Salon

Dacă-ți aduci aminte că mori, îți aduci aminte că trăiești

de Vlad-Marko Tollea, fotografii de Oleg Tishkovets, René Triebl, Silviu Gheţie

Amintește-ți că ești muritor. Asta este lecția despre viață pe care au propus-o  Silviu Gheție și echipa sa de 14 alți fotografi expozanți la începutul lunii, în spațiul timișorean de arte Misc.

Vreo 70 de oameni au venit să prindă gustul mortalității, într-o seară de toamnă din preajma Halloweenului. Cuvântarea de introducere se termină destul de repede, cu o glumă: „Urmează să ne vedeți la Trinitas”. Asta pentru că, deși muzica de fundal se lua în serios, multe dintre pozele celor 15 reflectau absurdul. Un absurd care nu ține cont de viață și de moarte, ci pare a fi o constantă universală. Lumea discuta deschis și prietenos, așa că nu era nicidecum un sentiment lugubru.

Grupul de artiști care expune în seara asta s-a strâns inițial pe Facebook. Sunt 15 fotografi, dintre care un ucrainean și un austriac, adunați în jurul unor inițiative mai vechi ale lui Silviu Gheție. Doi vin dintr-o școală gratuită de fotografie înființată de acesta, pe numele Școala 9 (nu are nicio legătură cu proiectul omonim de jurnalism pe teme de educație). Celălalt proiect se numește „7 Zile” și e unul dintre grupurile înființate de Gheție acum aproape zece ani la Baia Mare, pentru a servi drept organizator de tabere și expoziții fotografice în țară. Unii dintre membrii aceștia au devenit „mementomoriști”, cum îi place să-i numească. Au simțit că e nevoie să coboare din virtual și să se cunoască, unii pentru prima dată. 

De exemplu, așa e Patricia Hilbert, una dintre cei 15 fotografi expuși la Misc., care lucrează la Royal College of Art din Londra. A prins un avion doar ca să ajungă în seara asta la Timișoara.

Ea expune într-o parte mai întunecată a sălii. Coincidență sau nu, fotografiile pe care le-a prins sunt din România. Cele mai adânci sunt din Groșii Țibleșului (Maramureș), în timpul Luminației. Luminația este ca un fel de Halloween românesc, unde copiii primesc dulciuri de la consăteni. Momentele imortalizate sunt foarte adânci, una cu mătușa care contempla cu câteva luni înainte de a se duce de pe Pământ. A doua e chiar de la înmormântarea acesteia, cu una dintre surorile care pare că vizualizează treaba aia cu care suntem fiecare datori.

Fotografa conștientizează că aceste imagini nu sunt printre cele care stârnesc râsul în cadrul evenimentului. Iar asta e foarte bine, că ea aduce echilibrul și solemnitatea necesară. În plus, „în Londra nu pot să fac ce fac aici, în România. Asta am realizat când am coborât din avion și am văzut atâtea lucruri de pozat. Parcă simt că am trădat țara”, spune ea. Dar are în gând să prindă în aparat și Coreea de Nord în viitor. Lumea-i lungă și lată.

Fotografie de René Triebl

Oliver Merce e membrul care a rezolvat cu locul. Lucrările pe care le-a adus la lumină în seara aceasta sunt imagini spontane din oraș. „Inițial, nu știam că grupul este unul majoritar românesc. Dar m-am bucurat să aflu asta, când am vrut să cumpăr o poză de la Silviu. Ei bine, de doi ani de zile îl tot pisez să facem expoziția”, îmi destăinuie concitadinul.

Așa că-l iau la întrebări și pe omul aflat în punctul focal al imaginii, Silviu Gheție. El s-a născut în orașul maramureșean Baia Sprie. De-acolo, a expus de la Parlamentul European până în Teheran și de la Cluj Napoca la Madrid. S-a ales cu premii în competiții precum The Popular Photography Prizes (SUA, 2003-2004), Worship World Prize Competition (Teheran, 2005). Pe lângă platformele românești care i-au fost partenere de-a lungul carierei, a publicat și peste hotare, la Der Spiegel (Germania), Kurier (Austria), Rzeczopolita (Polonia), Lenswork (SUA), D Foto (Ucraina).

Scena9: Care-i faza cu Memento Mori?

Silviu Gheție: Ideea asta nu am inventat-o eu. Și nici nu e o luptă împotriva morții. Poți s-o iei ca pe o tehnică spirituală, care-ți aduce aminte de moarte, să-ți dai seama că trăiești. E un „Carpe Diem” spus indirect. Plus că a zis Lucian Blaga că un lucru îl vezi clar și plastic dacă are umbre și penumbre. În felul ăsta, moartea dă plasticitate vieții.

Fotografie de René Triebl

Cum ai ajuns la moarte?

În orice caz, nu prin fotografii pe care le-am văzut. Dar mi-a plăcut mult, și am urmărit curentul Memento Mori de-a lungul timpului. În fotografie, el s-a oprit cam prin epoca victoriană. Era timp lung de expunere, era ușor să pozezi morții. Membrii familiei îi ridicau, ca să facă poze cu ei. Asta s-a cam oprit.

Dacă te uiți prin societate, frica de moarte e foarte mare. Lumea evită să vorbească despre moarte. Și tocmai asta e greșeala: dacă-ți aduci aminte că mori, îți aduci aminte că trăiești.

Cum e moartea la români, în trei cuvinte?

Nu pot să-ți spun doar trei cuvinte, că românii au multe ritualuri. Iar despre moarte ori nu poți să spui nimic, ori poți spune orice despre ea. Nimeni n-a fost acolo și s-a întors.

În trei cuvinte: un concept versatil.

Cât timp ai fotografiat ritualurile morții și pe unde?

Nu pot să-ți spun exact. Proiectele mele sunt pe termen lung, probabil pe viață. Nu sunt genul care să facă un proiect european, să ceară bani și să livreze la o dată anume. Ca locuri, am fost pe la niște sate izolate din zona Băii Mări. La o familie, am fost și la frate, și la bunic, și la bunică. Am fost și la nuntă, și la înmormântare. Oriunde găseam moartea, o pozam.

Fotografie de Silviu Gheție

Cum reacționa lumea când mergeai și le spuneai că vrei să faci astfel de poze?

Nu spun așa ceva. Dacă știi cum să pui problema, lumea se bucură și vrea să vii să le faci poze la înmormântare. Nu are rost să le zic. Da, unii vor să aibă poze de la înmormântare, alții o privesc drept cea mai mare întinare. Depinde. Oricum, morții nu zic nimic.

Cum se compară moartea de la țară cu cea de la oraș?

La țară, lumea o ia mult mai ușor. Pentru că ei, lucrând în natură, o înțeleg mai bine. Și nu fac atâta caz. Își fac ritualurile, plâng, dar nu pică în depresie. Mi se pare că se comportă foarte firesc. La oraș îs mai isterici, mai îndepărtați de treaba asta.

E mai ascunsă la oraș? Tre’ s-o cauți mai adânc?

Da, dar doar în sensul c-o ascundem noi de noi. Și stresul e un factor, dar nu e exclusiv uman. Orice ființă pe care o pui într-o aglomerare mai mare îl trăiește. S-au scris și cărți despre asta. Oamenii nu știu de ce-o fac. Probabil că frica de moarte nu te lasă să trăiești. De ce ți-e frică, încerci să ascunzi și să eviți.

Treaba s-a oprit, așa cum mi-ai zis, în perioada victoriană. De ce de-atunci nu s-a înghesuit lumea să exploreze asta în arta contemporană?

Da. Am căutat pe net să văd ce mai găsesc de la alți fotografi, care să-ți aducă aminte de tema asta. Dar nu suntem morbizi, nici măcar ca Halloween-ul, care poate că are aceeași funcție. Dacă mă gândesc de ce nu, cred că tot la frica de moarte ajungem. Și, din alt unghi, nu se aruncă galeriile să-ți expună un astfel de proiect. Ei vor tot felul de minciuni și povești.

Mi-a plăcut  că-i un concept simplu, inevitabil și viu. Nu-i morbid în niciun caz, iar asta se poate vedea și-n fotografii.

Ziceai de galerii. Cum de ați ales Misc. și Timișoara ca loc de expunere?

A insistat și a organizat Oliver (Merce) El s-a chinuit să facă rost de galerie. Am închiriat una, fără fițe și alte complicări.

Fotografie de René Triebl

Am înțeles că proiectul se întinde pe cinci-șase ani. Descrie-mi un pic procesul de muncă.

Munca s-a desfășurat pe net, prin intermediul unui grup de Facebook. Inițial, acolo mi-am invitat prietenii la care-mi plăcea cum lucrează. Au fost și unii care nu au acceptat invitația. Dar dintre cei care au răspuns pozitiv, există și unii care au venit ei, că mă știau de pe net.

Am o școală pentru tinerii fotografi. Se numește Școala 9 și există dinaintea proiectului jurnalistic cu același nume. E o școală gratuită de fotografie, iar doi dintre ei sunt printre expozanți. Altă parte din grup vine din 7 Zile, un alt proiect foto mic, de amorul artei.

La vernisaj, n-am lăsat pe nimeni să se bage, să zică „bă, mie pune-mi pozele asta și asta”. I-am spus eu ce să-mi trimită, și astfel a fost prima expoziție de grup în care eu am făcut selecția. Mi-a fost ok, că restul aveau încredere în concept. Dar mi-am asumat chestia asta. De-acum, poate să facă fiecare singur expoziție în direcția asta.

Aveți și doi străini în colectiv. Care-s diferențele pe care le-ai observat față de țara noastră?

În Vest, moartea nu-i la fel. Dar nu se distinge clar că ești din Austria sau din Kiev. Fiecare om poa’ să vadă diferit. Slavii precum Oleg Tishkovets o văd mai poetic, iar René Triebl e colecționar de artă, e pasionat de fotografie, și a fost cu noi în 7 zile.

La Oleg, apreciez că face o fotografie pe care eu n-o fac. Nu e spectaculoasă, dar e foarte adâncă. E ușor să faci un apus de soare și să impresionezi nu știu câtă lume. El nu face asta.

Fotografie de Oleg Tishkovets

Care-i cea mai importantă lecție pe care s-o tragem din moarte, cât timp suntem încă vii?

Viața. Că moartea nu e opusul vieții, ci al nașterii. Asta n-am zis-o eu, dar sună bine. Pe pagina noastră de Facebook, avem citate și diverse alte perspective asupra ei.

Proiecte de viitor?

Nu am. Precum ți-am zis, nu-mi fac planuri și nu-mi pun termene. Eu am în subconștient ceva idee, atunci când fotografiez. Dar nu am un concept, pentru că așa nu ești liber. În fotografie, tot timpul se poate schimba conceptul, iar dacă ești limitat de unul, părerea mea e că ești orb.

În fotografia instantanee, pe care o fac eu, nu exiști. N-ai ego. Atunci faci poza bună, când ești ca un fel de transmițător.

A fost recent Halloween-ul. Unii români resping din plin sărbătoarea asta. De ce?

Nu m-am gândit dacă e legat de Memento Mori. Poate că într-o anumită măsură, îi. Probabil că de-aia le plac oamenilor și filmele de groază. Dar e bine să faci asta conștient, nu doar uitându-te la ele. Conștient că amintirea morții îți face bine.

Romanii, de exemplu, când se întorceau cu carul victorios de la bătălie, și treceau sub arcuri de triumf, își puneau sclavul preferat să le zică „amintește-ți că mori”. Altfel, li se umfla prea tare egoul și făceau greșeli.

Și-atunci, precum ziceai mai sus, ce faci tu e un memento mori al ego-ului.

Orice fotografie e un memento mori. Susan Sontag are și un eseu despre asta foarte interesant. Zice că fotografia e scurtă, e o clipă omorâtă. Pictura curge, nu-i un clic. De-aia, fotografia e apropiată de moarte. Iar moarte fără viață nu există.


Expoziția fizică Memento Mori a durat doar o săptămână. Însă, pe pagina de Facebook a proiectului, te poți bucura de una constantă, actualizată zilnic. Iar dacă e să se reîncarneze cândva, tot acolo te vor anunța întâi.

text de

  • Vlad-Marko TolleaVlad-Marko Tollea

    Jumătate bucureștean, jumătate din Timișoara, unde și locuiește. Colaborează cu VICE, a dat startul platformei in.TM și crede că râdem prea puțin și ne luăm prea în serios.

fotografii de

26 November 2018 ora 14:00



X Revista Scena9