Autobiografia roșului. Roman în versuri
Princeton. Imediat după anunțul că Anne Carson a câștigat Nobelul pentru literatură, Universitatea Princeton a postat pe X un scurt mesaj de felicitări care amintea că scriitoarea a predat la Princeton în anii ʼ80. Imediat au început să curgă replicile sarcastice. „Felicitări că i-ați oferit o poziție permanentă!”. Evident, Princeton nu făcuse asta.
Dar pentru clasicista Emily Wilson nici n-ar fi avut motive: „Prima carte a lui Carson a fost Eros the Bittersweet. Bazată pe teza sa de doctorat și publicată în 1986, [...] [n]u este genul de monografie științifică care se cere de obicei pentru un post titular în studiile clasice (și, prin urmare, nu este o surpriză că Carson [...] nu a obținut titularizarea la Princeton)”.
Odiseea. Nu o citez întâmplător pe Wilson. 2026 a fost anul Odiseei. Filmul lui Nolan a trimis toată planeta înapoi la Homer, vreau să zic la traduceri. Versiunea care îl inspirase pe Nolan era traducerea lui Wilson. „Sunt absolut onorată”, a reacționat ea, „dar uite ce cred despre film”: și a urmat o distrugere minuțioasă a ecranizării.
Nu exclud ca Academia Suedeză care acordă Nobelul să fi reacționat la boom-ul Odiseei în felul ei în același timp întortocheat, tardiv și previzibil („vrem ceva politic, dar nu foarte politic; vrem ceva de actualitate, preferabil aia de acum douăzeci de ani”). Încă un punct bonus pentru Carson: originea ei canadiană – Canada a tot fost sâcâită de Donald Trump lately. Odiseea + Canada = Carson.
Poezie. În anii ʼ90 două premii succesive au ajuns la poeți: Seamus Heaney în 1995, Wisława Szymborska în 1996. Dar în cei 30 de ani trecuți de atunci au mai luat premiul doar patru autori, dacă-l numărăm și pe Bob Dylan (2016). Cel mai recent îl primise Louise Glück, în 2020. Tot America de Nord, tot poezie academică. Înțeleg prin asta genul de poezie pe placul universităților și universitarilor, care generează exegeză specializată („Dialogical Interspecies Ethics: Ataraxia, Desire and Hope in the Post-Human World of Anne Carson's Pastoral”) și review-uri respectuoase în publicații mainstream. Până și Dylan, al cărui premiu a produs nemulțumire pe motiv că-și interpretează singur audiobookurile ajutându-se de chitară și de alte instrumente, a fost recunoscut de Nobel la mult timp după ce vremurile în schimbare se schimbaseră de mai multe ori și numai după ce cărțile despre el umpluseră o bibliotecă întreagă.
Roman în versuri. Autobiografia roșului, cea mai cunoscută carte a lui Carson și singura tradusă în română (de Bogdan-Alexandru Stănescu la Editura Trei), se prezintă ca roman în versuri. Specia pare exotică, dar de fapt e destul de populară. Primele titluri din această listă de pe Goodreads, mai mult literatură de consum, au zeci de mii de review-uri. Asta ca să nu mai deschidem istoriile literare: în prima parte a secolului al XIX-lea, romanele în versuri le concurau pe cele în proză de pe poziții egale. Despre câteva încă se mai vorbește: Evgheni Oneghin de Puşkin (1833), Aurora Leigh de Elizabeth Barrett Browning (1856), The Ring and the Book de Robert Browning (1868-1869). Din secolul trecut amintesc Pale Fire de Nabokov (1962), Omeros de Derek Walcott (1990; Nobel în 1992) sau The Monkey's Mask de Dorothy Porter (1994). Până și în literatura română avem câteva. Mircea Ivănescu a scris două, Poem (1973) și Limitele puterii sau mituirea martorilor (în colaborare cu Iustin Panța, 1994), la fel Caius Dobrescu – Euromorphotikon (2010) și Bolyai la Timișoara (2024).
Autobiografia roșului. Cartea lui Carson e inspirată dintr-un poem epic în mare parte pierdut al lui Stesichoros (aproximativ 630 – 555 î.e.n.) care relatează cum Herakles/Hercule îl ucide, în cea de-a zecea lui „muncă”, pe monstrul cu aripi roșii Geryon pentru a-i fura vacile (roșii și ele). Carson rezumă poemul într-un capitol introductiv:
„Dacă Stesichoros ar fi fost un poet mai convențional, ar fi adoptat punctul de vedere al lui Herakles și ar fi pus în scenă o relatare zguduitoare a triumfului culturii asupra monstruosului. În schimb, fragmentele existente din poemul lui Stesichoros oferă o secțiune transversală chinuitoare a scenelor, deopotrivă demne de mândrie și ridicole, din viața lui Geryon. Vedem viața acestui băiat roșu și a câinelui său. O scenă extrem de încântătoare cu mama, care apoi se întrerupe. Cadre întrețesute cu Herakles care se apropie pe mare. O imagine fulgerătoare cu zeii din Olimp care-l condamnă pe Geryon. Lupta propriu-zisă. Momentul când totul încetinește brusc, iar săgeata lui Herakles îi despică țeasta lui Geryon. Vedem cum Herakles omoară cățelușul cu celebra Lui măciucă.”
Acest pasaj adună cam toate lucrurile care o atrag pe Carson către Stesichoros. Ultimele decenii au produs nenumărate cărți care strecoară trecutul prin sita sensibilității contemporane: în mod curent, eroii devin niște narcisiști plini de masculinitate toxică și de instincte sociopate, pe când monștrii sunt reconsiderați ca ființe „diferite”, neînțelese în societatea ostilă din vremea lor. Astfel, Herakles rămâne doar ca extensie a măciucii lui ucigașe, pe când Geryon este contemporanul nostru, adus lângă noi prin infantilizare (un „băiat”), prin proximitatea feminină-maternă („o scenă extrem de încântătoare cu mama”) și prin dragostea față de animale („cățelușul”). Ca și Wilson, care în traducerea ei din Homer îl transformă pe Odiseu într-un „pirat” care-l jefuiește pe bunul ciclop Polifem, Carson îl trimite pe Herakles să omoare „cățelușul” lui Geryon; deși, după toate aparențele, cățelușul nu era bișon: avea două capete și era frate cu Cerber, paznicul Hadesului (și nu doar cu el: familia lui îi mai număra pe Hidra din Lerna, pe Himeră și pe Sfinx – o adunătură ca-n filmele cu naziști).
Operațiunea continuă în romanul propriu-zis. Carson refractă materialul antic într-un peisaj contemporan. Geryon apare în Autobiografia roșului ca adolescent gay sensibil neînțeles de cei din jur și abuzat sexual și psihic de fratele său: portretul-robot al unui stereotip. Ajunge să cunoască și să piardă dragostea alături de Herakles, pe care îl reîntâlnește, după mai mulți ani și câteva elipse narative, în Argentina. Doar că acum Herakles are un nou iubit, un peruan, care oferă pretextul unei incursiuni în trei în Peru și în meniuri bogate în porcușori de Guineea. Peisajul geografic și simbolic e dominat de vulcani (reprimare, răbufnire a unor traume și ce mai scrie prin Dicționarul de simboluri, ediția din 1990 toamna).
Nimic prea subtil. Materialul antic e invocat mai mult ca să dea gravitate unei povești din zilele noastre. Sau pentru niște glume postmoderne care sigur păreau cool în anii ʼ90, când încă se mai folosea „cool”. De exemplu, Carson oferă la început, imediat după introducere, o „traducere” a fragmentelor păstrate din poemul lui Stesichoros despre Geryon. Dar e de fapt filologie simulată, plină de anacronisme precum „taxiul roșu”, „bobina reșoului”, baruri, canapele și poliție. Nu duc prea departe nici cele câteva anexe de genul „Mărturii asupra problemei orbirii lui Stesichoros de către Elena”, inspirate de legenda că poetul fusese orbit de Elena din Troia ca represalii pentru un poem neflatant, deși e întotdeauna amuzant să ne reamintim cum se schimbă după context inspirația poeților.
Problema mea cu Autobiografia roșului în 2026 e că am dezvoltat o intoleranță ridicată la personaje de-astea sensibile care se târâie neajutorate printr-o lume crudă. Sămănătoriștii noștri făcuseră acum o sută și ceva de ani o obsesie din tema fiului de țărani care vine în capitală rumen în obraji și pleacă doar cu picioarele înainte. Sigur, inadaptații care împânzesc literatura de azi sunt produși într-un alt registru istoric, ca reacție la un capitalism mai evoluat și mai tentacular decât la Vlahuță și compania. Dar plictiseala în fața acestei monocromii rămâne aceeași. Altfel, partea de „versuri” din „roman în versuri” este ok – metafore, imagini, zone obscure, tot ce trebuie ca să fie bine. Eșecul lui Carson se trage din ambiția de a oferi versurilor o coloană narativă, care dirijează imaginile pe traseul previzibil al lui „trauma plot”.
Autobiografia roșului a apărut în 1998. După aproape 30 de ani, pare o piesă în același timp vetustă și familiară. Vetustă pentru că schemele de gândire, care vor fi părut încinse la roșu în anii ʼ90, sunt acum doar un fir roșu tras prin toate clișeele. Familiară pentru că aceste clișee încă n-au fost evacuate din literatura contemporană. Dar și pentru că Autobiografia roșului pare o carte scrisă pentru Insta: Geryon e pasionat de fotografie, iar capitolele sunt adesea adnotări sentimentale la fotografiile lui. Când Emily Wilson o compara pe Carson cu Rupi Kaur, știa prea bine ce zice.
Sursă foto principală: Jay Dixit, WikiPortraits
