Uneori simt frică.
În ultimii ani, cu precădere, am descoperit că felul în care ne informăm și poveștile pe care le preluăm din mediul online ajung, în cele din urmă, să construiască între noi ziduri de informații și realități distorsionate. La multe revederi cu prietenii sau familia - mai ales de sărbători -, discuția ajunge într-un punct în care mă găsesc întrebându-mă: „de când a început omul din fața mea să creadă așa ceva?”.
În viața reală nu există report, block, hide post sau unfollow. Aici există fie comunicare, de oricare ar fi ea, fie abținere. Dar despre dezinformare, totuși, cum vorbim? Indiferent dacă o facem cu familia sau cu prietenii, cum ne raportăm la subiectul ăsta global? Cum îl așezăm politicos pe masă, între felul principal și desert? Ca să încerc să găsesc răspunsuri, am stat de vorbă cu mai mulți tineri, experți și jurnaliști.
„Banii de la Soros”
Florin are 21 de ani și este editor la revista Gen, știri. Își ia informațiile de peste tot și încearcă să își creeze o opinie consultând surse diferite. Dacă are „nervii stabili” se oprește și asupra canalelor România TV, Antena 3 sau Realitatea Plus, pentru a vedea cum gândesc oamenii care le vorbesc părinților lui.
Florin își dedică timp proiectului jurnalistic Gen, știri pentru că a observat că prietenii lui nu aveau „cultura asta de hai să citim știrile” și se informau după cum le apăreau știri în feed-ul rețelelor sociale. În vreme ce tânărul editează știri pe Instagram sau Telegram pentru generația lui, părinții săi par a fi prinși într-o altă realitate: a televizorului și a grupurilor de Facebook.
Tatăl lui are 70 de ani și acum s-a pensionat, dar de meserie este inginer, iar mama are 48 de ani și este infirmieră.
„Mama și prietenul ei se informează mai mult accidental, din grupuri de pe Facebook, și mai deschid seara știrile, probabil pe Pro Tv. Iar tata bagă la greu Antena 3, Realitatea și România Tv - toate canalele astea care dezinformează, mai ales seara, când încep talk show-urile”, îmi spune Florin.
Au existat momente când între tată și fiu s-au născut discuții aprinse legate de modul în care vede fiecare lumea, conversații care s-au sfârșit într-o lună de tăcere. Florin povestește un moment când a încercat să-i explice tatălui că ceea ce susține el este dăunător pentru o țară întreagă, nu doar pentru el. Se întâmpla în anul 2017, în perioada protestelor #REZIST împotriva OUG 13 susținut de Liviu Dragnea. Pe atunci, Florin nu era încă implicat în jurnalism, ci era voluntar într-un ONG.
„Eu eram copilul lui și îi explicam că «nu se întâmplă așa, că nimeni nu-mi dă bani, că am banii de buzunar pe care mi-i dai tu săptămânal și alți bani nu am», iar el îi credea tot pe cei de la televizor.”
„Tata era încă de atunci la pensie, iar Dragnea, printre promisiuni, spunea că mărește pensiile. Lumea lui s-a redus la chestia asta: «măcar lasă, toți fură, dar el și face ceva». În perioada aceea eu eram foarte înverșunat pe asta. Am fost în stradă la proteste și mai vorbeam la telefon cu tata. Atunci stăteam la cămin în Alba Iulia, și el spunea: «eh că reziștii ăștia, că sunt niște huligani, că sunt niște derbedei plătiți de Soroș». Iar mie mi se părea halucinant, că eu făceam toate chestiile astea. Eu eram copilul lui și îi explicam că «nu se întâmplă așa, că nimeni nu-mi dă bani, ca am banii de buzunar pe care mi-i dai tu săptămânal și alți bani nu am», iar el îi credea tot pe cei de la televizor. Pentru că în perioada aia eu nici nu petreceam la fel de mult timp cu el cum petreceau oamenii de la televizor. Atunci, la un moment dat, am luat o decizie din asta de răzvrătit și nu am mai vorbit cu el o lună. Refuzam să-i răspund la telefon, pentru că mi-a spus toate astea. Atunci nici eu nu aveam foarte multe mecanisme de argumentare, soluția simplă a fost lasă-mă în pace și nu am mai vorbit cu el”, își amintește Florin.
Când vine sfârșitul lumii anul ăsta?
Ovidiu C. are 22 de ani și lucrează în media și publicitate. Intră aproape zilnic în polemici cu membrii familiei, dar încearcă să le explice, să vină mereu cu „argumente, din aproape în aproape, sau cu exemple concrete, din viața reală, care ar putea să le permită să vadă că lucrurile stau, de cele mai multe ori, altfel decât așa cum și le-au proiectat”.
„Pățeam de multe ori să intru în polemici cu ai mei: fie că era vorba de sfera politică, fie despre măsurile economice. Era un refuz categoric în a înțelege orice decizie. Mi-am dat seama, la un moment dat, că oamenii susțin fix ce vor să audă. Frica de a intra în contact cu o altă variantă sau cu o altă perspectivă le genera, fără discuție, o anxietate pe care nu erau dispuși să o gestioneze, motiv pentru care rămâneau cu focusul pe ceea ce liderii politici agreați continuau să promită.”
Ioana A. are 22 de ani și este studentă la psihologie. Când nu este la cursuri și are timp, intră rapid pe rețele sociale unde urmărește câteva conturi ale unor posturi de televiziune. Indicatorul care o face să-și ridice întrebarea „chiar este adevărat?” e tonul alarmant al articolului și nivelul de coerență care reiese din text. Tânăra e predispusă la a fi puțin mai „sceptică și chiar mai anxioasă”, dar își ia câteva minute să verifice dacă ceea ce citește este real și transmis și de alte surse.
„Spre exemplu, când a început războiul, a circulat un articol în care se zicea că toți bărbații din România cu vârste peste 18 ani o sa fie înrolați în armată. Atunci eram foarte speriată pentru că eram într-o relație, eram speriată și pentru tatăl meu și pentru prietenii mei. În ziua aceea am căutat intens pe Google și nu am găsit nimic. Așa mi-am dat seama că deși știrile false circulă mai repede, zvonul acesta a fost menționat numai într-un loc. În schimb, pe Facebook, foarte mulți se panicaseră”, își amintește Ioana din primele săptămâni ale lunii martie 2022.
În schimb, același tip de verificare nu e la îndemâna membrilor familiei ei, care tind a fi ceva mai religioși, după cum spune Ioana. Studenta povestește că în urma unei postări primite sub forma unei capturi de ecran, toate rudele s-au alarmat că „vine sfârșitul lumii”. Era vorba despre un mesaj postat de un călugăr de la muntele Athos, conform postării, care îndemna fiecare credincios să-și pună deasupra ușii o cruce neagră, pentru că seara va veni un călăreț trimis din Iad, iar cine nu are semnul va suferi numai „pagubă în familie”.
„Era scrisă în așa fel încât să fie atac emoțional și să te facă să-ți fie frică. Nu pot reproduce mesajul, dar îmi amintesc ca era terifiant ce spunea acolo. Maică-mea, cum este foarte religioasă, s-a speriat. Au trimis prin screenshot de la o mătușă la o mătușă, care a trimis la o altă mătușă”, spune Ioana.
Ioana i-a trimis mesajul unui preot și a arătat răspunsul acestuia întregii familii pentru a-i liniști și a-i convinge că este o postare falsă, chiar de la „sursă”.
Matrioșka mincinoșilor și ruptura dintre generații
Marian Voicu este jurnalist de mai bine de 20 de ani, iar în timpul acesta a documentat dezinformarea sub toate formele ei. Este producătorul emisiunii Breaking fake news de la TVR, iar în 2018 a publicat la editura Humanitas volumul Matrioșka mincinoșilor. Fake news, manipulare, populism, în care explică pe larg de unde au plecat teoriile conspirației și campaniile de dezinformare, și ce reprezintă realitatea astăzi, într-o epocă a post-adevărului.
Jurnalistul susține că această discrepanță între realități rezultă dintr-o altă „ruptură majoră între generații”, care își are rădăcinile în realitatea de acum 30 de ani și în chestiunile legate de trecerea României la un regim democratic.
Știrile false au multiple nuanțe: titlul poate fi un clickbait pentru un articol trunchiat, un articol poate prezenta o serie de falsuri plasate într-un context real, sau conținutul poate fi o narațiune cu persoane reale, dar cărora li se atribuite niște fapte inventate. Din pricina acestor nuanțe, în dezinformare poate cădea oricine, mai ales în timpurile în care vrem să facem totul repede.
„În cazul știrii false - fake-news -, în spate trebuie să fie o ideologie, un buget și o strategie. Este ca o campanie de marketing, o campanie militară. Și când ai o campanie de fake news împotriva unei persoane, ai ceea ce se cheamă kompromat. Ceea ce i se întâmplă Emiliei Șercan este un kompromat. Dacă este împotriva unei comunități este un război informațional, de exemplu ce s-a întâmplat la Târgu Mureș în martie 1990, iar dacă este împotriva unui stat și ai și un război convențional este război hibrid, cum este în Ucraina – adică ai război și cu mijloace kinetice și cu alte mijloace. Revoluția din '89, după părerea mea, a fost primul război hibrid împotriva propriului popor. Parchetul ne-a spus că cei mai mulți oameni au murit din cauza dezinformării produse de TVR și de Radio România. Nu este absurd deloc, pentru că cei care fac lucrul acesta știu foarte bine etosul unei comunități. Așa a lucrat, de exemplu, Cambridge Analytica. Softul dezvoltat de băieții ăștia era pe baza like-urilor de pe Facebook. Softul ăsta te cunoștea mai bine decât un prieten”, explică jurnalistul.
Și mai e ceva. Marian Voicu arată că, pentru atingerea unui obiectiv într-o campanie de dezinformare, momentele cheie sunt scrutinele electorale.
„Să spunem că sunt Putin. Am o strategie, o bugetez la vedere în media de propagandă - iar radio și televiziunea din Federația Rusă au bugete serioase. Mai sunt oligarhii, precum Evgheni Prigozin cu Fabrica de troli, care are un buget mai mare decât StratCom, unitatea Serviciului de acțiune externă de la Bruxelles care se ocupă de combaterea dezinformării. Un studiu anual pe care îl face Freedom House pe baza cercetărilor a peste 200 de state spune care sunt țările care folosesc troli, boți, jurnaliști mercenari în scopuri de politică externă sau externă. Ultima cifră cred că era de 45 de state care folosesc lucrurile astea. Face parte din mijloacele pe care unii le au la dispoziție ca să își atingă obiectivul.”
Jurnalistul susține că impulsul oamenilor de a căuta teorii conspiraționiste stă la baza nevoii de a da vina pe cineva pentru felul în care trăiesc cetățenii. Dintr-o neîncredere de decenii în politicieni care mereu au spus ceva și au făcut altceva, oamenii au nevoie de o explicație mai profundă la „de ce trăiesc eu asta?”.
„Carl Jung a spus la începutul secolului trecut că odată ce miturile sunt evacuate din societate oamenii vor trebui să pună ceva în loc - și se pare că au ales să pună în loc teoria conspirației. Numai că dacă miturile ne uneau, acum teoriile conspirației ne dezbină.”
Dopamină per click
Ioana Podină e coordonatoarea Laboratorului de Științe Cognitive Clinice și conf. univ. dr. la Facultatea de Psihologie și Științele Educației (FPSE), Universitatea din București (UB). Într-un interviu pentru Scena9, Podină arată că ceea ce ne creează dependența de scrolling și afundarea în feed-ul rețelelor sociale este ideea că vom primi o surpriză.
„Fiecare scroll ascunde o surpriză, de regulă plăcută, incitantă și care aduce o informație nouă. Sunt studii care arată că scrollingul pe platformele de socializare stimulează sistemul de recompensă al creierului nostru și eliberarea de dopamină. Aceasta din urmă este un neurotransmițător care joacă un rol important în plăcere și recompensă.”
Dincolo de algoritmi, campanii plătite, număr de like-uri sau distribuiri, la distorsionarea raționamentului contribuie și factorii culturali, educaționali, religioși. Felul în care raționăm este o distorsiune în sine. Oferim mai multă încredere surselor, oamenilor cu care ne simțim familiari sau lucrurilor care ne creează o emoție puternică, suprimându-ne astfel obiectivitatea și distanțarea.
„Noi, de regulă, operăm cu euristici, adică judecăți rapide, care se transformă ușor în erori de judecată. O altă sursă este tendința de a ne încrede exclusiv în intuiții atunci când luăm decizii. Timpul limitat pentru a lua o decizie, de altfel o bună strategie de marketing, este o altă sursă de eroare. Atunci când suntem forțați să luăm decizii rapide, acestea sunt mai degrabă influențate de emoții decât de rațiune. Alte surse sunt: distorsiunea de confirmare, unde dăm greutate mai mare informațiilor care ne confirmă convingerile; lipsa informațiilor alternative și a părerilor în contradictoriu; efectul de repetiție cunoscut și ca adevărul iluzoriu – atunci când o informație este repetată de suficiente ori, aceasta începe să fie percepută ca fiind adevărată. Presiunea socială, presiunea grupului de a avea și împărtăși o anumită convingere pot fi și ele surse care ne distorsionează judecata.”
Dezinformarea și știrile false nu sunt musai invenția televiziunilor sau a rețelelor sociale, dar astăzi, ambele reprezintă un mediu prolific de transmitere a unor opinii sau informații în mod necontrolat. Conform Statista.com, în 2022 am petrecut zilnic cu aproape 150 de minute mai mult pe rețelele sociale față de media ultimilor 3 ani.
De ce contează? Pentru că dacă din 12 ore pe zi dedicăm 6-8 ore jobului sau școlii, iar aproape 3 ore le petrecem în rețele sociale, ajungem să vedem lumea prin filtrul bulei noastre media.
În lumea din capul celorlalți
Ca să înțeleg cum ar trebui purtată o discuție cu cineva care are alte convingeri, am vorbit cu prof. univ. dr. Dumitru Borțun. Borțun este doctor în Filosofie și predă cursurile „Semiotică. Teorii ale limbajului” și „Analiza discursului public” la SNSPA București. Profesorul susține că pentru a putea mai întâi să porți o discuție cu cineva care gândește diferit trebuie să „intri în lumea lor”. A nu se confunda cu a te coborî sau ridica la nivelul interlocutorului. Înseamnă să înțelegi mediul din care din care provine acesta.
„Lumea lor este setată în mare parte într-o epocă anterioară la care s-au adăugat o serie de evenimente înțelese, prelucrate în termenii în care au fost setați cultural, ideologic și chiar logic. Mi s-a întâmplat foarte des să văd oameni care formulează probleme noi, dar în termeni vechi, fiindcă nu înțeleg noutatea problemei”, spune profesorul.
Curiozitatea asta pentru ceea ce nu vedem i-a făcut pe oameni de-a lungul secolelor să născocească tot felul de povești, până le-au marketizat. Problema apare când povestea devine știre. Atenția câștigată de „a fost odată ca niciodată” s-a reactualizat în povești cu personaje contemporane: „Elon Musk, pe lista invitaților la o petrecere privată de Halloween la Castelul Bran” sau „Interpretul de manele Florin Salam a murit.”
„Acesta este un prim mod prin care putem să le vorbim apropiaților: plecând prin înțelegere de la nevoia de poveste. Cred că ar trebui făcut ceva cu părinții, pentru că dacă îi lăsăm așa, rămân pe malul celălalt. Nu o să ne mai înțelegem cu ei, vom avea cea mai mare lipsă pe care o putem avea - lipsa unui limbaj comun în relația cu părinții. Ne vom vedea și înțelege și mai rar și vom ajunge să-i vizităm de Crăciun și de Anul Nou. Asta i-aș invita pe tineri: să învețe să dialogheze, să polemizeze fără să jignească”, explică Borțun.
Pare simplu, dar ce presupune asta mai exact?
„Înseamnă să nu te legi de persoană, ci să te legi de idee. Să nu îi aduci în discuție o anumită afiliere a lui sau o anumită apartenență, cum ar fi apartenența de gen: că așa sunt femeile, de exemplu. Nu, pentru că asta jignește. Să nu te legi de lucruri care s-au întâmplat în trecut, alea trebuie lăsate, îngropate în trecut: «Mai ții minte acum 10 ani când nu mi-ai dat voie să. fac nu știu ce? Este aceeași atitudine ca acuma!». Asta înseamnă capacitatea noastră de a deveni un emițător de enunțuri obiectiv, care-l face pe celălalt să vadă doar enunțul. Să-și poată evalua adevărul sau falsul în funcție de valoarea lui cognitivă și logică. Logică este forma, epistemologic este conținutul - ce valoare de adevăr are. Toate lucrurile astea se pot spune, cum spun americanii, asertiv. Vine de la assertion - care înseamnă afirmație. Deci ești afirmativ, în momentul în care îți spui credințele tale, valorile tale, lucrurile în care crezi, dar le spui fără să strici relația cu ceilalți. Relațiile cu ceilalți trebuie salvate”, crede Dumitru Borțun.
Poveștile bune vs. poveștile „rele”
Dacă atunci când erai copil înțelegeai lumea mult mai bine prin comparații și desene animate, s-ar putea ca și acum să faci la fel. O poveste care poate oferi o explicație a fenomenului de dezinformare este Mitul peșterii de la Platon.
„Niște oameni s-au născut în peșteră, sunt legați cu niște lanțuri de pereții peșterii, nu pot să vadă afară ce se întâmplă. Ei văd doar umbrele celor care trec prin dreptul peșterii. Ei sunt convinși că văd realitatea pentru că altceva nu au văzut niciodată, dar ei văd doar umbrele celor care trec prin față, dacă ar ieși afară, după câteva minute de adaptare la lumină, ar avea cunoștințe. Aia este cunoașterea, numai că ei sunt în peșteră și ce au ei? Au opinii, doxa. Este pentru prima dată când filosofia europeană face diferența dintre doxa și episteme. Episteme înseamnă cunoștință, doxa înseamnă opinie. Pentru el, opinia lui este și cunoștință, de ce? Pentru că este a lui. Ori în România majoritatea confundă cunoștința cu opinia. Eu i-aș spune povestea asta ca să-i atragă atenția. «Mamă, noi suntem într-o peșteră și vedem doar umbrele. Care sunt umbrele? Televizorul, Antena 3 - alea sunt umbrele de pe peretele peșterii»”, sfătuiește Dumitru Borțun.
În aceeași ordine de idei, profesorul amintește că jurnaliștii din România nu mai prezintă știri, fapte, studii, ci povești. Sunt încadrate niște întâmplări în „pătratul” de roluri din basme formulat de Vladimir Propp: existența unui erou, antierou, martor și narator, iar punctul culminant al situației rezultă din deciziile personajelor și evoluția lor. În felul acesta sunt create și narațiunile, care apoi, pentru maximizarea profitului, sunt publicate, transmise pentru audiență, pentru profit, nu pentru informare.
Dulăpiorul cu „ochelari interogativi”
E posibil ca persoana din fața ta să nu admită că narațiunile acestea sunt false - că în spatele pandemiei nu a stat oculta mondială, că nu există nici o legătură de rudenie între Angela Merkel și Adolf Hitler, iar Casa Regală Britanică nu este nicidecum condusă de reptilieni. Este important să înțelegem că, așa cum părinții s-au îngrijit de noi la un moment dat, cu resursele și gândirea pe care au avut-o, prin umanitatea care ne leagă, este indicat să le acordăm timp și să le explicăm modul rapid în care se dezvoltă luma, valorile democratice și utilizarea informației false pentru monetizare.
Florin R. îmi spunea la începutul interviului că a vorbit cu oameni din jur despre „realitățile” care îl despart pe el de părinți, situații în care s-au regăsit și prieteni de-ai lui.
„Dar problema este că ei nu prea vor să între în conflict cu părinții sau au încercat în trecut și au zis «băi, nu are sens să-mi mai bat gura degeaba».”
Acest lucru se petrece din cauza a două paradigme de gândire diferite cu axiome diferite, explică profesorul Borțun. „Paradigma de gândire presupune niște forme de gândire pe care oamenii nu le conștientizează întotdeauna, se numesc presupoziții, dacă ar fi conștientizate s-ar numit supoziții. El este convins că are dreptate. De ce? Pentru că argumentele lui sunt produsul axiomelor și cu cât și le spune mai mult, cu atât crede mai mult în ele. Cu cât încercăm să-i demonstrăm mai mult celuilalt, cu atât diferența dintre noi crește. Părerea este conștientă, axiomele nu sunt conștiente. Aici este marea greșeală pe care o facem cu părinții. (Că încercăm să le schimbăm opinia, n.red.) Opinia este la mâna a zecea.”
Ar fi bine dacă am putea avea un dulăpior cu niște „ochelari interogativi” pe care să ni-i aplicăm atunci când ecranul televizorului este ocupat de o Diana Șoșoacă sau un Victor Ciutacu cu un discurs de propagandă electorală.
După ce termină de citit un material, e indicat ca cititorul să se întrebe dar tu de unde știi?. Acest proces, gândirea critică, constă în analiza și discernerea adevărului. Termenul ni l-au dat grecii: kritikos - abilitatea de a judeca, de a avea discernământ.
Pentru a analizarea discursului public, ne ajută distanțarea de problemă și să ne gândim la interesul celui care vorbește, pentru că „fiecare om politic are o concepție interesată. Dacă interesul lui este să schimbe ordinea existentă va avea un discurs revoluționar sau măcar progresist. Alții vor să țină de situație, de status quo. De ce? Sunt privilegiați, le convine. Aceștia vor avea un discurs conservator și te întrebi: oare de ce văd ei lumea așa?”
Bazele unei gândiri critice, simțul de a pune la îndoială ceea ce citești sau argumentarea puternică a propriilor opinii, ar fi trebuit să plece din școală. Dar dintr-un sistem unde notarea a fost realizată pe învățarea pe de rost a comentariilor altor, iar orice comportament diferit a fost taxat cu „stai jos, nu vorbi neîntrebat”, nu putea decât să rezulte o generație a cărei „curiozitate epistemică și creativitate” a fost suprimată.
Pentru a știi cum să te adaptezi la o dezbatere, fie ea chiar cu familia, profesorul Borțun a mai sugerat să folosim cele cinci principii stabilite în 1890 Universitatea din Oxford. Ele sună așa:
1. În orice polemică ştiinţifică, socială sau politică, discuţia trebuie să se rezume la schimbul de idei şi numai la acele idei care au contingenţă cu problema respectivă.
2. Părţile aflate în polemică folosesc drept argument fie teorii ştiinţifice, fie fapte concrete din realitate, care sunt relevante în ce priveşte problema discutată.
3. Părţile nu au dreptul să aducă în discuţie caracterul, temperamentul sau trecutul adversarului, deoarece acestea nici nu infirmă, nici nu confirmă validitatea ideilor pe care le susţine.
4. Părţile nu au dreptul să pună în discuţie motivele care determină atitudinea ideatică a adversarului, deoarece aceasta abate discuţia de la problema în sine.
5. Etichetarea adversarului, prin menţionarea şcolii de gândire, clasei sociale, organizaţiei profesionale sau partidului politic din care acesta face parte, constituie o încălcare a regulilor polemicii şi dezvăluie slăbiciunea lipsei de argumente. Într-o polemică civilizată contează numai argumentele invocate de adversar ca individ şi nu ca membru al unei şcoli sau organizaţii. Nu ai dreptate pentru că eşti gânditor materialist, patron sau laburist, ci dacă argumentele tale sunt convingătoare sau nu.
DEZinfo este un proiect editorial finanțat în parte printr-un grant al Departamentului de Stat al S.U.A. Opiniile, constatările şi concluziile prezentate în această lucrare sunt aleautorului/autorilor şi nu le reflectă neapărat pe cele ale Departamentului de Stat al S.U.A.
