Familie / Coronavirus

Ce facem cu copiii? Răspund 11 mame

de Luiza Vasiliu, ilustrații de Alexia Udriște

Publicat pe 27 martie 2020

Mai întâi s-au închis grădinițele și școlile. Apoi au venit recomandările de-a ține copiii departe de bunici, pentru că vârstnicii sunt cei mai vulnerabili la virus. Apoi angajatorii au început să-și concedieze oamenii sau să-i trimită în concedii de odihnă, neplătite, în șomaj tehnic. Apoi parlamentarii au votat o lege care să-i ajute financiar pe părinți. Apoi numărul cazurilor de infectare cu noul coronavirus a crescut de la câteva zeci la câteva sute. Apoi au ieșit militarii pe străzi și spitalul din Suceava a devenit cel mai mare focar de infecție din țară.

În toată nebunia asta care ne consumă forțele și speranța, am întrebat 11 mame cum se descurcă acasă, cu copiii. Am întrebat femei din cercul apropiat, cercetătoare, antreprenoare, freelanceri, dar și femei din cercul mai larg al Internetului, mame singure, mame care și-au pierdut locul de muncă, mame care încearcă să se descurce cum pot. Lista nu e exhaustivă și nu acoperă nici pe departe întreaga țară. Nu ajunge la copiii și părinții care trăiesc sub pragul sărăciei sau la cei care tocmai au trecut pragul ăsta. Dar e un început de discuție despre cum ne creștem copiii în vremuri de criză.

Ioana Bâldea Constantinescu, realizatoare de emisiuni radio

La ora la care scriu acest text, Maria se joacă remi cu Marius pe covor. Cred că lor le place. Eu nu pot să sufăr jocul ăsta. Mi se pare cumplit de plictisitor.

Și, totuși, dacă luni dimineață mi-ar spune cineva că rămân acasă cu condiția să joc remi până îmi adoarme și ultimul neuron cu capul pe tăblițele alea ale lor, pe cuvânt că nu m-aș supăra.

Pentru că eu luni merg la serviciu. De fapt merg și luni, și marți, și miercuri, și joi, și vineri. Ca de obicei. Nu fac nicio rotație cu nimeni. Da, eu nu stau acasă. Nu pentru că sunt iresponsabilă sau pentru că nu am înțeles ce rol joacă distanțarea socială în diminuarea riscului viral.

„Sunteți medic?” m-a întrebat, alaltăieri, doamna de la farmacie. „Că v-am văzut că mergeți dimineața la serviciu.”

Nu. Nu sunt medic. Nu sunt nici polițist. Nu am un rol vital în siguranța națională, nu sunt buricul târgului, nu sunt în linia întâi. (Mă rog...). Fac un direct de radio de luni până vineri. Era despre cultură urbană. Acum, mai mult citesc știri despre Sars Cov 2 (da, și eu îi spun Covid acasă) și vorbesc despre ce nu se întâmplă în oraș. Nimic esențial, dar trebuie să fiu în fața unui microfon zilnic, la oră fixă. Că așa e-n tenis. 

Săptămâna asta sper să reușim, cum, necum, să ne descurcăm. Să stea Marius cu Maria dimineața, în toate zilele, cât sunt eu la radio. Dacă nu reușim, nu știu exact ce și cum se va întâmpla. Ce știu e că nu vreau să vină mama să stea cu ea, pentru că e vorba de mama mea, o iubesc și nu vreau să o expun. În primul rând, nu vreau să o expun la mine. Pentru că eu merg la serviciu în fiecare zi. Știu și că nu vreau să o iau pe Maria cu mine la serviciu. Și că nu am s-o las singură. Maria are încă opt ani.

Azi e sâmbătă și a fost chiar simpatic. De dimineață am făcut clătite și nu s-au lipit. Le-am mâncat cu dulceață și erau bune. La prânz, Marius a făcut niște paste grozave și am reușit să nu vorbim aproape deloc despre Covid.

Maria a plâns de două ori. O dată, de frică să nu moară câinele (ea e foarte interesată de boli și a aflat că virusul vine de la animale, „dacă și el ia de la noi?”), a doua oară de frică să nu murim noi. Eu i-am zis că nu murim. Ne putem îmbolnăvi, da, dar cei de vârsta noastră se fac bine, în general, mai greu e cu bunicii. Pe bunici trebuie să îi protejăm. „Dar poate nu vă îmbolnăviți!”

„Poate nu.” Și îi spun cum avem multă, multă grijă și ne spălăm des pe mâini și ne dezinfectăm și nu îi spun ce cred cu adevărat, și anume că, în cazul celor ca mine, ăștia care ieșim din casă zilnic, nu prea cred că e vorba de „dacă”. E vorba de „când”. Dar Maria nu e suficient de mare pentru povestea asta, așa că mai bine jucăm remi.

Mai am, oricum, o zi de weekend. Încerc să nu stau prea mult pe Facebook. Aș minți să spun că nu mă deprimă oamenii care vorbesc despre cum sunt ei responsabili și stau acasă. Sau despre cum se plictisesc. Sau despre cum le e greu să lucreze de-acasă. Știu că și mie mi-ar fi greu. Dar nu ca acum. 

Știu. Poate fi și mai rău. Poți fi bolnav. Am experimentat și chestia asta. Necazuri de sănătate în vremuri de Covid. Ce înseamnă să ai un job ca ăsta și să vrei să mergi la medic. Și, eventual, să reușești. Dar asta e o poveste pentru care nici măcar eu nu sunt suficient de mare...

Adevărul e că nimeni nu se gândește, zilele astea, la cine stă cu copilul tău, cum e cu părinții tăi, dacă te descurci, cum, cu ce costuri, pentru cât timp. Și nimeni nu te întreabă, ca nu cumva să spui că nu te descurci. Ca nu cumva să ceri ajutor. Să ceri o soluție. Plutești într-o singurătate mâloasă. Te descurci de la o zi la alta. Până nu te mai descurci.

În camera Mariei e o tăbliță pe care ne scriem mesaje. Chestii haioase, de-ale noastre. I-am lăsat niște cuvinte acolo. Varianta mea de andrà tutto bene. Mai e puțin și vine ziua ei. Știe că trebuie să anulăm petrecerea. A înțeles. Nu s-a supărat. A zis că tot ce își dorește e să fim bine. Și să fim împreună.

La fel și eu.

La fel îmi doresc și eu.

Adina* (preferă să rămână anonimă), operatoare call center

Să fii mamă singură într-o perioadă de criză e o adevărată aventură. Eu am o fetiță de patru ani care este la o grădiniță privată. Am familie, rude, dar este egal cu zero. Prieteni sunt, dar, fiindcă copila are anumite probleme de sănătate, niciunul nu se bagă. Deci suntem doar noi două. În momentul în care s-au închis grădinițele, au rămas after school-urile care îți cereau 100 de lei pe zi. Chiar sunt unii oameni care trăiesc de pe azi pe mâine și nu își permit să dea 100 de lei pe zi, că au rate la bancă, credite etc. Ce rămâne e să apelezi la angajator, care ori îți dă concediu de odihnă în cel mai bun caz sau îți spune păi, știi, mulți colegi de-ai tăi sunt în medical, au concedii de odihnă, noi nu avem oameni, nu ne mai permitem să dăm concedii de odihnă, deci stai acasă fără plată. Bineînțeles ratele la casă se vor plăti singure.

Nu mi se pare corectă această abordare. La urma urmei, nu e vina ta pentru ceea ce se întâmplă. Vestea bună e că s-a dat legea în care angajatorul este obligat în situații de criză să îți dea concediu și să îți dea o parte din salariu. Dar problema este că nu se știe clar momentan cum este luat concediul: concediu de odihnă sau concediu medical. 

Acasă facem diverse activități: scriem, colorăm, decupăm, dansăm, ne facem supermarket, garaj, etc. În permanență trebuie să fie ceva nou, altfel ne plictisim. Ce m-ar ajuta: lucrul de acasă, care la noi la firmă este imposibil, legi mai clare, mai multă înțelegere din partea angajatorului și prețuri mai puțin piperate în locurile în care îți poți lăsa copiii.

Oana Botezatu, antreprenoare & blogger

Am fost destul de sceptică, inițial, că voi trece cu bine de o primă săptămână de #stămacasă. Cunoscându-mi bine copiii (care vor mereu să se joace, dar nu singuri, care vor mereu altceva, care simt nevoia să vorbească non-stop, care nu se plictisesc, pentru că nu așteaptă să se plictisească și, în principiu, care sunt plini de energie de la 7.00 la 21.00 și un pic peste) și cunoscându-mă bine pe mine (care vreau mereu să fac ceva, care mereu am un gând care nu-mi dă pace, care simt nevoia non-stop ba să scriu, ba să mă ocup de afacerea noastră de familie, ba să fiu la curent cu știrile și să le dau mai departe pe social media), nu prea se întrevedeau șanse să ies cu bine dintr-o săptămână de autoizolare. Dar uite că scriu asta la 8 zile distanță de prima zi în care am decis să stăm acasă, în casă. Sunt foarte obosită, mi se pare că toată casa e mai mult vraiște, deși în fiecare zi am încercat să facem ordine. DAR sunt vie. Și, în contextul actual, să fii viu e mai mult decât suficient. 

Copiii mei (unul de 2 ani si 6 luni și unul de 5 ani fără o lună) merg, de obicei, la grădiniță, la program prelungit. Cât ei sunt acolo, eu mă ocup de afacerea noastră cu lumânări ambientale din ceară de soia, scriu (pe blog sau pentru diverse proiecte la care colaborez), gătesc (zilnic). Nu îmi ajunge timpul de obicei, iar acum, de o săptămână, am impresia că nu îmi ajunge timpul pentru nimic. Gândul meu bun merge, zilele astea, la educatoarele copiilor mei – ce bine că există, să le dea Dumnezeu sănătate să ne mai fie aproape și în viitor. 

Pentru perioada asta, soluția noastră pentru a munci în timp ce stăm acasă cu copiii a fost soluția noastră dintotdeauna: ne descurcăm singuri, cum putem, eu și soțul meu. Nu am avut bonă, nu avem nici rude aproape, așa că suntem pe cont propriu: noi i-am făcut, noi îi creștem. 

Din fericire, noi suntem și șefii noștri, nu numai subalterni, așa că am scăpat de negocierea cu angajatorul, de care alți părinți, poate, nu au scăpat. Partea complicată a venit când a trebuit să ne împărțim timpul de lucru și de joacă. Nu am găsit încă o soluție salvatoare, așa că suntem un pic haotici: ba unul lucrează și celălalt se joacă cu copiii, ba primul lucrează și al doilea se uită cu băieții la un documentar, ba le dăm să coloreze cât ne ocupăm noi de facturi (de facturi vom scăpa curând, căci nu va mai fi așa nebunie cu firma, din ce se observă în aceste prime zile), ba schimbăm pământul de la flori, ba facem pizza de casă (asta ne ajută să câștigăm o jumătate de oră de liniște, ceea ce e enorm!). Suntem însă mai agitați decât de obicei și parcă ne găsim mai greu ritmul bun, fiindcă suntem preocupați de ce se întâmplă și la curent cu modul în care evoluează lucrurile, la noi și în lume. 

Se vede că starea noastră de neliniște se transmite la copii, suntem mai irascibili decât de obicei, eu nu mai am răbdare să decupăm toate degetele de la un dinozaur și tot așa. Ca să ni se mai ierte din păcate, le-am explicat băieților (mai ales celui mare) că suntem un pic preocupați de povestea asta cu virusul. Nu au înțeles exact, dar au înțeles că există un virus și că din cauza lui nu suntem așa de zen. 

Bine, noi nu suntem zen ca la manual niciodată, fiindcă nu suntem. ☺

Mă ajută mult în această perioadă faptul că suntem obișnuiți să fim fericiți noi cu noi, să ne descurcăm să ne distrăm, să râdem și să ne fie bine doar în patru, ne ajunge spațiul și ne ajungem noi înșine. Băieții nu duc dorul locurilor de joacă din parc, nu vor la mall, nu vor la cineva, pentru ei e destul să fim împreună. Dar să nu stăm degeaba. 

Partea bună a fost că am primit de la grădiniță tot felul de idei de activități și de joacă. Nu le-am făcut pe toate, dar avem sugestii de lucruri de făcut, deci nu trebuie să le mai caut pe internet. Partea proastă este că nu știm cât durează, și asta face ca totul să fie greu și pentru ei, care plâng de dorul colegilor și al grădiniței, și pentru nouă, care nu știm dacă ne ajunge cafeaua. 

În aceste condiții, nu contează ce m-ar ajuta – ce ne-ar ajuta –, căci oricum nu se poate. Adică m-ar ajuta să vină mama la noi și să pot să dorm mai mult dimineața. Sau să pot să ies la o tură de alergare în parc. Este evident că nu se poate, așa că, sincer, chiar mă gândeam dacă nu există cumva un extract de ceai de valeriană, ca să mă mai calmez. Până aflu, mă ajută să știu că suntem bine. Asta mă bucură în fiecare zi, dar de o săptămână, asta mă bucură chiar mai tare. 

Voi păstra nota optimistă, deși, ca antreprenor în România, habar nu am ce va fi și cum va fi. Însă chiar am ajuns la vorba bunicii mele: dacă suntem sănătoși, om trăi noi cumva. Chiar cred asta.

Cristina Samoilă, job în turism

Jumătatea mea mai bună, cum îmi place să spun despre soțul meu, a decis cu mult timp urmă, înainte de Covid-19, să rămână acasă și să aibă grijă de copil. Cred că sunt în procentajul foarte mic de norocoși care au și un plan B, în cazul în care aveam amândoi serviciu. Bunicii paterni sunt prezenți foarte des și ajută cum pot ei mai bine. 

Eu lucrez pentru o companie care este wholesaler de camere de hotel, și pot să îți spun că deja au concediat mulți colegi și ne oferă concediu sabatical între o lună și trei luni. 

Cu toții sperăm să trecem cu bine peste tot ce se întâmplă acum. 

Anamaria Nicola, lector universitar doctor, Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării, Universitatea din Bucureşti

Noi suntem un caz fericit din două puncte de vedere: 

1. Copiii au 10 și 12 ani, două vârste bune (nu mai sunt bebeluși să stea agățați de mine permanent, deci pot lucra și eu 2-3 ore în șir fără să mă duc să îi verific, dar nu sunt nici la vârsta la care ieșitul cu prietenii și socializatul să fie atât de importante încât să ne împiedice autoizolarea de care avem nevoie)

2. Eu lucrez tot în învățământ, iar orele mele de la Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării se realizează zilele acestea de la distanță, prin aplicații online, ceea ce îmi permite să stau acasă cu ei în izolare aproape completă. 

Ca atare, noi nu ieșim deloc de o săptămână și ceva din casă, iar eventualele cumpărături le face soțul seara când vine de la serviciu (este jurnalist, deci nu poate lipsi, pentru că informarea publicului este esențială zilele acestea, iar jurnalismul e genul de meserie la care nu pui pauză niciodată. Știu sigur, pentru că acesta a fost motivul principal al reorientării mele către predare. Ca să nu mai fim doi jurnaliști care dispar din casă când izbucnește criza). 

Principala problemă pe care o văd eu în petrecerea timpului acasă cu copiii este organizarea unui program coerent. Adică și dacă avem activități pe care le putem face, și dacă primesc teme pe net de la profesori/învățători, problema este că acasă ai tendința de a face lucrurile mult mai dezlânat. E mult mai greu să-i motivezi să stea concentrați la teme jumătate de oră sau o oră, mai ales când auzi replica „mami, mai avem o lună și jumătate de stat acasă, ne lași?”. În plus, nu știu alte mame, dar eu am adesea dileme din astea de genul: o las să picteze patru ore la un cățel pe care și-l face singură pe husa de telefon sau o opresc, să mai facă și niște triunghiuri congruente la mate? 

Ce mi se pare foarte util zilele acestea: 

  • profesorii care s-au mobilizat și au deschis căi de comunicare cu elevii lor pentru a continua activitățile de predare-învățare. Aici am constatat că merge mai bine un sistem de tipul: vă dau teme azi, normal, le postați înapoi (pe Whatsapp. spre exemplu) rezolvate până mâine, și tot așa. Sistemul „vă dau cinci pagini de probleme din culegere și le faceți voi cum și când știți că aveți o lună de vacanță” nu funcționează pentru că elevii au tendința de a procrastina totul și, deci, nu vor face nicio problemă până nu se anunță revenirea la școală. Ca atare le recomand profesorilor ca, acolo unde este posibil, să încerce un sistem cât mai apropiat de normalitate, cu trasarea de activități specifice măcar la 2-3 zile și solicitarea de dovezi ale prestării activităților de două ori pe săptămână.
  • teatrele și instituțiile de educare/culturalizare care transmit evenimentele în online (ex. Opera Comică și premiera lor Cenușăreasa). 

Ce mi se pare puțin util zilele acestea:

  • zecile de mesaje cu liste cu muzeele virtuale pe care le poți vizita de acasă. Cred că 90% dintre cei care le-au distribuit nu și-au dus prea des copiii la un muzeu de artă, altfel ar ști cât de complicat este să le menții interesul și într-o activitate reală care presupune totuși interacțiune la fiecare pas, d-apoi într-o variantă pe calculator în care dai scroll și mai vezi un tablou în loc să joci Minecraft sau mai știu eu ce. Nu zic că e imposibil să faci vizite virtuale cu copiii, zic doar că e greu tare. 
  • teleșcoala organizată la televizor. E adevărat că nu sunt în grupul țintă neapărat (nici ca vârstă a copiilor, nici ca poziționare geografică), dar nu cred că în satul X, unde copilul nu are internet, va deschide televizorul la 9 fix ca să învețe la română sau la 16 pentru bacalaureat. 

Ce nu mi se pare util deloc: mesajele pe care și le distribuie părinții pe grupurile de părinți cu rugăciuni, lămâi și alte tratamente miraculoase care ne-ar putea păzi de coronavirus. 

De ce cred că ar mai fi nevoie:

  • ar fi ideal (dar știu că visez) dacă școlile ar deschide forumuri în care copiii să poată pune întrebări, iar personalul didactic să răspundă la comun. Exemplu: dacă profesorii dau temă să se citească următoarea lecție și copiii au întrebări, nu este fezabil că vor pune întrebări 150 de copii (sunt școli care au 4-5 clase de aceeași vârstă) și profesorul va apuca să le răspundă prin mesaje. În plus, unii elevi se vor jena să pună întrebări pe grupuri publice. Dar, dacă ar exista un forum unde copiii să poată întreba, unul dintre profesorii de specialitate ai școlii poate răspunde și toți ceilalți copii pot citi răspunsul respectiv. Ar fi o variantă de a avansa și cu partea de predare a materiei, nu doar cu temele pentru copii. Și nu este o variantă dificil de realizat.
  • crearea de comunități virtuale de voluntari din rândurile părinților. Avem cu toții părinți IT-iști care pot lucra o oră pe zi pentru o platformă a școlii, avem părinți artiști care pot propune activități educative pentru copiii unei școli, avem părinți care vorbesc limbi străine, care pot propune activități sportive de tip aerobic etc. etc. etc. Cred că sistemul educațional nu va putea să se adapteze singur la necesitățile actuale atât de repede și ar trebui, deci, să ceară sprijinul celor direct interesați de supraviețuirea lui.

Crăița Nanu, freelancer

Situația mea e foarte diferită. Eu sunt cumva și norocoasă și complet fără plasă de siguranță, într-un picaj perfect spre faliment total în următoarele luni. Sunt liber profesionist și jobul meu când a început nebunia era să mă uit la filme pentru Festivalul Internațional de Film Transilvania și, pe măsură ce le văd și directorul artistic decide care din ele intră în program, să invit oameni, regizori, actori, producători, să vină la festival să discute cu publicul despre poveștile lor. Este jobul meu de primăvară-vară din ultimii opt ani, fac parte din departamentul de oaspeți și departamentul de film a festivalului și asta îmi ocupă tot timpul. M-am obișnuit să nu caut altceva pentru lunile astea pentru că sunt genul de om care nu prea știe să spună nu, care tinde să se entuziasmeze ușor, să vrea să le facă pe toate și apoi să se aglomereze până peste poate. Iar situația mea de mamă singură într-o frumoasă relație de co-parenting cu tatăl, abia pusă pe o oarecare linie de plutire și cu reguli încă în formare, m-a făcut să fiu mai cumpătată apropo de joburile la care mă înham. 

Așadar, m-a prins pandemia sigură acasă cu copilul din dotare și lucrând la un festival de film care momentan merge înainte, dar cu semnele de întrebare de rigoare, valabile pentru mai toate părțile acestei frumoase industrii. E greu să mai dai argumente pentru filme când realitatea doare în așa un hal. Mă uit la colegii mei care oferă liste, dau sugestii și îi invidiez pe undeva. Eu m-am blocat odată ce am intrat în avalanșa de conștientizare a imensității situației actuale și unica vizionare care a funcționat a fost un film pentru copii cu pisici de pe Netflix. În rest, mi-am ocupat timpul curățând casa, spălând păturici, haine, genți, reorganizând camera copilului, citind povești cu voce tare și pierzând-mă și eu în ele. 

M-am îndrăgostit efectiv de câteva imagini de-ale lui Eminescu din alergăturile lui Făt-Frumos din Lacrimă. E acolo o natură așa de vie, că o simți, o miroși, m-a dus cu gândul la puzderia de poze cu copaci înfloriți de pe facebook și uimirea aia copilărească că în timp ce tu stai în casă, florile își văd de treaba lor. La fel și povestea Calendarul, de Anderson, despre niște vrăbiuțe nemulțumite că iarna e prea grea și primăvara întârzie, deși anul nou a venit deja. Mă duc pe poveștile astea purtată de ochii mari ai fiicei mele care îngână bucăți de frază sau mă oprește uneori să ghicească ce ar putea să urmeze. Și uit un timp că în lume mor oameni și la noi nu se testează destul. 

De fiecare dată când mă gândesc că mi se vor termina banii, că pensie n-am, iar asigurarea de sănătate mi-o plătesc din buzunarul propriu pentru că sunt freelancer de când mă știu, adaug și că nu sunt singura și îmi aduc aminte de cuplul pe lângă care am trecut zilele trecute pe stradă. „Ești nebună”, îi striga el, „costă 25 de lei, tu nu pricepi că nu câștig bani în perioada asta?” E rău pentru toată lumea. și plânsul de milă nu rezolvă în vreun fel situația. Familia mea e la Galați, unde am decis să nu mergem pentru că, la drept vorbind, nu știu dacă sunt sau nu faultată de virus și refuz să risc pe pielea alor mei doar pentru confortul emoțional de a fi împreună. Vorbim zilnic la telefon, ne trimitem poze și asigurări și facem haz de necaz, fiecare după posibilități. Până acum suntem toți sănătoși și sper să ne țină. Am un grup de prieteni cu care comunic în perioada asta mai des decât o făceam pe vremea când ne puteam vedea față în față. Iar copilul desenează flori, le colorează, le decupează și mi le așază pe birou în timp ce eu scriu textul ăsta.

Paula Bogdan, reprezentantă vânzări în domeniul medical privat

Am revenit din concediu de creștere a copilului de curând și, când credeam că ușor ușor planetele se vor alinia, ne-a lovit cel mai urât coșmar din tot ce am trăit până acum.

Fetița mea are 2 ani și 2 luni, merge la o grădiniță privată de la 1 an și 7 luni.  Am trecut cu bine de perioada de acomodare, mami a revenit la serviciu, am depășit și această nouă etapă cu schimbările ei și de pe o zi pe alta ne-am trezit în plină criză mondială.

Lucrez în domeniul medical privat, am acces la informație, uneori poate prea multă, știam cu toții care este situația din China și că este doar la un clik distanță de noi. 

Am aflat când au apărut primele suspiciuni la noi în țară, am aflat și de primul test pozitiv, am strâns din dinți și am așteptat inevitabilul.

Pentru că știam că o să urmeze o perioadă de nebunie și isterie, am mers la cumpărături, mi-am luat strictul necesar + ceva în plus. Mi-am luat câteva zile de concediu de odihnă și am așteptat cuminte anunțul că se închid unitățile de învățământ, anunț care nu s-a lăsat așteptat,  după prima zi de concediu - s-a declanșat haosul.

Noi am stat acasă mai multe zile (lucrătoare) până acum, am gătit, am spălat tot ce se putea spală, am făcut curățenie, ordine în șifonier, am călcat.

Soțul meu a lucrat de acasă în toată această perioadă, motiv pentru care situația a fost oarecum mai ușor de gestionat.

Ne-am făcut stoc de plastilină, hârtie de decupat, acuarele și încercăm activități noi zi de zi. Avem livingul plin cu baloane colorate, ne amenajăm balconul ca loc de joacă (un proiect mai vechi, care acum chiar nu mai suportă amânare).

Momentan superiorii mei nu au fost de acord să lucrez de acasă.

Soțul meu lucrează în ture, ceea ce ar însemna ca eu să stau la birou maxim 5-6 ore, pentru ca unul dintre noi să fie disponibil 100% pentru copil. 

Superiorii mei nu au acceptat momentan nici o reducere a programului de lucru.

Nu știu ce-o să facem sau cum ne vom descurca.

Nu avem niciun ajutor.

Nu am avut niciodată.

Având în vedere că s-a dat legea cu privire la zilele libere pentru părinți pe perioada în care școlile sunt închise, cel mai probabil o să îmi iau acest nou tip de concediu.

Mă afectează foarte rău financiar, dar sănătatea noastră este prioritară.

Încă nu știu ce se va întâmplă cu ratele la bănci, cu taxa la grădiniță, dar sperăm că o să depășim acest impas sănătoși.

Suntem o familie tânără, modernă, am muncit mereu mult, avem un credit pentru casă, avem rate, deja nu mai visăm la vacanțe, vrem doar să se liniștească apele, să putem să ieși, să ne plimbăm, să respirăm, să ne bucurăm unii de alții.

Sunt sigură că o să urmeze o perioada dificilă, o criză economică, lipsuri și multe compromisuri. 

Este prima dată în viață când sunt cu adevărat speriată și panicată de ceva ce știu sigur că nu pot controla.

Sunt mamă, mă tem pentru ea, mă tem pentru părinții noștri, pentru bunici, mă tem de viitor.

Este important să fim raționali în astfel de momente, să fim umani și empatici și, în primul rând să avem grijă de noi, de sănătatea noastră și a celor din jur.

Oana Gabriela Nicolae, turism

Încă de la primele vești despre Coronavirus, firma la care lucram a pierdut lupta. Lucram cu grupuri de chinezi care vizitau Europa.

Într-o vineri seară ne-au zis că de luni nu mai venim.

Din fericire, aveam ceva bănuți pentru zile negre. Dacă nu-i aveam, era destul de urât. Mai ales că suntem sute de oameni fără loc de munca, vom găsi greu. Soțul meu este electrician și lucrează independent, el nu este angajat, deci suntem două persoane fără venituri.

Supărarea mea cea mare era că pierd stimulentul de 650 lei de la stat. Însă înțeleg că s-a dat o OUG care ne protejează o perioadă să nu îl pierdem.

Cu ocazia asta, stăm foarte mult în casă toți trei, mai iese soțul din când în când pentru intervenții de electricitate. Avem un tobogan în casă, tabliță, dar cea mică se joacă mai mult cu fasole, mălai, zaț de cafea :)) Ne mai uităm la piesele celor de la Țăndărică, citim poezii și cântecele.

Am avut deja un interviu de angajare pe skype, însă durează procesul de angajare o lună.

Romanița Iordache, cercetătoare de drepturile omului

- expertă independentă pentru România în cadrul European Equality Law Network, rețea a Comisiei Europene; coordonatoare a echipei pentru România pentru Agenția pentru Drepturi Fundamentale a Uniunii Europene (Fundamental Rights Agency FRANET); mamă a doi băieți (de 13 și aproape 6 ani)

Încep cu concluzia: lucrul de acasă nu e ca și cum ai avea copiii în vizită la birou. Nu e greu. Poate deveni însă tare chinuitor dacă e abordat ca lucru de la birou cu diferența locației și a copiilor alergând pe lângă mine. Ca să utilizez o analogie, îmi pare relevantă remarca unui prieten: „Atunci când nu mai ai voie să mănânci sărat, soluția nu e să te încăpățânezi să gătești aceleași rețete din care să scoți sarea. Soluția e să găsești rețete noi fără sare și să explorezi proceduri noi de prelucrat ingredientele.”

Acum 13 ani și trei luni am realizat că nu pot intra în concediu de creștere a copilului. De atunci încerc să lucrez cât mai mult de acasă. Sunt extrem de norocoasă, munca de cercetare pe care o fac îmi permite asta fiindcă în general lucrez pentru organizații internaționale pe care nu le interesează la ce oră lucrez sau cât stau în fața calculatorului, ci calitatea muncii. Așadar, în cea mai mare parte a timpului reușesc ca măcar 4 din 5 zile să lucrez de acasă. Excepția e atunci când am de umblat prin lume cu traininguri, interviuri, conferințe și atunci lipsesc zile întregi. 

În prima fază am avut privilegiul de a fi ajutată de mama. Cine are bunicii aproape e extrem de norocos. Pentru multă lume asta nu mai e însă o opțiune. Sau nu e o soluție în perioada asta, când distanța socială ne aduce în situația de a nu putea cere unor persoane care oricum sunt în grupa de risc să ia autobuz și tramvai ca să ne ajute 2-3 ore pe zi... sau măcar cât să ne spălăm pe cap ☺. În cazul meu, am avut și norocul că împreună cu partenerul meu am ajuns informal la o diviziune a muncii între noi. Familia e o barcă cu două vâsle. Ducând comparația mai departe, e simplu de imaginat ce urmează dacă doar unul trage la vâslă și celălalt trage în sens invers sau nu trage deloc pentru că i s-a sugerat cândva că un bărbat adevărat intră în bucătărie doar să mănânce. It takes two to tango.

În ciuda redistribuirii sarcinilor în casă, lucru rar, privit de vecini și prieteni cu suspiciune, și pentru care iar mă simt norocoasă, lucrul de acasă a presupus că întâi m-am prăjit bine în sensul de burn out clasic, cu probleme de sănătate, care, privind înapoi, mi se par firești. Ghici ce se poate întâmpla atunci când timp de 4 ani la rând nu iei concediu?

Am învățat treptat să îmi construiesc o anumită rutină și garanții pentru mine, pentru colaboratorii și angajatorii mei și pentru familia mea. E încă greu și recunosc că pandemia îmi testează și mie găselnițele, ritualurile și protecțiile construite în timp, însă ăsta e rolul oricărei crize, ne testează echilibrul, reziliența, creativitatea, răbdarea… și ne ajută să creștem pe parcurs.

Cred că ne-ar fi mai ușor dacă am fi învățat să avem un pic mai multă compasiune față de noi și de cei din jurul nostru. E ceva ce se poate învăța. 

Acum câțiva ani, în momentul în care normele privind telemunca erau discutate în Consiliul Economic și Social, m-a surprins faptul că colegii care veneau din sindicate sau din patronate aveau o abordare a telemuncii ca fiță, privilegiu sau raritate. Uitându-ne însă la statele din vest, e clar că treptat un număr din ce în ce mai mare dintre noi vom lucra de acasă. Nu contează dacă este alegere sau este o necesitate. Contează că e muncă ce trebuie protejată și recunoscută ca atare. Criza generată de pandemie va duce probabil la o modificare la nivel atitudinal, mi-aș dori însă și să reîncepem discuțiile despre politici publice și norme adecvate pentru a preveni abuzul și burn out-ul, pentru că ambele sînt riscuri reale.

Oana Maria Nicolau, programatoare

Sunt mama unei fetițe de doi ani care merge la o grădiniță privată de șapte luni.

Angajatorul nu a fost foarte fericit că a fost închisă grădinița, ba chiar mi-a sugerat că există after-uri deschise. Evident că el nu este părinte, că nu știu cine ar recomanda așa ceva în vremurile astea. Am fost pusă să îmi iau concediu de odihnă, că ei nu oferă work from home. Sincer, mi s-a părut lipsă de empatie și respect pentru situația asta și m-am simțit pusă la zid că sunt mamă. Dacă ar fi fost ceva ce ar fi împiedicat lucrul de acasă înțelegeam, dar e clar că angajatorul nu are încredere în noi. Am așteptat legea, timp în care mă presa, apoi au ales să lucrăm și noi de acasă, probabil ca să nu fie sub incidența legii.

Acum lucrez de acasă, e destul de complicat cu un copil de doi ani, dar facem orice să ne protejăm. Am implementat cu soțul un sistem de tipul stai tu două ore, eu muncesc, și invers, și pare ca dă roade.

Viorela Ursu, contabilă la o fabrică de îmbrăcăminte

Am o fetiță de 6 ani, mergea la grădiniță. Băiatul are zece ani, e în clasa a treia.

Eu lucram într-o fabrică de îmbrăcăminte, unde făceam contabilitate primară. Până joi, pentru că de vineri am intrat în concediu fără plată, nu se știe perioada. 

De când stau acasă, m-am ocupat mai mult de casă, era cam dezastru 😁

O să trebuiască să mă reorientez către un alt loc de muncă, pentru că nu pot să stau așa, fără venit.

Audio

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK