Prezentat ca ultimul titlu al seriei Mission: Impossible, acest The Final Reckoning îl angrenează pe nemuritorul Ethan Hunt într-o luptă împotriva tehnologiei monstruoase. Ajunsă de câteva episoade în contratimp cu realitatea tot mai digitală, franciza întoarce astfel armele împotriva lumii pe care, într-un fel, a pregătit-o. 

Să fi devenit oare Ethan Hunt, tipul ăla cândva ahtiat după gadget-uri explozive – ne amintim, în primul titlu al seriei din 1996, acea gumă de mestecat care disimula o bombă –, un luddite? Concluzia nu are de ce să îi mire pe spectatorii fideli ai alunecării sale progresive dinspre avangarda dispozitivelor fistichii înspre stadiul actual de etern băiat întârziat, cu fața umflată ca o negație adresată îmbătrânirii, care aleargă în urma vremurilor. Aleargă la propriu: la începutul lui The Final Reckoning, trebuind să ajungă într-o catacombă londoneză, omul nostru o ia la fugă prin fața Big Ben-ului. Ar fi putut la fel de bine să ia un Uber, dar astfel n-am mai fi avut ocazia să salutăm acest running gag devenit marcă publicitară detașabilă de orice context. Prima jumătate din film – cea slabă – e de fapt o secvență recurentă de auto-omagiere și auto-memare, o trecere în revistă a ticurilor care au asigurat succesul lui Mission: Impossible. Până să se pună în mișcare, regizorul Christopher McQuarrie simte nevoia să recapituleze, cu ochii înlăcrimați, istoria plină de virtuți sau păcate (în funcție de cine vorbește) a lui Ethan Hunt, de la acea primă trădare nouăzecistă din Praga și până la secvența trenului suspendat care închide episodul 7. Înainte să fie un film, The Final Reckoning e un trailer al întregii francize. În treizeci de ani, puștiul Ethan Hunt s-a transformat în mitul Tom Cruise, iar distopia cyber de la finalul mileniului trecut a ajuns amenințare palpabilă.

Nu doar asta s-a schimbat. În comparație cu mizanscena metalică de azi, joaca lui Brian De Palma, autorul primului film, printr-o Europă de Est abia ieșită din comunnism are ceva real, documentat în ea, o plăcere de a-l vedea pe Cruise bătând la pas niște străzi dărăpănate care astăzi lipsește cu desăvârșire. The Final Reckoning e locul unui paradox: pendulează între un ambalaj vădit simplificat – nicio secvență care să se apropie măcar de înfruntarea pariziană plină de brio din episodul 6, unde Cruise schimba camioane, motociclete, mașini pentru a fugi de niște killeri fără simțul umorului – și un discurs nostalgic. O bună parte din film se petrece în locații perfect generice, fără atestare topografică: o pivniță, un birou, un submarin. Cruise pare aici un ostaș chemat să înfăptuiască răul mai mic: participă la o bătălie planetară care împinge umanitatea spre pieire, se îmbracă în costume ridicole, pune mâna pe device-uri unicat, dar ni-l imaginăm – doar atât putem face: omul e complet văduvit de viață personală – cum visează la pajiști verzi și la strămoșeasca fermă izolată de vuietul lumii. La un moment dat poposim într-o cabană primitoare de pe o insulă pierdută în ținutul Arctic, unde sosia lui Adrian Titieni (Rolf Saxon, deja întrevăzut în primul episod, hăt în 1996) ține secretele cibernetice ale lumii. Când cocioaba ia foc de la jarul din șemineu, iar cărțile și sistemul audio încep să ardă, e de parcă The Final Reckoning ar face cu ochiul, bonom, acelora care s-au supărat pe Apple că celebra, într-un spot publicitar la iPad Pro, obsolescența analogului.

Operațiunea de marketing a lui Cruise, care își face cascadoriile cu minimul admis de protecție, punându-și corpul încă ager la lucru împotriva „de-realizării” lumii, își găsește aici coerența. Într-o secvență în care o inuită privește printr-un dispozitiv optic cu aer de relicvă, apoi o învață pe americanca noastră din serviciile secrete să piloteze o sanie, te-ai crede mai aproape de Nanook decât de visul umed al lui Elon Musk. La final, marea bătălie aeriană dintre Cruise și omul rău (Esai Morales, reșapat din precedentul film) – un moment intens, dar un pic prea calchiat după finalul similar din 6 – se poartă între două biplane ca două jucării de demult. Abandonând uzualul fetișism al tehnicii militare și pe Tom Cruise-ul de tip Top Gun, primim în schimb un fel de grad zero al efectelor speciale, cu eroul nostru măturat de vânturi și pretinsele forțe activate când vrei să te ții de aripa unui avion în plin zigzag ceresc, până ce fața buhăită i se înroșește și începe să aducă cu Jim Carrey din Dumb and Dumber. Marea forță a perseverenței lui Cruise aici se vede, în capacitatea de a se apropia de comedie de dragul unui adevăr personal cât se poate de serios. Asta se mai cheamă și credință.

Există o singură secvență cu adevărat originală în film, iar ea are loc pe un submarin abandonat pe fundul oceanului. Cruise pătrunde în carlingă pentru a extrage un nu-știu-ce super important – dialogurile sunt suficient de inepte încât să repete până la saturație, expozitiv, miza mumbo-jumbo-istă a acțiunii, iar ea să rămână cu toate acestea perfect indiferentă, aproape ininteligibilă –, moment în care nava începe să alunece de pe lespedea pe care înțepenise, rostogolindu-se în neștire. Momentul e frumos pentru că, măcar acum, muzica insuportabilă și omniprezentă încetează și lasă locul unei scene pure de acțiune (și acțiuni), în care protagonistul jonglează cu încăperile strâmte, cu apa care se retrage și apoi năvălește iarăși, cu niște focoase nucleare care se plimbă liber pe-acolo, ba chiar și cu teroarea de a descoperi corpurile bine conservate ale celor răpuși de accidentul de acum câțiva ani. E o secvență al cărui efect poetic se bazează pe dibăcia mizanscenei de a negocia spațiul și stările „materiale” ale lumii – ici pe deplin imersați în liniștea apei, colo așteptând în angoasă o nouă răsucire a submarinului – și care ne abandonează unei lumi în care nu mai există „comunicare”, ci o mare singurătate tratată implicit. Pierdut în întunericul adâncurilor, acest submarin e supapa de inefabil a filmului, punctul din care devine imposibil să ai vizibilitate totală asupra situației.

Poate o secvență să răscumpere un întreg film? McQuarrie știe să regizeze un corp aflat în priză cu un mediu ostil, dar e mult mai stingher când are de filmat un biet dialog. Toate briefing-urile echipei sunt tratate după același mod algoritmic circular, în care fiecare personaj își spune docil replica, luând loc la rând, până ce se trece prin toți cei prezenți, apoi o luăm de la capăt. În plus, gonflat artificial cu pathos – vezi-l pe Luther, personajul lui Ving Rhames, căzut la datorie în startul poveștii, dar care ne terorizează cu panseurile lui mesianice și de după mormânt –, filmul nu-și atinge cele trei ore de rulare decât reluând leneș o structură deja văzută, dintr-o nevoie de mai-mult-și-mai-tare la care nu prea se poate ridica. Un film mai succint și-ar fi făcut la fel de bine treaba. Pe de altă parte, Mission: Impossible este întâi de toate un rendez-vous cinefil, iar în numele unei cinefilii care rezistă în fața dispariției corpurilor reale din filme se pot ierta multe. În numele său, și în numele acestei secvențe de climax în care agenta jucată de Pom Klementieff îi dă o gaură în plămân cu un pix agentului jucat de Simon Pegg, care îi dă indicații cu privire la ce e de făcut direct în limba franceză. E aici o plăcere de a te juca cu o autenticitate inutilă care trezește copilul din tine.