plăcuțele de lut, acestea n-ar fi supraviețuit 2500 de ani). 

Tot colonialismul a determinat scrierea epopeii mayașe Popol Vuh. Conchistadorii catolici începuseră distrugerea întregii culturi scrise mayașe. Scribii au așternut Popol Vuh (Cartea Sfatului) tocmai pentru a lăsa o sinteză a culturii lor religioase aflate în curs de dispariție pe rugurile spaniole:

„Au scris-o în limba lor maternă, folosind alfabetul roman. Cartea conserva tot ce avea mai de preț cultura lor. De asemenea, oferea un răspuns la ultima întrebare legată de cazul mayașilor: oare calendarele lor, cu atenția meticuloasă acordată stelelor, spuneau povești, cum făceau alte texte fundamentale? S-a dovedit că asta făceau: spuneau povești care se desfășurau pe cerul mayaș”.

Asta nu înseamnă că colonialismul ar fi fost „bun”, ci doar că istoria (istoria mondială, istoria literaturii de pe această planetă) a avansat prin mecanisme de cele mai multe ori cinice și sângeroase. Azi citim Popol Vuh ca pe un text literar, dar subsolul lui mustește de sânge (sângele mayașilor vărsat de spanioli, dar și al mayașilor sacrificați de mayași în ceremonialuri religioase). Martin Puchner alege să spună o poveste frumoasă și cam idealistă, golită de aspectele mai horror ale apariției și propagării literaturii. De pildă, citează cu emoție felul în care cosmonauții de pe Apollo 8 au transmis în 1968 din spațiu primele versete din Geneză („La început a făcut Dumnezeu cerul și pământul” etc.). Și menționează că recitarea făcea parte din Războiul Rece. În 1961, cosmonautul sovietic Iuri Gagarin, primul om care a ieșit în spațiu, se spune că ar fi declarat la întoarcere: „M-am uitat peste tot, dar nu l-am văzut pe Dumnezeu”. Unii contestă autenticitatea citatului, dar chiar și așa  el rămâne mai remarcabil decât actul bigot al americanilor. Presupun că o carte care ar fi plecat de la acest citat ar fi fost mai puțin idealistă.


Martin Puchner, Lumea scrisă. Povești care au schimbat oamenii, istoria și civilizația, traducere de Anacaona Mîndrilă-Sonetto, Editura Polirom, 2018, 312 p.

X Revista Scena9