Eram în muzeul Prado din Madrid când s-a stins lumina. Era luni, dar era plin de lume. Tocmai văzusem Buna Vestire de Fra Angelico și bântuiam printre picturile negre ale lui Goya.
Când, deodată, s-a stins lumina. Am crezut că durează câteva minute. Oamenii îndreptau lanterna telefonului către lucrări, dar angajații muzeului i-au rugat să nu facă asta. Când i-am întrebat ce se întâmplă au zis că habar n-au. Eram cu socrul meu, Luis, de 87 de ani, care merge pe cont propriu, dar nu foarte repede.
Am vrut o cafea, dar nici cafeneaua muzeului nu funcționa fără electricitate. Atunci încă eram siguri că totul va reveni la normal în curând, dar fețele personalului ne cam dădeau de știre că nu e un eveniment care se întâmplă de obicei.
Am mai așteptat vreo jumătate de oră la cafeneaua muzeului, apoi ne-au rugat frumos să ieșim afară.
Mai târziu, au spus la știri că era haos la Prado, dar noi am ieșit liniștit. Ne-am gândit să mergem să mâncam undeva, însă apoi am înțeles că nu era lumină nicăieri, angajații restaurantelor au ieșit pe trotuare.
Am încercat să-l sun pe soțul meu de mai multe ori și la început credeam că nu reușesc pentru că eram în mulțime. Dar cu cât ne îndepărtam de muzeu și vedeam fețele încruntate ale oamenilor, cu telefonul lipit de ureche, din care nu se duceau sunetele, am înțeles că nu are nimeni rețea mobilă. Și totuși, toată lumea își păstra calmul. Semafoarele erau stinse, dar mașinile mergeau încet și traficul se autoregla în centrul Madridului, o dată la câteva minute se adunau mai mulți pietoni și traversau. Mașinile circulau atent, lăsând loc ambulanțelor și poliției. O motociclistă a întins mâna ca să oprească o altă motocicletă de alături, ca să trecem eu cu Luis proptindu-se în baston.
Noi mergeam cu viteza melcului și cu popasuri dese pe bulevardul verde — Paseo del Prado. Trotuarele erau foarte pline, mai ales că ne aflam pe lângă gara Atocha. Prin jur, oamenii se țineau de teorii și de glume: că s-ar fi stins lumina pe tot globul, că e toată Europa și Argentina și tot așa.
Taxiul nu era o opțiune bună — metroul și trenurile nu mergeau, așa că traficul era destul de îngreunat. Am luat un autobuz cam plin și ne-am pornit spre casă. Înăuntru, tot confuzie, dar și glume, despre cum peste nouă luni vom fi mai mulți. Câțiva angajați ai companiei de transport erau și ei în autobuz, probabil să asigure ordinea. Cei cu cartele de transport reușeau să plătească, cei care plăteau cu cardul nu, dar oamenii puteau trece oricum. Deja se simțea în aer că ceva nu e în regulă, dar nimeni nu știa anume ce. Pe alocuri poliția dirija traficul, dar pe alocuri nu și era okay.
Abia mai târziu am aflat ce noroc avusesem. Probabil pentru că am ajuns mai greu la stația de autobuz, am prins unul în care am reușit să intrăm, primele erau pline până la refuz.
Am ajuns acasă pe la 3 după-amiaza. Eu am urcat cele 13 etaje la picior, iar pe Luis l-am lăsat jos. Soțul meu găsise un aparat de radio, așa am aflat că nu este electricitate și nici rețea mobilă în Spania, Portugalia și sudul Franței. Umpluse deja mai multe recipiente cu apă. Și mâncare aveam pentru mai multe zile. Urma să decidem: îl urcăm pe Luis sus pe jos sau așteptăm să revină curentul ca să urcăm cu liftul? La radio anunțaseră deja că ar putea dura între 6 și 10 ore restabilirea rețelei, așa că ne-am înarmat cu niște nuci, apă și un taburete pe care să se odihnească între etaje și am pornit. O vecină în vârstă cobora scările, ajutată de nepotul ei — nu voiau s-o lase singură. Alta urca un bax cu peturi de apă, îl ducea părinților ei.
Când am ajuns acasă, am pornit din nou radioul. Specialiștii în energetică și autoritățile relatau situația: cel mai afectat este transportul, erau trenuri blocate în tuneluri, spitalele funcționau în regim obișnuit. Aeroporturile funcționau aproape la fel ca de obicei, având propriile surse de energie.
„Nu vă panicați, stați acasă dacă e posibil. Școlile nu se închid până nu vin părinții după ultimul copil.” (Asta poți auzi și în videoul de mai sus, n.red.) L-am ascultat pe prim-ministrul Pedro Sanchez la radio. Premierul Portugaliei vorbise deja. Cauza acestei imense pene de curent nu se știe și va dura mult până se va afla cu exactitate. Eforturile maxime au fost pentru reconectare și pentru salvarea oamenilor blocați în vagoane între stații. Peste 100 de trenuri și 35.000 de pasageri s-au oprit în loc, unii în tuneluri. Câteva ore mai târziu, doar 11 trenuri mai rămâneau blocate. Ministrul Transporturilor răspundea pe rețeaua X puținilor care aveau internet și îi adresau întrebări. 300 de oameni au fost salvați din ascensoare în zona Madridului.
Ne-am întrebat vecinii, majoritatea în vârstă, dacă sunt bine și dacă au nevoie de ceva. Afară trotuarele erau PLINE de oameni, ca niciodată. Numai că mai era o problemă: din cauza unei greve a gunoierilor tomberoanele se revărsau de pungi urât mirositoare, vechi de câteva zile. Așa că nu era cel mai plăcut loc în care puteai să te afli. Dar oamenii s-au descurcat. S-au găsit fără telefoane, au vorbit cu vecinii, au stat de vorbă cu cei pe care nu i-au văzut de mult timp. În piețe și alte spații comune au cântat, au dansat și au ascultat același radio.
Cel mai căutat produs în această criză a fost aparatul de radio. Magazinele de electrocasnice și bazarurile chinezești le-au epuizat în câteva ore. Unii le scoteau la balcon, ca să se informeze mai multă lume.
Probabil cel mai greu a fost fără internet, pentru că nici măcar nu puteam să le zicem celor apropiați că suntem bine, nu puteam să-i întrebăm pe cei aflați la distanță dacă au nevoie de ceva. Dar noi am citit și am fost liniștiți. Informația constantă de la radio și tonul încrezător al autorităților ne transmiteau că vom fi bine. Apoi, Spania a mai trecut prin momente grele în ultimii ani: o pandemie, doi vulcani activi, un ciclon cu zăpadă în Madrid în 2021 și inundațiile din Valencia de anul trecut. Solidaritatea oamenilor a ieșit la suprafață de fiecare dată.
Nu toată lumea a avut același noroc, desigur. O prietenă a rămas blocată în lift cu fetița ei mică, au scos-o vecinii. O vecină mers pe jos vreo 6 km până acasă. Cel mai greu probabil le-a fost călătorilor — unii au rămas blocați, alții au dormit prin gări.
După lăsarea întunericului, de la etajul 13 vedeam Madridul, cu ai lui 3,2 milioane de locuitori, în beznă. Era puțin iluminat stradal, râuri de mașini blocate în trafic pe arterele principale ale orașului și câteva clădiri mai norocoase, iluminate de propriile sisteme energetice.
Spre seară, pe la 10, s-au aprins luminile. În nord, electricitatea ajunsese mai devreme. Oamenii aplaudau când se mai aprindea câte o clădire. Am răspuns la toate mesajele: „Suntem bine!”
Trenul și metroul încă sunt în proces de restabilire totală, dar spre dimineață 99% din rețeaua electrică era conectată.
A doua zi am fost nevoiți să facem față consecințelor — radiourile și conservele au dispărut din magazine. Cinci persoane și-au pierdut viața din cauze legate de pana de curent — un generator defect, un incendiu, un aparat electric de oxigen. Dar cred că pentru cei mai mulți a fost încă unul dintre „momentele istorice”, atât de dese în ultimii ani, pe care l-au petrecut împreună. O zi fără telefoane și fără muncă online. O zi care ne-a învățat că sfatul agasant să-ți păstrezi calmul în situații de criză are un sâmbure de adevăr.
M-am mutat în Spania în 2014 și în primele luni toată lumea îmi zicea să mă relaxez. Asta mă enerva și mai tare. Dar cu timpul, fără ca să-mi dau seama, cred că am devenit mai mult ca ei. Ieri m-am simțit calmă și pregătită să fac față la orice-ar fi venit. Eram gata să-i calmez pe cei cu atacuri de anxietate. Simțeam că am resurse să mai urc de zeci de ori cele 13 etaje dacă ar fi fost nevoie și să-i ajut pe alții. Simțeam solidaritatea celor din jur și efortul autorităților. Și poate, în sfârșit, am învățat să mă relaxez nițel. Sau poate relaxarea vine anume atunci când știi că nu ești singură într-o criză.
