Am ales să scriu, dintre cărțile lui László Krasznahorkai, doar despre Satantango. Principalul motiv e că autorul însuși a declarat că e singura carte pe care ar fi trebuit să o scrie și că a pus totul în ea; restul motivelor vor deveni evidente în recenzie.
Satantango, prima carte tradusă în română din Krasznahorkai, a fost tradusă până acum de două ori. Prima ediție a apărut în 2011 la Curtea Veche în versiunea Anamariei Pop; a doua, din care și citez în continuare, a apărut la PandoraM în colecția Anansi Contemporan în versiunea lui Ildikó Gábos-Foarță.
Iată cum sună începutul romanului în cele două traduceri.
Anamaria Pop: „Într-o dimineață de la sfârșitul lui octombrie, cu puțin timp înainte ca primele picături ale ploilor de toamnă, ploi necruțător de lungi, să fi căzut pe solul arid, crăpat, din partea de vest a coloniei (pentru ca apoi, până la primul ger mai serios, marea de noroi ce duhnea să facă de neumblat drumurile în pantă, devenind astfel inaccesibil inclusiv orașul), Futaki se trezi în dangăt de clopot.”
Ildikó Gábos-Foarță: „Într-o dimineață de sfârșit de octombrie, cu puțin înainte de căderea primelor picături din șirul ploilor de toamnă, necruțător de lungi, pe pământul sterp și crăpat din vestul coloniei (unde mai apoi, până la primul îngheț, întinderea puturoasă de noroi avea să facă drumurile impracticabile și orașul inaccesibil), Futaki s-a trezit că aude dangăt de clopote.”
După cum se vede, prima versiune este mai analitică și mai expozitivă/didactică, în timp ce a doua este mai sintetică, mai rapidă și mai eficientă. (Legat de „marea de noroi ce duhnea” vs „întinderea puturoasă de noroi”, traducerea în engleză a lui George Szirtes din 2012 adaugă și un element cromatic: „the stinking yellow sea of mud”. Cine știe cum o fi în original. Poate „băltoaca de noroi”.) Mottoul din Kafka iese însă mai bine din prima traducere. „Atunci prefer s-o scap așteptând” (Ildikó Gábos-Foarță) produce prin verbul „scap” (care are sensul și de „a salva”, nu numai de „a rata”) o ambiguitate pe care versiunea Anamariei Pop („Atunci prefer să greșesc așteptând”) o evită; traducerea în engleză a lui George Szirtes este mai clară: „In that case, I’ll miss the thing by waiting for it.”
În fine. Romanul e construit din două părți de câte șase capitole. Prima parte, numerotată crescător de la I la VI, urmărește de-a lungul unei nopți, din diverse perspective intersectate în numeroase puncte (sau mai bine zis redundante-cu-diferențe), înfrigurarea cu care cei câțiva oamenii dintr-o Colonie uitată de lume și descompusă de ploi așteaptă întoarcerea a două personaje care vor juca un rol de declanșator în viața comunității. Cei doi, Irimiás și Petrina, sunt cel mai probabil infractori cu stagii în pușcărie, dar pentru cei din Colonie, la care ajunsese zvonul că au murit, întoarcerea lor aduce cu o înviere. A doua parte, cu capitole numerotate descrescător de la VI la I, arată cum Irimiás le sucește mințile celor din Colonie cu promisiunea unui soi de pământ al făgăduinței (conacul Almássy și anexele lui). Irimiás este un trickster din spița lui Ostap Bender al lui Ilf și Petrov (sau, date fiind sugestiile lui anti-mesianice, din cea a lui Woland din Maestrul și Margareta de Bulgakov). Pe de altă parte, oamenii din Colonie sunt cu mici excepții proști ca noaptea, deci întâlnirea dintre cele două grupuri distribuie clar rolurile de fraieri și de șmecheri. Când fraierii care îi predaseră șmecherului toate economiile lor ajung în cele din urmă (adică după ce își distruseseră laborios locuințele din Colonie în logica „Doar n-o să las să le fure vreo șatră de țigani?!”) la conacul Almássy și descoperă acolo o ruină mai inospitalieră decât ce lăsaseră în urmă, șmecherul îi mai amăgește o dată să accepte relocarea, de astă dată la oraș, potrivit unui plan labirintic ale cărui ieșiri și dedesubturi doar el le cunoaște. Prin urmare, această comunitate oricum precară este dispersată de Irimiás la diverse adrese, unde indivizii vor trebui să-și joace fiecare rolurile delegate de trickster și să aștepte indefinit întoarcerea lui pentru a-i conduce în sfârșit la pământul promis.
Numerotarea atipică a capitolelor capătă sens în lumina constituirii unei comunități de speranță în jurul lui Irimiás din indivizii din Colonie dispersați, înainte de întoarcerea falsului mesia, în bulele lor opace de existență vegetală/animalică. Comunitatea se construiește la începutul celei de-a doua părți pe promisiunile lui Irimiás, însă declinul ei începe tot atunci, continuând accelerat-carnavalesc până la sfârșitul care îi descrie disoluția.
Deși materialul din care Krasznahorkai își confecționează romanul este groaznic (totul putând fi rezumat prin exclamația unui personaj: „Ce mizerie. Ce groapă de gunoi. Ce dihori împuțiți!”), Satantango este mai amuzant decât reușește să sugereze frecvența cu care cuvântul „apocaliptic” revine în textele dedicate autorului. Dar comicul survine doar episodic, fiind practic confundabil cu aparițiile lui Irimiás și cu capacitatea lui de a-și tromboni followerșii. Romanul rămâne totuși, cu atmosfera lui opresivă, meschină și cleioasă din care nu există altă evadare decât sinuciderea (soluția aleasă de Estike, fetița cu dizabilitate intelectuală, singurul personaj care produce compasiune), greu de suportat. Și fundamental datat: Satantango ilustrează aproape didactic formula modernismului înalt în care o bună parte din literatura Estului comunist s-a refugiat în perioada de declin a sistemului pentru a critica sistemul ocolindu-i în același timp instituțiile de cenzură. De multe ori cu prețul lizibilității. (În acest sens merită citată reacția Elenei Ceaușescu la Glissando de Mircea Daneliuc: „Nu știu ce a vrut Daneliuc să spună, poate să critice ceva, dar nu se înțelege nimic. Or, dacă noi nu înțelegem, publicul cu atât mai puțin”.) Satantango nu este ilizibil; dimpotrivă, este mai accesibil decât alte lucruri cărămidale publicate de autor după căderea comunismului. Dar suferă de mai toate celelalte cusururi ale modernismului înalt din socialismul târziu: o ancorare foarte vagă în spațiu și timp specifică parabolelor; o comunitate compusă din roluri sociale generice (doctorul, cârciumarul, directorul de școală etc.); desaturarea oricărei urme de complexitate psihologică prin reducerea umanului la instincte urmate somnambulic; o simbolistică biblică prea evidentă sau livrescă prea previzibilă, care din cazanul mizeriei invocă niște epifanii străvezii (ba niște „fluturi celești în culori vii” acompaniați de „acordurile blânde ale unei muzici angelice”, ba niște cai care fug de la abator, ba un cadavru care levitează – că doar realismul magic mai lipsea). Plus un personaj care scrie tot felul de rapoarte detaliate despre realitatea Coloniei, în stilul Noului Roman, și despre care aflăm în ultimul capitol că de fapt scrie romanul în care apare ca personaj. Sigur, faptul că formula e uzată nu înseamnă că nu continuă să adune prestigiu; citiți în acest sens articolul lui Federico Perelmuter Against High Brodernism, care pornește chiar de la un nou roman de Krasznahorkai, Herscht 07769.
O chestie amuzantă legată de încadrarea ritualică a romanului în literatura anticomunistă. Da, Satantango descrie prin figura alegorică a Coloniei o microsocietate rurală aflată sub semnul lui „post-”: un sat abandonat de stat, ale cărui „mașinării”, instituții și clădiri, indicii ale unui trecut funcțional relativ recent, s-au transformat în relicve. Întrebarea utilă e în cadrul cărei societăți e configurată această existență „post-”. În mod clar, nu în timpul comunismului, pentru că acesta, deși în etapa lui de declin a produs un downgrade tehnologic în toate sectoarele, nu s-a retras ca figură de autoritate nici din comunități, nici din societate. Sigur, se poate argumenta că Satantango descrie fie un trecut post-al Doilea Război Mondial, înainte de instalarea comunismului (prefigurat alegoric prin figura pungașului Irimiás), sau un viitor alternativ post-apocaliptic, eventual chiar post-atomic. Dar la fel de bine se poate spune că prefigurează, în plin comunism (romanul e din 1985), tocmai post-comunismul care într-o primă fază a produs exact tipul de retragere a oricărei figuri de autoritate statală descrisă în roman, lăsând situația la dispoziția diverșilor întreprinzători.
După ce Imre Kertész a luat Nobelul pentru literatură în 2002, criticul Ion Simuț a scris ceva de genul „România poate considera că a primit Nobelul, pentru că profilurile lui Kertész și Norman Manea sunt similare și doar șansa a făcut ca unul să-i fie preferat celuilalt”. Povestea pare să se repete în 2025. Câteva asemănări între Krasznahorkai și Cărtărescu, dincolo de chestii triviale de genul: amândoi vin din țări învecinate, au început să publice în comunism și fac parte din aceeași generație (LK. născut în 1954, M.C. în 1956):
– amândoi declară că scriu fără să editeze, fără ștersături;
– amândoi folosesc elemente metaficționale de genul „personaj într-o carte care de fapt scrie cartea în care e personaj”;
– amândoi au un cult pentru Kafka;
– amândoi sunt idealiști influențați de spiritualitatea asiatică;
– amândoi se raportează la Biblie, în special la Apocalipsă, și vehiculează diverși Mesia;
– amândoi s-au format în cultura pop-rock a anilor ’60 (deși L.K., care a și cântat în formații rock și jazz, preferă Rolling Stones, iar M.C. – Beatles);
– amândoi au fost nominalizați la Booker International (cu diferența că L.K. a furat startul și a și câștigat premiul în 2015);
– amândoi au avut o relație specială cu mișcarea Beat (cu diferența că L.K. a și locuit o vreme în apartamentul lui Allen Ginsberg, în timp ce M.C. doar a scris poemul Am căpătat un exemplar din „Howl“ semnat de Ginsberg).
Oricum, cel puțin șase ani de acum înainte șansele lui Cărtărescu de a primi Nobelul pentru literatură s-au redus serios. În sistemul predictibil configurat după resetarea din 2018, cu o alternanță consecventă pe criterii de gen, la următoarele ediții premiile vor merge la trei autoare și la doi autori din zone mai mult sau mai puțin îndepărtate de Ungaria lui Krasznahorkai. Deci, dacă între timp rușii nu bombardează România, oferind juriului Nobel ocazia emoționantă de a oferi premiul unui autor care „celebrează puterea artei într-un București apocaliptic”, sau dacă Theodoros nu recroiește peste noapte imaginea internațională a autorului său, probabil că nu prea mai are sens ca la următoarele cinci ediții comentatorii români să continue să aprindă lumânări „la vii” pentru Nobelul lui Cărtărescu. Să aștepte octombrie 2031 – e rezonabil să sperăm că până atunci apocalipsa climatică nu o să omoare chiar toate albinele.
Imagine principală: Cadru din filmul Sátántangó, o adaptare după romanul omonim al lui Krasznahorkai. R. Béla Tarr, Ungaria-Elveția, 1994.
