Un român a creat artă în Elveția, clădiri în România și o colonie de artiști în Israel. Am fost în satul Ein Hod, fondat de Marcel Iancu, unde zidurile spun o poveste complicată și adesea întunecată.

---

În fiecare an, în satul israelian Ein Hod din nordul țării are loc Ceremonia Vițelului de Aur. Sătenii și vizitatorii se costumează în personaje antice evreiești, cum ar fi profetul Moise, și dansează pe cadența hipnotizantă a tobelor, în jurul unui vițel aurit înalt de vreun metru jumate, sculptat de săteni. La sfârșitul unei zile de dans și voie bună, dau foc vițelului aurit, în timp ce participanții continuă să danseze în jurul vâlvătăii. Ceremonia are loc în timpul Pesach, Paștele evreiesc, și comemorează timp de o zi povestea biblică a idolului creat de profetul Aaron pentru israeliți. Evenimentul le e drag sătenilor, dar nu e lipsit de controverse în comunitatea religioasă din Israel, care îl descrie drept păgân. 

Ein Hod, un sat cu vreo 650 de locuitori, e un loc aparte. Toți sătenii sunt artiști și fiecare e aprobat în prealabil de un consiliu local care decide cine poate locui acolo. Casele sunt și studiouri de artă, unde vizitatorii pot să participe la ateliere de sculptură, pictură, dans sau ceramică. Ein Hod este, de fapt, o colonie utopică. Înconjurată de crânguri de măslini, localitatea e cuibărită între pantele muntelui Carmel, la sud de orașul Haifa, cu vedere directă la Mediterană. Nu-i greu să te simți ca într-un mic paradis în sat, când te plimbi printre casele din piatră acoperite cu grinzi de lemn, pe străzi strâmte, unde vegetația bogată și sculpturile moderniste au luat locul mașinilor. 

Însă pereții caselor, aleile pietruite și relaxarea ce se simte în aer nu spun toată povestea acelui loc. Ein Hod este mai mult decât un colț de paradis imaginat. Îmbinarea arhitecturii moderne cu cea vernaculară dezvăluie contribuția evreilor români la crearea statului Israel, precum și rolul acestei comunități în ridicarea unei noi mișcări artistice ce a revoluționat arta secolului trecut. Însă, fără voia lor, zidurile satului au fost îmbibate și de istoria cruntă și violentă a conflictului palestiniano-israelian.

Toate aceste istorii au un punct congruent: artistul și arhitectul român Marcel Iancu.

La aniversarea a 70 de ani de existență a așezării, am vizitat Ein Hod pentru a înțelege cum un român a ajuns să pună piatra de temelie a unei colonii boeme din Israel.

***

Mă plimb pe străzile pline de sculpturi moderniste ale satului, descris pe siteul său drept un muzeu în aer liber, alături de însoțitoarea mea, Rolanda Chagrin – actriță, comediantă și una dintre ultimii locuitori cu origini românești din Ein Hod. 

Când vorbești cu Rolanda simți că ești în primul rând al unui spectacol. Toată atenția îți e captivată de personalitatea ei scânteietoare, cu fiecare inflexiune a vocii ei aluneci și mai adânc în cuvintele ei și înțelesul acestora. O linie albastră de dermatograf încadrează ochii actriței, pielea i se strânge în colțurile chipului, iar buclele tresaltă cu fiecare poveste, pe care o însoțește cu gesticulații vibrante. Născută la București în 1957, Rolanda a emigrat în copilărie în Israel, împreună cu familia ei, care fugea de represiunea evreilor din România sub mandatul comunist a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. Vorbim în engleză. „Vorbesc ca un cioban în română”, glumește Rolanda. 

Umorul e unul dintre ingredientele de bază ale căsniciei ei cu Julian, un renumit mim, clovn și comediant israelien. În 40 de ani de căsătorie, cei doi au străbătut lumea cu spectacole de comedie, din Australia în Japonia și până în China. Julian a fost nominalizat pentru două premii Oscar și a câștigat Premiul Israel, rezervat cetățenilor și organizațiilor care aduc o contribuție excepțională societății israeliene – „e un geniu”, îmi spune Rolanda.

Drumurile li s-au întâlnit pentru prima oară în 1981, la un festival de clovni dintr-un oraș nord-israelian. Julian era deja celebru, dar Rolanda, proaspăt ieșită de pe băncile facultății de teatru din Tel Aviv, habar n-avea cine e bărbatul din fața ei.

„Ne-am îndrăgostit imediat”, îmi povestește Rolanda. 

Ajungem, în plimbarea noastră prin Ein Hod, în piața centrală, unde se află și muzeul Janco Dada, după numele occidentalizat al lui Marcel Iancu, fondatorul satului. Muzeul e lipit de fostul atelier al artistului și se află pe ceea ce era odinioară proprietatea lui. Adăpostește și astăzi expoziții dadaiste, care țin în viață memoria acestuia și ilustrează impactul lui asupra artei moderniste, chiar și după moartea sa din 1984, la 30 de ani după ce a fondat Ein Hod. Mă așez împreună cu Rolanda la umbra unei bucăți din zidul Berlinului și povestim despre moștenirea artistului român. 

„Ne-a venit ideea să distrugem trecutul”

Iancu s-a născut în România în 1895, într-o familie evreiască bine poziționată în societate. Mama lui era muziciană, tatăl făcea comerț cu textile, în vreme ce fiul a arătat de timpuriu o înclinație către artele vizuale. În 1912, când încă era la liceu, a co-fondat revista Simbolul cu cei care aveau să devină scriitorii Ion Vinea și Tristan Tzara. Revista a avut doar patru numere, dar, chiar și așa, a marcat tranziția spre avangardă în literatura română, abordând în același timp și curentele momentului în artele vizuale – cubismul și fauvismului.

După liceu, Iancu a plecat la studii în Elveția. Pornise cu gândul de a deveni pictor, dar, la insistențele tatălui său, a ajuns să urmeze cursuri de chimie în Zurich. Însă după ceva vreme s-a lăsat și s-a înscris la una dintre cele mai bune facultăți de arhitectură din lume, ETH Zurich. Odată cu începerea Primului Război Mondial fondurile pe care le primea de acasă s-au oprit, așa că Iancu și cei doi frați ai lui, care i s-au alăturat la Zurich, au fost nevoiți să se întrețină singuri. După ce Iancu și-a dat seama că tablourile lui nu se vând, frații, împreună cu Tzara, care venise și el să studieze filosofia în Zurich, au decis să facă spectacole la cabaretele din Elveția. Atunci și-au schimbat frații Iancu și numele în Janco, pentru a prinde mai bine la publicul străin, deși cântau folclor românesc la acordeon. L-au întâlnit pe Hugo Ball, scriitor, poet și regizor, în lumea cabaretelor elvețiene ale vremii. Ball avea să deschidă Cabaret Voltaire în Zurichul anului 1916, iar românii urmau să joace roluri cheie în unul dintre cele mai influente cabarete din istoria artelor contemporane ale spectacolului.

În 1916, pe strada Spiegelgasse la numărul 1 se coagula un grup multidisciplinar de artiști, format din Iancu și frații lui, poetul Tzara, pictorul și autorul Arthur Segal (toți români) și străini precum Ball, Sophie Tauber-Arp, artistă vizual și designer, și soțul ei Jean Arp, sculptor – pe lângă mulți alții. Împreună, au pus bazele dadaismul, care la Cabaret Voltaire însemna recitaluri de poezii, dans, teatru, decorații scenice, costume, arte vizuale ș.a.. Iancu contribuia cu dezbateri, expoziții, design de costume, măști și scenografie pentru cabaretul Dada.

„Ideea noastră principală a fost să facem arta responsabilă față de viață și cultură. Credeam că cultura Europei se sfârșise. (...) Ne-a venit ideea să distrugem trecutul și să creăm un nou limbaj al artei și poate așa libertatea ar putea exista între oameni”, spunea Iancu în 1982, în ultimul interviu înainte să moară, acordat galeristului, curatorului și comerciantului de artă american Francis Naumann.

În ciuda succesului, o afacere pornită pe timp de război are puține șanse să răzbată, așa că, după 6 luni ce aveau să schimbe lumea artei pentru totdeauna, cabaretul Dada s-a închis. Fondatorii dadaismului s-au răsfirat prin Paris, New York sau Berlin, continuând să își practice arta. Iancu s-a mutat în nordul Franței, unde a început să restaureze orașele și satele distruse de Primul Război Mondial. Apoi, în 1922, s-a întors la București.

***

Dintr-o vitrină a muzeului ce poartă numele artistului și al curentului pe care acesta l-a creat, ne privesc machetele unor case proiectate de Iancu în Bucureștii perioadei interbelice. Erau în principal proprietăți private rezidențiale, vreo 30 la număr. Arhitectura lui Iancu punctează străzile Bucureștiului, marcând tranziția micului Paris înspre modernism. Am putea spune că arhitectul a fost un fel de Le Corbusier român. La momentul respectiv, modernismul era văzut ca un simbol al progresului, dezirabil pentru elite. În acest moment, casele proiectate de Iancu sunt lăsate în paragină și se degradează pe zi ce trece. 

„Aveam o viață bună în România, iar activitățile mele erau libere, până a venit Hitler”, povestea Iancu, tot în interviul cu Neumann.

Spre sfârșitul perioadei dintre cele două războaie mondiale, mareșalul Ion Antonescu preia puterea în România, iar în 1940 încheie o alianță cu Axa lui Hitler. Garda de Fier, o mișcare paramilitară condusă de Corneliu Zelea Codreanu, blama evreii pentru pierderile teritoriale ale României de după Primul Război Mondial, justificând astfel persecuția acestora și retrăgându-le cetățenia română. 

În aceiași ani, artiștii evrei au fost îndepărtați din pozițiile lor, în timp ce excluderea tuturor evreilor din viața publică prindea avânt. Revista Contimporanul, fondată de Marcel Iancu în interbelic, împreună cu scriitorul Ion Vinea, a fost închisă de regimul antisemit în 1932. Persecuția evreilor a culminat în 1941 cu un pogrom la București, în care au murit peste 120 de evrei. Tentativa de lovitură de stat, pusă la cale tot atunci de Garda de Fier, a fost oprită de armata lui Antonescu, însă mareșalul acesta a continuat politicile de stat antisemite. Încă 13.000 de evrei au murit în pogromul de trei zile, care a avut loc la Iași în 1941. 

După cele două masacre, 60.000 de evrei au părăsit România. Printre ei și Iancu, care a ajuns în 1941 în Palestina ocupată de britanici. Însă, deși pogromurile din România au accelerat emigrarea evreilor, fenomenul are rădăcini mai vechi, în care se împletesc antisemitismul, nașterea mișcării dada și construcția statului modern Israel. 

Aaliyah Dada

Ca să înțelegem cum a ajuns artistul și arhitectul Iancu să fondeze o localitate în Israel trebuie să ne întoarcem în timp până în 1881, cu 14 ani înainte de nașterea acestuia. Atunci, la conferința de la Focșani, primul congres sionist din istorie, s-au pus bazele migrației evreilor din România înspre țara sfântă – adică Palestina, aflată la vremea respectivă sub mandat britanic. Conform argumentelor biblice, era locul de unde se trăgeau evreii și, prin urmare, cel în care voiau să fondeze un nou stat iudaic.

Decizia de a migra atunci nu era neapărat aliniată vreunei politici a evreilor, cum avea sa fie mai târziu, când a emigrat Iancu, ci venea mai degrabă ca o reacție la pogromurile din Rusia țaristă a acelor vremuri. Oana Giurgiu, producătoare și regizoare a documentarului Aliyah Dada (2015), a studiat exodul evreilor români din acea vreme. Aliyah înseamnă „ascensiune” și se referă la migrația istorică a evreilor înspre pământul sfânt din Palestina otomană, ce avea sa devină britanică și mai apoi israeliană, jumătate de veac mai târziu.

Filmul lui Giurgiu acoperă exodul evreilor de la sfârșitul secolului XIX până în vremurile moderne, în încercarea de a înțelege cum s-a împletit istoria celor două țări și ce au însemnat evreii români pentru ceea ce avea să devină statul Israel. 

Primii evrei care au plecat din România erau din Moinești, un orășel din județul Bacău și locul de naștere al lui Tristan Tzara, prieten cu Marcel Iancu și co-fondator al mișcării Dada. În 1882 au plecat în total peste 1.000 de evrei din țară pe un vapor cu destinația Palestina. Odată ajunși acolo, evreii români s-au organizat în kibbutzuri, adică în comunități agricole. Evreii moineșteni au fondat orașul Rosh Pina în 1883.

După ceva timp, un alt vapor a plecat din Galați cu evrei localnici, dar și din Iași, Focșani și Bacău. Odată ajunși în Palestina, evreii români cumpărau pământurile de la arabi – nu îi expropriau, cum aveau să o facă mai târziu. Unele orașe erau construite chiar cu cherestea trimisă de la Galați, conform documentării lui Giurgiu. „Românii s-au stabilit în aceste kibbutzuri și au adus cu ei cultura și psihologia poporului român,” îmi explică regizoarea și producătoarea de film. 

Mâncarea, dansurile și tradițiile românești erau exportate în noul „acasă”. În casa lui Iancu, după cum mi-a povestit la telefon nepoata lui, Michaela Mende-Iancu, se asculta muzică populară românească în încăperi decorate cu broderii tradiționale românești, se mâncau sarmale, vinete, papanași, mici și ardei umpluți, și se vorbea română. Giurgiu explică în documentarul Aliyah Dada că hora românească, care se găsește și prin alte culturi din Balcani, a fost exportată în Israel și rămâne până astăzi parte din cultura locală.

„E interesant că s-au zbătut atât de mult să reușească să emigreze din România, să ajungă în Israel, unde de fapt îi măcina o nostalgie față de România”, îmi explică regizoarea.

Și acasă la Rolanda și Julian, după vizita la muzeu, am mâncat cu ei o supă de pui destul de asemănătoare cu cea pe care o face și maică-mea (doar fără tăieței). Nu am fost prea surprins să aflu că și Julian are origini românești. S-a născut la Londra, dintr-o mamă franțuzoaică și un tată român. La scurt timp după nașterea lui Julian, mama lui „a avut un vis că Ierusalimul o să fie eliberat” și că trebuie să se mute înapoi pe pământul sfânt, așa că au plecat în Israel.

La sfârșitul filmului Aliyah Dada, Giurgiu ajunge la concluzia că relația dintre România și Israel, la fel ca și migrația românilor evrei, este atât de stranie, haotică și de neînțeles, încât o descrie drept Dada. O emigrare dadaistă. Aliyah Dada.

Marcel Iancu, între Ayn Hawd și Ein Hod

În timp ce mâncăm supa fierbinte pe un fundal molcom de jazz, deschid și subiectul ocupației palestinienilor din Cisiordania. Un subiect sensibil, pe care Giurgiu nu l-a abordat în documentar, și în care m-a avertizat să nu mă bag. Îi întreb pe cei doi ce părere au. Rolanda spune că îi apreciază pe cei care trăiesc în Israel pentru ca sunt recunoscători pentru ce le oferă statul, pe când pe cei care trăiesc sub ocupație, care, zice ea, ar fi săraci și needucați, îi compătimește.

Era important de abordat subiectul, nu doar pentru că voiam să aflu cum se poziționează cei doi comedianți, ci și pentru că altfel nu poți scrie o istorie completă a satului Ein Hod sau a Israelului. În sat am ajuns după două săptămâni la Ramallah, capitală administrativă a Cisiordaniei ocupate. Acolo am cunoscut tineri palestinieni inteligenți, extrem de educați, ce suferă de trauma intergenerațională a ocupației militare israeliene, care le limitează oportunitățile și îi subjugă. Amnesty International și Human Rights Watch au numit ocupația o formă de apartheid, adică segregare rasială și discriminare instituționalizată. 

Subiectul e important și pentru că, odată ajuns în Palestina în 1941 ca refugiat, Iancu a dat peste alt război. După ce Holocaustul așternuse o umbră neagră asupra Europei aniilor ‘40, comunitatea internațională, în frunte cu Marea Britanie, care deținea controlul teritoriilor palestiniene sub o formă de colonialism numită mandat, a creat statul Israel pe acele teritorii ocupate. 

Când armata israeliană a ocupat Ein Hod în iulie 1948, satul purta numele arab de Ayn Hawd. Unii locuitori au fugit în Siria, Iordania și Cisiordania, în timp ce alții s-au adăpostit în dealurile din apropiere, unde au creat un nou așezământ, Ayn Hawd Al-Jadida, adica noul Ayn Hawd. Acesta avea să fie recunoscut legal de Israel doar în 2005. În 1950, locuitorii din vechiul Ayn Hawd erau considerați plecați de bună voie, așa că locuințele și pământul au fost confiscate și au intrat în proprietatea Israelului, iar numele satului a fost iudaizat.  

Mai multe tratate internaționale semnate la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, menite să protejeze bunurile culturale în conflicte armate, au fost complet ignorate în construcția statului Israel. Ein Hod urma să fie distrus și reconstruit de evrei, la fel ca alte sute de orașe și sate palestiniene. Dar istoria a făcut ca Iancu să ajungă acolo în 1949.

„E ca și cum cineva a aterizat de pe o stea aici”

Pe atunci, Marcel Iancu lucra în cadrul departamentului de cercetare și topografie al guvernului Israelian. Avea responsabilitatea să înregistreze toate parcurile naționale din noul stat. Așa a dat peste Ein Hod, un sat considerat „abandonat” de palestinieni. După o încercare eșuată de a-l transforma într-un moshav — adică o cooperativă agricolă similară cu kibbutzurile, Iancu a decis să fondeze aici o colonie de artiști.

„Mi-am dat seama cu privirea interioară de arhitect și artist că ăsta nu era orice sat arab, ci un sit antic și istoric”, zicea Iancu în interviul cu Francis Naumann. „Mulțumită intervenției noastre, demolarea satului s-a oprit și nouă ni s-a oferit timp pentru a menține integritatea lui.” 

„E ca și cum cineva a aterizat de pe o stea aici”, îmi spune Michaela, nepoata artistului. „La acea vreme, oamenii se gândeau doar cum să supraviețuiască, cum să planteze castraveți și să își construiască o casă, dar bunicul meu încerca să construiască un sat de artiști la doar la opt ani după război. Era un vizionar.” 

Prin conexiunile lui cu diverse asociații din Israel și din alte țări, Iancu a reușit să convingă mai mulți artiști să se mute în Ein Hod. O grupare artistică condusă de Iancu a început să colonizeze treptat satul, renovând casele și creându-și ateliere. Satul a ajuns să fie populat exclusiv de evrei, aliniindu-se astfel cu politica de iudaizare a statului, care voia să-i țină pe palestinienii strămutați cu forța departe de paradisul lor de pe pantele muntelui Carmel. Artiștii aveau să se întrețină din creațiile lor, expuse la galeria cooperativă din sat, și din ateliere de meșteșuguri pentru vizitatori. Era o artă nouă, menită să contribuie la consolidarea Israelului și formarea folclorului noului stat. Ceramica, pictura, țesutul, vitraliile, mozaicul, actoria, scrisul, dansul și alte arte performative urmau să capete o identitate israeliană în Ein Hod. 

Restaurarea colaborativă a satului a devenit un act dadaist în sine, clar inspirat de anii petrecuți de Iancu la Cabaret Voltaire din Zurich, precum și de experiența lui în restaurarea orașelor din nordul Franței și de construcția caselor moderniste din București. Iancu a devenit un agent în interiorul instituțiilor israeliene ce voia să conserve, nu să distrugă satele și orașele palestiniene. La fel ca la Cabaret Voltaire, comunitatea formată dintr-un grup eclectic de artiști, cu o ideologie rebelă, avea să funcționeze și în Ein Hod.

Irit Carmon Popper, o cercetătoare israeliană care a documentat intersecția dintre artă, conflict și arhitectură în Ein Hod, a găsit liste de uși, geamuri și materiale din satele palestiniene demolate, care i-au fost donate sau vândute lui Iancu pentru reconstruirea satului. Ca și în tehnica dadaistă a colajului, explică Carmon, Iancu voia să reabiliteze Ein Hod urmând același principiu.

Raya Zommer-Tal, directoarea muzeului Janco Dada, a studiat tranziția lui Iancu de la modernismul caselor bucureștene la conservarea arhitecturii locale vernaculare din piatră din așezăminte precum Ein Hod. 

„Liniile curate și drepte, atât de tipice pentru lucrările sale anterioare din România, au fost înlocuite cu arcade și acoperișuri înclinate; clădirile înalte au fost înlocuite cu clădiri pe un nivel, aliniate cu peisajul, vegetația și locuitorii, într-o încercare a arhitectului de a păstra tradiția vernaculară de construcție”, explică Zommer-Tal. 

Dar deși Iancu a criticat ștergerea culturilor locale de către guvernul israelian, Carmon consideră că și el a participat la deposedarea oamenilor ce trăiau acolo și aproprierea bunurilor lor. „Chiar dacă a păstrat cultura materială a acestui sat palestinian, Iancu a ignorat, și a violat, în același timp, cultura civică a rezidenților”, argumentează cercetătoarea.

Stăruința cu care Iancu a restaurat satul nu venea din convingeri politice, ci mai degrabă din pasiunea lui pentru arhitectură și artă. Chiar și așa, Carmon spune că inițiativa era „încâlcită în probleme morale, ce vizau exproprierea și izgonirea localnicilor”. O ofensă în plus, explică Carmon, e faptul că arhitectul descria casele ca fiind de origine arabă, nu palestiniană, contribuind, astfel, la ștergerea identității palestiniene. În plus, deși etnicii arabi au participat la stadiile inițiale ale reabilitării, astăzi nu trăiește nici un artist arab sau palestinian în sat. Mai mult, moscheea din Ayn Hawd, construită în secolul XIX, adăpostește astăzi un local de tip cafenea-bar-restaurant.

Acest model a contribuit la transformarea palestinienilor în „celălalt”. Susan Slyomovics, o antropologă americană citată de Carmon în cercetarea ei, descrie munca lui Iancu drept un exemplu de artă colonială, pe care îl denumește „colonialism dada”. Un mix de dadaism și sionism, ghidat de „mitul ocupației naturale a evreilor ca fiind adevărații indigeni ai spațiului”.

„Ayn Hawd a fost distrus și salvat în același timp”, explică Slyomovics.

Opiniile rămân împărțite, în funcție de perspectiva din care judecă fiecare. Michaela, nepoata lui Iancu, crede că așa mergeau lucrurile pe-atunci: evreii și arabii erau separați, iar Iancu a respectat dogmele timpului. Cu toate astea, decizia lui de a salva arhitectura satului era revoluționară, mergea împotriva normelor vremii. În același timp, într-o grilă post-colonialistă, Carmon consideră că deși mișcarea dadaistă era anti-razboi, acțiunea lui Iancu în Ein Hod nu a fost. Iar realitatea de astăzi este că în sat nu sunt de găsit locuitori arabi sau palestinieni. Directoarea muzeului Janco Dada insistă, însă, că Iancu „voia să promovăm două subiecte, pe lângă moștenirea lui artistică și dadaismul: artiștii tineri talentați și artiștii arabi”. Zommer-Tal, se asigură că muzeul are măcar o expoziție a unui artist arab sau palestinian. 

Zommer-Tal și Michaela Mende-Iancu continuă să curatorieze expoziții, cărți și evenimente în memoria lui Iancu în România, Israel și în restul lumii. În 2022, o expoziție cu schițe erotice de-ale lui Iancu, curatoriată de Zommer-Tal la Târgu Mureș, a stârnit controverse printre unii români, care au considerat-o prea vulgară pentru a fi deschisă publicului. În ciuda incidentului de la Târgu Mureș, dadaiștii și avangardiștii se bucură de o atenție sporită în România, de la expoziții cu arta lui Marcel Iancu la București, până la expoziția lui Victor Brauner la Timișoara. Ein Hod și contribuția adusă arhitecturii românești și a artei abstracte la nivel global rămân contribuțiile valoroase și de necontestat ale lui Iancu.  

***

Când am plecat din Ein Hod era sărbătoare și nu circulau autobuze spre Haifa. M-am postat la autostop, în timp ce mă gandeam la ce am învățat din Ein Hod. Nu puteam să-mi iau gândul de la asemănările dintre povestea biblică a vițelului din aur devenit idol și istoria satului de artiști. La fel cum profetul Aaron a creat vițelul de aur ca să-i ajute pe israeliți în lipsa lui Moise, așa a fondat și Iancu Ein Hod. Însă, precum aveau și israeliții să afle când s-a întors Moise de pe Muntele Sinai, intențiile bune pot avea consecințe neintenționate. 

Șirul gândurilor îmi este întrerupt după câteva minute, când oprește o mașină cu un tată și fiica lui. Bărbatul mă întreabă ce fac în Israel și îi zic că am venit să aflu mai multe despre Ein Hod și despre migrația evreilor din România. Șoferul ridică din sprâncene și mă întreabă de unde sunt. Din România, îi răspund. Bărbatul ridică ochii și se uită în oglinda retrovizoare. Ni se întâlnesc privirile și observ cum zâmbește cu colțul gurii. 

„Și bunicii mei”, îmi spune.