Cuprins

Exploratori / Centenar

„Am trăit patru revoluții”. De vârstă cu România

de Andra Matzal, fotografii de Michele Bressan

Publicat pe 22 martie 2018

Prima oară când m-am întâlnit cu Pompiliu Sterian, abia venise de la cursul de yoga, organizat la căminul „Amalia și Șef Rabin Dr. Moses Rosen”, unde locuiește de mai bine de 12 ani. A doua oară când l-am văzut, vorbea unei săli pline despre bucătăria interbelică, într-o campanie lansată de un supermarket german pentru 100 de ani de România. La următoarea întâlnire, tocmai sărbătorise Valentine's Day împreună cu alți rezidenți ai căminului, la clubul unde organizează activități în fiecare săptămână. La mai puțin de-o lună, era pe scena Teatrului Evreiesc de Stat, jucându-și propriul rol în Domiciliu instabil  - unul dintre cele șapte spectacole pe care seniorii de la cămin le-au făcut din 2009 încoace împreună cu artiștii de la tangaProject, în programul de artă comunitară „Vârsta 4”. 

Domnul Pompiliu, fiindcă așa-i spun cei care-l cunosc, are 99 de ani și spune că nu-i ajunge nici pe departe timpul pentru toate ideile pe care-ar vrea să le pună-n practică. Uneori, se mai trezește noaptea și își ia notițe pentru programul viitor de la club. Nu lasă să-i scape nici ziua printre degete. De 9 ani încoace, de când a învățat să lucreze pe calculator, ține blogul proiectului „Vârsta 4”, unde povestește constant despre viața la cămin. În presă, e cunoscut drept cel mai bătrân blogger din România. Acum lucrează la cea de-a opta piesă de teatru documentar împreună cu regizorii, actorii și dramaturgii care-au adus arta comunitară la cămin.

Pompiliu Sterian n-a avut o viață ușoară - a trăit patru răsturnări de regim, a cunoscut pe propria piele antisemitismul, sărăcia nu i-a fost străină. Cu toate astea, a reușit să aibă meseria pe care și-a dorit-o: a fost ziarist. Și mai mult, și-a păstrat un optimism prețios, chiar și-n fața unui viitor despre care recunoaște că-i încâlcit și pe muchie de cuțit. În anul când România își serbează cei 100 de ani neștiind cum să-și cheltuie bugetul aniversar, am vrut să aflu cum s-a simțit la persoana întâi istoria care a încăput într-un secol. După ce ne-am întors în timp cu Ioana Panait într-un sat din Delta Dunării, l-am rugat pe Pompiliu Sterian să ne fie ghid prin viața lui și a Bucureștiului.

„Tocmai trecuse lampagiul care stingea felinarele”

M-am născut în 1919, în București. Am 99 de ani, deocamdată. Părinții mei erau niște oameni foarte modești, foarte simpli. Tata lucra la o tipografie și mama era casnică. Am mai avut o soră. Din copilărie, mi-aduc aminte dimineața, când tocmai trecuse lampagiul care stingea felinarele de pe stradă. Începeau atunci strigătele ambulanților: „Zarzavagiiiuuu!”, „A venit lăptăreasa!”, „Ia prunele brumării!”, „Ia pătlăgica, neamule!”, „A venit iaurgiu’!”, un albanez cu fes roșu: „Bragă rece!”. Așa se făcea atunci aprovizionarea. Erau olteni cu cobiliță, pe care purtau două coșuri mari, pline cu legume, fructe, zarzavaturi. Unii aveau pește, alții veneau chiar cu pui vii. Lăptăreasa, de exemplu, avea abonați. Era o țărăncuță din apropierea Bucureștiului și aducea lapte proaspăt muls. Venea acasă, bătea la ușă și-i dădea lu' mama o sticlă, cât avea înțelegere, iar când pleca, pe canatul ușii trecea cu creta o linie. Ca să știe cât are de încasat la chenzină.

Pe urmă, au apărut băcăniile. Unele aveau nume pompoase - „Coloniale și delicatesuri”. Care coloniale, ce delicatesuri? Vindeau făină, mălai, zahăr, ulei. Adevăratele delicatese se vindeau la băcăniile din centru. Acolo aveau stridii, vânat, iepuri, fazani, icre de Manciuria, cașcaval elvețian, vinuri de Malaga, șampanie veritabilă. Dar acolo trebuia să ai bani. Pe vremea aceea, în magazine, prețurile nu erau afișate, ci se stabileau între vânzător și mușteriu. Băcanii erau în relații familiale cu mușteriii și dimineața îi strigau pe fiecare: „Ce faci, coane Vasilică?” Și la băcănie exista un carnet, unde te nota când luai o litră de ulei sau un kilogram de zahăr. Când venea sorocul, mergeau mama, tata, și plăteau. Era multă încredere.

Prima casă de care îmi amintesc - e vorba de anul 1920 și ceva. Casa avea o curte lungă, 40-50 de metri cu un gard de lemn în față. În fundul curții era o mică grădină cu pomi, corcoduși erau pe-atunci. Locuiam în curtea aceea șase chiriași. Trei pe stânga și trei pe dreapta. Proprietăreasa și cinci chiriași. Amănunt: doi chiriași creștini, proprietăreasa și doamna Victoria, și patru evrei. Evreii vorbeau idiș acolo, dar doamna Georgescu, proprietăreasa, a învățat și ea idiș, împreună cu concetățenii chiriași. [Fragment din piesa „Domiciliu instabil”] WC-ul era în curte. N-aveam apă în casă. Aveam în mijlocul curții, unde locuiam vreo șase familii, o cișmea de unde fiecare lua apă cu găleata și o ducea în casă. Cameră de baie? Ce baie? Într-un lighean făceam baie. Iarna, ca să nu înghețe, acopeream cișmeaua cu paie, cu rumeguș. 

La școală, aveam un ghiozdan așa, în spate, și mama îmi băga în el cărțile și tăblița. Pe atunci se scria pe tăbliță de ardezie. Pe lângă, un sendviș pentru recreația mare, pâine cu unt sau cu magiun. Profesoara pe care am avut-o, o țin mine și astăzi. Dacă nu erai cuminte, te trăgea de urechi sau te bătea și la palmă cu o nuia. La calculator, aici la cămin am învățat să lucrez - pe vremea aia, calculatorul se numea abac. Pe vremea aceea, telefoane aveau numai cei înstăriți. Ca să obții un telefon, trebuia să ai pile. Așteptai luni de zile ca să-ți instaleze telefon, care era un aparat de vreo două kilograme. „Alo, centrala? Dați-mi, vă rog, numărul nu știu care!”.„Nu răspunde!” zicea centralista, „Reveniți!”. În provincie nu puteai să vorbești decât de la poștă. 

„Eu nu am avut niciodată toate cărțile”

Pe-atunci, erau licee de băieți și licee de fete. Nu exista să fie la un loc - ferească Dumnezeu ce poate să se întâmple! La liceu, erau uniforme. Toți elevii erau îmbrăcați în haine kaki, cam ca militarii. Totuși, uniforma aia avea un anumit avantaj. În primul rând, se producea o egalitate. Singura diferență era șapca, de altă culoare, pe care era scris numele liceului. Elevii aveau pe mână un număr. Pe-atunci tocmai apăruse cinematograful, dar elevii n-aveau voie să meargă decât la anumite filme, cu aprobare. Și se întâmpla de multe ori că se duceau copiii, dar imediat te vedea profesorul și-ți făcea semn să ieși din sală. De la Cercul Militar și până la Cișmigiu, cred că erau cel puțin zece cinematografe. Trianon, Femina, Regal, Capitol. Să știți că pe-atunci rulau câte două filme, unul după altul. Te duceai la cinema și vedeai un film, după care stăteai și la al doilea. Încă ceva: nu intrai la cinema la începutul filmului. Puteai să intri oricând. Puteai să stai de dimineață până seara. Și uneori, tinerii vedeau de două-trei ori un film - se giugiuleau. Acum, la film, mâncăm floricele; pe-atunci se mâncau semințe de floarea soarelui, și cojile se scuipau chiar pe jos.

În timpul liber, mergeam, de exemplu, la plimbare prin Cișmigiu. Îmi plăcea mult să mă plimb cu barca și țin minte că îmi dădea tata câțiva lei în fiecare duminică, să merg cu barca în Cișmigiu. Când am fost mai mare, îmi plăcea foarte mult să merg la operă. Și la Teatrul Național mergeam - erau trei rânduri de loji în catifea roșie, dar eu mă duceam sus de tot, „la cucurigu”. Scriitorul meu preferat e Caragiale - „O scrisoare pierdută” am văzut-o în mai multe versiuni, de Sică Alexandrescu, de Liviu Ciulei. În rolul lui Agamiță Dandanache, l-am văzut pe Birlic, l-am văzut pe Beligan, l-am văzut pe Fory Etterle.

Erau în București foarte multe restaurante, birturi, berării, cârciumioare prin cartiere, dar și cele celebre din centru. Erau și multe cafenele, unde veneau mulți să bea o cafeluță și să citească ziarul - aveau chiar și un suport special, care te-ajuta să ții ziarul. Mai erau foarte multe grădini de vară, unde cântau Maria Tănase, Jean Moscopol, Cristian Vasile. La Capșa veneau personalitățile vremii și se încingeau niște discuții destul de violente - circula pe-atunci o epigramă: „La Capșa, unde vin seniorii,/ Există două mici despărțituri:/ Într-una se mănâncă prăjituri,/ În alta se mănâncă scriitorii”. Bucureștiul era un oraș foarte vesel, de petrecere.

Am fost un elev studios, mi-a plăcut să-nvăț. Dar mi-a fost foarte greu. Eu nu am avut niciodată toate cărțile. Costau bani, și n-aveam. Îmi luam numai două, trei cărți - româna, matematica, istoria. În rest, ascultam lecția și notam pe maculator.

Primele legi anti-evreiești

*Pe 27 decembrie 1937, s-a instalat în România un guvern condus de Partidul Național Creștin - extrema dreaptă conservatoare. Guvernul, condus de Octavian Goga și Alexandru C. Cuza, a adoptat primele legi antisemite, printre care și interzicerea studenților evrei de a mai urma cursurile universităților.

În 1937*, când am terminat liceul, am intrat la ASE și am urmat cursurile acolo până m-au dat afară. După '44, am fost reprimiți. Însă eu nu mai eram un licean. Eram angrenat în viața cotidiană, să-mi ajut familia, că aveam toți o situație foarte grea. Dădeam meditații la diverse materii. 

„Au fost și oameni buni în timpurile alea atât de crunte”

Tata a fost dat afară din serviciu la românizare*. Cunoștea pe cineva care avea o librărie. Îi dădea niște cărți, iar tata mergea prin oraș și le vindea. Mi-aduc aminte că l-am văzut o dată la Muzeul Șuțu, cu cărțile expuse alături. Studenții mai veneau și cumpărau, și pentru asta, primea anumite comisioane. Sora mea a lucrat la o croitoreasă. Cu asta am trăit.

Statul național-legionar

*În septembrie 1940, a fost instaurat la București regimul legionar condus de Ion Antonescu, care a demarat așa-zisa „românizare a României” - epurarea etnică a societății, a cărei principală țintă au fost evreii. Printre noile legi antisemite adoptate, s-au numărat interdicția impusă evreilor de a practica din ce în ce mai multe meserii, concedierea evreilor din întreprinderi și instituții, exproprierea proprietăților evreiești, interzicerea căsătoriilor mixte, interzicerea manifestărilor religioase etc. Tot sub conducerea lui Antonescu, au avut loc deportări și uciderea în masă a evreilor. O altă țintă a politicilor rasiale au fost cei de etnie romă.

1937. Am 18 ani și este ianuarie. Atacurile legionarilor împotriva evreilor s-au înmulțit. „Ce faci, Ițic?” agață câte un evreu pe stradă. Pentru ei, toți evreii sunt Ițic. „Jidanii la Palestina!” îl fugăresc pe altul. Și să fii mulțumit dacă nu îți sparg și capul. 

Sunt în trecere pe Splaiul Unirii. Observ multă lume - unii în cămașă verde cu diagonală - înșirați de-o parte și de alta a străzii, așteaptă ceva. Din vorbele celor din jur, înțeleg că trebuie să treacă pe aici cortegiul funerar cu Moța și Marin. Sunt doi legionari care au făcut parte din grupul de voluntari care au plecat în Spania să-l ajute pe fascistul Franco în războiul său fratricid. Au căzut în luptă și acum sunt considerați eroi naționali. [...]

1941. Am 21 de ani. Tocmai mă pregătesc să merg la orele de meditație prin care îmi câștig existența. Întreprinderile evreiești s-au naționalizat și nimeni nu mai angajează evrei. Legionarii au ajuns la putere și acum își fac de cap. Pe drum sunt frământat de gânduri: Cât o să mai țină nenorocirea asta?

 ̶  Bună ziua, Sandule? Este prietenul meu, Iancu. Ai auzit?

 ̶  Ce să aud?

 ̶ Îl știi pe Simon, fostul nostru coleg, l-au agățat legionarii pe stradă și l-au dus la Casa Verde, unde i-au dat o bătaie soră cu moartea. Acum zace la spital.

 ̶ Dar ce-a făcut?

 ̶ N-a făcut nimica, dar este „jidan” și asta e de-ajuns.

Îmi continui drumul și intru pe Dudești. Peisajul mă îngrozește. Numeroase magazine evreiești sunt devastate. Vitrine sparte și marfa împrăștiată. Au trecut de curând legionarii pe aici și parcă a fost un taifun! Uite dugheana „La Micul Câștig”, un bătrânel strânge cioburile și încearcă să facă puțină ordine.

Peste drum, la cinematograful Rex, la cofetăria lui Leibovich, pe ușă este desenată cu vopsea roșie steaua lui David. Același semn este mâzgălit și pe pereții multor case locuite de evrei. Este reper pentru viitoare incursiuni legionare. Și nimeni nu are curajul să le șteargă. Până când atâta ură înverșunată împotriva unor oameni care nu au decât o vină: s-au născut evrei?

Dar între timp am ajuns la destinație. Alung toate gândurile negre. Acum trebuie să mă concentrez pe formule de matematică.

 ̶ Azi vom repeta teorema lui Pitagora, care spune că suma pătratelor catetelor este egală cu ipotenuza. [Fragmente din piesa „Moses Stories”]

În 1941*, după ce am fost dați afară din armată, am fost la un regiment din Cotroceni, unde am construit un poligon pentru trageri.  Vreo trei luni am dormit într-un fost grajd. Era o sală mare fără pături, cu paie pe jos. Masa o luăm în curte, pe iarbă. Când s-a răcit vremea, ni s-a permis să dormim acasă, dar veneam în fiecare dimineață la muncă. În continuare am lucrat la un spital militar.  Mergeam de dimineață până după-amiază și făceam tot felul de munci grele, manuale. Am lucrat o vreme la un spital militar. Acolo făceam corvoadă, la bucătărie sau la curățenie.  

Pogromurile de la București și Iași

*În ianuarie 1941, a avut loc la București cel mai sângeros pogrom al evreilor din Muntenia: în timpul rebeliunii legionare, au fost devastate sinagogi și peste o mie de prăvălii evreieși, iar peste 100 de evrei au fost uciși. Câteva luni mai târziu, la Iași au fost omorâți, în doar trei zile, 13.266 de evrei. 

Am mai lucrat, de asemenea, la Institutul Național de Statistică, la prelucrarea datelor recensământului  din 1940. Veneam dimineață la 8, stăteam pană la 16. Aici am lucrat până la 4 aprilie 1944*, când au început bombardamentele. În continuare, am cărat  zi și noapte sute de lăzi cu  dosare de la recensământ, la gara Obor, pentru a fi expediate din Capitală. Apoi s-a stabilit că participăm la apărarea pasivă. Aveam o banderolă cu „A.P.” și o legitimație, și eram folosiți pentru a merge în diverse locuri unde au căzut bombe, să ne ocupăm de dărâmături. Alții lucrau la dezgroparea bombelor neexplodate. Veneam cu lopata de acasă. Așa a fost și la zăpadă. Ne ducea prin tot orașul să curătăm zăpada. Asta a fost treaba pană s-a terminat războiul.  

Pentru toate aceste munci nu eram plătit. Pentru a putea să-mi asigur existența, după ce plecăm de la muncă, dădeam meditații unor elevi de liceu. În felul acesta am reușit să supraviețuiesc.    

Bombardarea Bucureștiului

*Pe 4 aprilie 1944, puterile aliate au început să bombardeze Bucureștiul, iar la scurtă vreme, Ploieștiul, Drobeta Turnu Severin și Brașovul. În urma bombardamentelor, au murit la București aproape 3.4oo de oameni, aproape la fel de mulți au fost răniți, iar peste 1.800 de case au fost rase.

Perioada de război totdeauna trezește în om partea cea mai urâtă. Și asta se manifesta din plin. Au fost și oameni foarte cumsecade. Oameni care își riscau viața, că puteau fi băgați în pușcărie sau împușcați. De exemplu, vă ziceam că am lucrat la zăpadă. Din curte, ieșea câte o doamnă și aducea ceai. Dac-o prindea, nu știu ce-i făcea. E emoționant și astăzi. Adevărul ăsta este. Nu mulți, dar au fost și oameni buni în timpurile alea atât de crunte.

„Din ce în ce s-au adunat anii și n-a mai fost cazul de plecat”

După 23 august, situația s-a schimbat. A apărut o luminiță. Am scăpat de legionari și am avut multe speranțe. 

Pe atunci, exista o practică, ca ziarele să scoată ediții speciale, nu apăreau numai dimineața, unele apăreau la prânz și altele seara, de trei ori pe zi. Astea nu aveau răspândire pe toată țara, dar în capitală era un milion de locuitori și se putea vinde. De câte ori se întâmpla ceva, în afară de astea trei, apăreau ediții speciale, o foaie de ziar, pe o parte scrisă cu litere mari așa, tot articolul cu 50 de cuvinte sau 30 de cuvinte, cum sunt acuma titlurile. Erau niște băieți veniți de la țară, că câștige o pâine, să învețe o meserie. Și existau oameni care îi adunau, îi angajau cu plată, ca să vândă ziare. Pe ăștia, oricând voia șeful lor, îi chema, veneau la tipografie, și apărea ziarul. Și chiar în seara aia, pe 23 august, țâșneau 20-30 grămadă, vânzând la oameni - „Ediția specială! Specială! Specială! A fost arestat Antonescu!”. Știrile importante se vehiculau în felul ăsta. O pagină pe care s-au scris trei fraze. [Fragment din piesa „Români, întoarceți armele! 23 August 1944”]

În '44, aveam 25 de ani, tocmai perioada în care începi să te maturizezi. Eu am pășit în această etapă a vieții cu regulile care s-au introdus atunci. Am participat la tot felul de ședințe, la multe manifestații. Așa m-am format. Porneam  de la o viață de om sărac, învățat cu lipsurile, niciodată nu am huzurit. Am reușit să capăt, în sfârșit, o slujbă. Mi-am dorit să fiu ziarist și am devenit ziarist. Era un progres.  Să vă spun o întâmplare care reflecta situația mea. Pe când eram ziarist, am primit o  invitatie la Ambasada Germană. Ploua cu găleata și aveam pantofii găuriți. Când m-am așezat acolo, într-un fotoliu, s-a făcut un lac. M-am îndepărtat rușinat.

Un documentar despre plecarea evreilor

În 2015, regizoarea Oana Giurgiu a lansat Aliyah Dada, un film documentar care urmărește emigrația evreilor din România către Palestina. 

După ‘44, sora mea, care era mai tânără ca mine, a plecat în Israel* . Corespondam cu ea, deși cenzura intervenea mereu și primeam scrisorile ciopârțite. Unele scrisori nu le mai primeam deloc. La un moment dat, sora mea a scris că este însărcinată. Mama, îngrijorată, a hotărât să plece și ea ca s-o ajute. L-a convins și pe tata și au plecat.

Întâmpinarea Armatei Roșii la București. Foto: Wikimedia Commons

Eu n-am plecat atunci. De ce? Eu tocmai după '46-'47, am obținut prima mea slujbă. În presă, o dorință mai veche. O situație economică cât de cât, fiindcă-mi puneam problema să mă căsătoresc. N-am vrut să plec, că tocmai l-am apucat și eu pe Dumnezeu de picior.

Și-n '49, când am văzut că ei au intenția să plece, m-am gândit că rămân singur, am zis să mă căsătoresc. Pe-atunci era obiceiul, mai ales la evrei, ca niște persoane binevoitoare, mai în vârstă, să se ocupe cu provocarea de căsătorii. Și părinții ei, părinții mei s-au cunoscut și s-au înțeles, apoi ne-au propus să ne întâlnim. Ne-am întâlnit, se pare că ne-am plăcut. Ea era dactilografă. Era foarte frumoasă și o femeie foarte de treabă. Până la urmă ne-am logodit, ne-am căsătorit și așa au putut să plece părinții liniștiți. Eu am rămas cu soția, cu socrii, cu care m-am înțeles foarte bine.

Printre rânduri, am primit niște scrisori de la cei din familia mea care plecaseră și-mi spuneau ce viață grea era acolo.  Nu i-am mai văzut niciodată. Eu am plecat într-o țară capitalistă numai după anul 2000.

„Ar fi bine să-ți schimbi numele”

Imediat după război, am lucrat mai întâi la „Ultima oră”. Dar e un fel de-a spune că am lucrat. Era un ziarist acolo care scria pe probleme economice, și care avea nevoie de un fel de secretar. Vreun an de zile, am mers cu el mai peste tot și mi-a explicat cam cum se scrie un material. La început îmi dicta, după care m-a lăsat pe mine să scriu. Se pare că mă descurcam destul de bine, pentru că el, care era și avocat, mă lăsa pe mine tot mai mult în locul lui la redacție. Eu făceam tot și scriam ce trebuia să scrie el. Mai mult, de când și-a luat secretar, a început să colaboreze și la „România liberă”, la o agenție de presă, și tot eu scriam.

Organ de luptă al țărănimii muncitoare

*Frontul plugarilor a fost o organizație înființată în 1933 de Petru Groza, care avea să fie prim ministru în primele guverne comuniste ale României. Mișcarea, care urmărea să apere drepturile țăranilor, a avut și un ziar propriu, publicat între 1945 și 1953. 

În '47, am intrat la Frontul Plugarilor*, unde m-a ajutat să intru un fost coleg de la facultatea pe care n-am apucat s-o termin. Primul meu serviciu, angajat oficial. Până atunci, nu am putut să ocup un post nicăieri, oricât m-am zbătut. Am zis că l-am prins pe Dumnezeu de picior. Am fost mai întâi reporter II, pe urmă reporter I, apoi șef de secție și pe urmă secretar general de redacție. Am lucrat de dimineață până seara, pe probleme economice. În anul ăla, când a fost abdicarea regelui, a fost mare vâltoare, și eu m-am dus la redacție. Redactorul-șef a apreciat în mod special că am venit fără să fiu chemat și mi-am dat seama că trebuie să fim pe baricade. 

Articol publicat de Pompiliu Sterian în „Frontul plugarilor”

Sau mi-aduc aminte când a fost stabilizarea monetară din ‘47* - eram chiar de serviciu. În noaptea aia, redactorii cei mai mari, unși cu toate alifiile, au plecat spre casă din strada Sărindar, unde erau mai multe ziare - „Adevărul”, „Dimineața”, „Universul”, „Gazeta sporturilor”. În față la Cercul Militar s-au urcat într-o trăsură, să-i ducă acasă. La plecare, când să plătească birjarului, în loc să-i dea 200.000, i-au dat o hârtie de 5 milioane. El se minuna, habar n-avea că ăia 5 milioane nu mai aveau nicio valoare.

Leul nou mănâncă leul vechi

*După cel de-Al Doilea Război Mondial, România a cunoscut destabilizarea economică și implicit o inflație foarte ridicată. În vara lui 1947, a fost emisă bancnota de 5 milioane de lei - cel mai mare nominal din istoria țării. În decembrie '47, guvernul a anunțat stabilizarea monetară: 1 leu nou pentru 20.000 de lei vechi. Populația n-a fost, însă, avertizată din timp de această măsură. După introducerea noii monede, cea mai mare sumă au putut-o schimba agriculorii - 5 milioane de lei vechi.

Într-o zi, redactorul-șef de la „Frontul Plugarilor” mi-a zis „Tovarășe, te rog să nu mă înțelegi greșit. Eu îți dau un sfat pentru binele dumitale. Ar fi bine să-ți schimbi numele. Mulți și-au schimbat numele, actori, scriitori și alții.” Eu n-am spus nimic atunci, a fost o surpriză. M-a mai tot întrebat de atunci și mi-am dat seama că omul ăsta îmi voia binele. Și-atunci, aveam niște prieteni avocați. Ei au făcut toate formele, m-am dus la tribunal și mi-au dat un certificat din care rezulta că numele meu nou este Pompiliu Sterian. A fost o formă de apărare. 

„Scriam reportajul de mână, i-l dădeam dactilografei”

Pe când eram la „Frontul Plugarilor”, ziarele aveau patru pagini. Cele patru pagini semănau leit. Exact aceleași știri le găseai și în „Munca”, și în „Scânteia tineretului”, și în „România liberă”. „Scânteia” avea o situație privilegiată, fiindcă redactorul-șef era membru în Comitetul Central și acolo avea posibilitatea să afle știri suplimentare față de ceilalți.

Să vă spun regula la ziariști: fiindcă mă ocupam de probleme economice, trebuia să mă duc zilnic la Banca Națională, la Ministerul Comerțului și Industriei, la Uniunea Industriașilor etc., de unde, la o anumită oră, primeam niște comunicate de la serviciul de presă. Ăla era textul care trebuia să intre. În fiecare zi, redactorul-șef controla. Dacă a apărut într-un ziar o știre pe care n-o aveai tu, erai penalizat. Pe lângă comunicate, trebuiau aduse materiale noi. După ședință, mă urcam într-o mașină și mergeam să fac un reportaj despre nu știu ce fabrică. Mai scriam, de exemplu, despre prietenia dintre clasa muncitoare și clasa țărănească. Mă-ntorceam la redacție, scriam reportajul de mână, îl dădeam dactilografei.

Pe-atunci exista cenzură. Fiecare articol care urma să intre în gazetă era scos în șpalt și era dus la cenzură. Pe măsură ce scriam, o femeie ducea textele la cenzură, unde așteptam să primească viza. Unele primeau viză, altele nu. După ce venea totul de la cenzură, se făcea paginarea, și după aia, înainte să plece la tipar, pagina trebuia iar dusă la cenzură. Cu toate astea, s-a mai întâmplat ca după ce a intrat ziarul în tipar, să se descopere unele scăpări și venea ordinul să se oprească tiparul.

Într-o zi primim la redacție un plic care conținea o poezie foarte frumoasă. Limbaj literar remarcabil, versificare corectă și mai ales era pe linie... adică se încadra perfect cu concepția politică a organizației. Poezia a fost apreciată în unanimitate și s-a hotărât publicarea ei în pagina culturală care apărea săptămânal. Zis și făcut. Apare pagina culturală, iar la loc de cinste e poezia cu pricina.

Am așteptat ecouri de la cititori... și ele nu au întârziat să apară. Dar au fost ca un trăznet! Un cutremur! Toată redacția a intrat în panică. Curând au apărut organele speciale... mare anchetă... cuvântul de ordine era – aflați urgent cine este autorul poeziei, criminalul, banditul, dușmanul de moarte al oamenilor muncii de la orașe și sate. 

Ce se întâmplase? Cineva a observat că poezia mult lăudată conținea un acrostih – dacă citeai inițialele versurilor, ieșea: JOS GUVERNUL PETRU GROZA. Unde? Tocmai în ziarul patronat de dr. Petru Groza... Incredibil! [Fragment din piesa „Post-scriptum”]

În 1951, la Ministerul Poștelor și Telecomunicațiilor a fost numit Valter Roman, tatăl lui Petre Roman. El a vrut să-și facă un ziar, fiindcă pe-atunci, toate ministerele aveau câte un ziar săptămânal. Redactorul-șef al meu m-a recomandat și mi-a zis „Vrei să te duci să faci un ziar la Ministerul Poștelor?” Eheeei, calule, vrei ovăz? Așa am început să fac un ziar: cu o mică tipografie a Ministerului, unde se făceau diverse formulare, am făcut rost de hârtie, mi-a mai adus un om, doi, și împreună am reușit să scoatem la 23 august „Fulgerul”. Publicația și-a câștigat rapid numeroși cititori. Am făcut niște rubrici satirice niște concursuri „Cine știe, câștigă” între telefoniste, cu tematică profesională. În sfârșit, a fost o perioadă frumoasă.

Când eram redactor-șef la „Fulgerul”, am organizat de vreo două ori întâlniri cu corespondenții din țară - care lucrau voluntar -, ca să-i stimulăm. Și odată, când eram la Craiova, ne-am distrat, am discutat, am avut o masă, iar la o anumită oră eu am mers la culcare. Ca să aflu mai târziu că adjunctul meu s-a cam luat cu niște vin, s-a dus în cameră la fete și le-a deranjat, nu știu ce-a făcut. Când am ajuns acasă, aud că ministrul m-a sancționat, pentru că femeile s-au plâns. Trei luni de zile, scăzut din salariu. Valter Roman era foarte dur. Dar imediat după el a venit la conducerea ministerului Simulescu, și el, după ce-a auzit povestea de la colegi, mi-a ridicat sancțiunea. Au existat și aspecte din astea.

„Trebuia să ajungem cu ziarele în fiecare zi, până în ultima comună”

La un moment dat, a fost iar remaniere și Ministerul Poștelor și Telecomunicațiilor nu a mai existat, s-a făcut Ministerul Transporturilor și Telecomunicațiilor. În momentul ăla, CFR-ul avea „Lupta CFR”, o gazetă cu trecut, care exista încă din ilegalitate. Așa se face că celelalte ziare au dispărut și a rămas numai ăsta. A doua zi, eram economist principal la Direcția Generală a Difuzării Presei, în cadrul Ministerului, și-am făcut și-acolo niște lucruri importante.

La început, exista la minister câte un consilier sovietic pe fiecare ramură, care ne ajuta sa implementăm sistemele de lucru din URSS. După plecarea lor, am început să aplicăm sisteme noi de lucru, gândite de noi, care erau mai avantajoase.

Difuzarea presei e o chestiune extrem de complicată. De-aici, de la București, trebuia să ajungem cu ziarele în fiecare zi, până în ultima comună din Deltă, din Satu Mare sau din Banat. Nu-i deloc o treabă ușoară. Foloseam avioane, foloseam mașini, foloseam trenuri. Dar nu toate trenurile au vagon poștal, așa că, atunci când se făcea mersul trenurilor, participam și eu la diferite ședințe, ca să stabilim ce trenuri rapide să aibă vagon poștal. Am avut la un moment dat avioane speciale care transportau exclusiv presă. 

Eu eram cel care răspundeam de elaborarea  planului de îndrumare a presei, care preciza pentru fiecare mijloc de transport tirajul ce trebuia livrat de redacții. Trebuia apoi să stabilim cum se organizează mijloacele de transport locale și cursele de factori, astfel ca presa să ajungă la cititorii din fiecare localitate. Tot eu aveam sarcina să rezolv reclamațiile. Dacă un oficiu poștal primea mai puține publicații, trebuia să stabilesc cauzele și vinovații. Era vorba de gestiune.

Pe-atunci, erau mulți abonați la ziare, căci sindicatele se ocupau de treaba asta. Păi la Malaxa, la Combinatul siderurgic de la Galați sau alte întreprinderi mari soseau mii de publicații. Cineva trebuia să le recepționeze și să le distribuie. Munca asta o făceau difuzorii voluntari, pe care serviciile de difuzare a presei din fiecare județ trebuiau să-i instruiască și să-i controleze. Noi, de la centru, efectuam permanent controale în întreaga țară și îi  stimulam cu un fel de decorații pe difuzorii voluntari. Aveam totodată obligația sa asigurăm difuzarea ziarelor judetene. Un capitol separat, de asemenea foarte complicat, era difuzarea presei externe, care se importa în funcție de valuta acordată în acest scop.

Să vă spun un lucru. În sistemul sovietic, existau saci cu 100 de exemplare, saci cu 200 și saci cu 300. Pe fiecare sac era scris „Oficiul Olănești”, oficiul cutare, unde trebuia să fie descărcat. Într-un vagon intrau sute de saci, iar cel care trebuie să le dea jos la fiecare stație trebuia să găsească pe cei potriviți în tot vagonul. Se întâmpla foarte des că, de exemplu, un sac de la Ploiești ajungea la Brașov. Cei de la Brașov ne comunicau „Am primit un sac de la Ploiești”, apoi îl trimiteau înapoi la Ploiești. Vă-nchipuiți. Era un sistem foarte complicat pe care noi trebuia să-l gestionăm. Eu, la mai multă vreme de când am venit la Minister, am schimbat sistemul. S-au desființat sacii de 300, 200 și 100. Erau saci numai de 200. N-am mai băgat saci de hârtie, că se rupeau. Am adus saci de pânză. Fără etichetă. Fiecare ziar avea sac de altă culoare. Și atunci nu mai exista să lase din greșeală. Am mers pe o idee ca la bani. Hârtia de 50 e bună și-aici, și-acolo. Așa, cel din vagon avea să lase la Ploiești 2 saci negri, 1 sac galben, 3 albaștri ș.a.m.d. Introducerea sistemului a durat ceva și a trebuit să mergem în fiecare județ până l-am pus la punct. Asta a fost o revoluție. Când am făcut modificarea asta, directorul general mi-a spus „Să știi că te-am propus pentru premiere”. Directorul general a luat cu siguranță, eu nu. Eu aveam satisfacția că fac treabă bună.

Vă spun sincer, de când am început să lucrez cu el și tot ce am lucrat eu vreodată, eu n-am o zi lipsă. Și încă ceva: niciodată, dar absolut niciodată eu n-am întrebat ce salariu am. Niciodată n-am cerut să mi se dea un spor sau altceva. Cetățeanul ăsta cu care lucram la „Ultima oră” îmi plătea el niște bani lunar, dar n-aveam nicio înțelegere. Sau pe-atunci, ziariștii primeau la ocazii, de la ministere, niște stofe, niște haine, niște alimente, și el îmi mai dădea și mie din alea. Nici când m-am angajat la „Frontul plugarilor”, nici când am trecut la Ministerul Poștelor, eu n-am întrebat ce salariu am. Aproape de necrezut. Mai mult. Când predam meditații, niciodată n-am cerut. Ziceau „îți dăm atâta”. Am dat meditații la o fetiță și taică-su era croitor. Plata a fost că mi-a făcut un costum de haine într-un an de zile. Nici nu era dintr-o bucată. 

În 1982, când am împlinit 63 de ani, vârsta limită de pensionare, soția mea murise de trei ani și eu am făcut o cerere să ies la pensie. „Nu se poate!” au zis. N-au vrut să-mi dea drumul. Dar eu, după pierderea soției, eram destul de necăjit și nu am mai vrut să rămân.

La cămin am venit când aveam 87 de ani. Sunt convins că, dacă nu veneam aici la cămin, nu ajungeam la vârsta asta. Condițiile de aici și felul cum m-am antrenat eu în activitățile de aici îmi mențin moralul ridicat și buna dispoziție. Aici am învățat să folosesc și calculatorul. Am jucat în piese de teatru, organizez mereu activitatea clubului. Nici nu am timp pentru toate ideile. În plus, am fost întotdeauna un om echilibrat, un om modest. Abuzuri n-am făcut. N-am fumat și n-am băut niciodată, că n-aveam eu posibilități din astea. Am reușit să supraviețuiesc.

„Adevărul ăsta este: progresăm fără discuție”

Am trăit patru revoluții. Patru răsturnări sociale. A fost în '38 dictatura regală, când Carol al II-lea a desființat Parlamentul și partidele și a creat Frontul Renașterii Naționale. A făcut o nouă constituție, dar n-a ținut prea mult. În 1940, a fost statul național legionar - Antonescu și Horia Sima. În 1944, iar răsturnare - a venit statul socialist. În '89; a patra revoluție. Pentru o viață de om, cred că-i destul. E interesant că, de fiecare dată, protagoniștii ne asigură pe noi, oamenii de rând, că „Acum, dacă venim noi, o să fie bine.” Da' de unde? În România, cel puțin într-o anumită perioadă, s-a trăit într-o sărăcie cruntă. În special în mediul rural, era o distanță fantastică față de oraș.

Calorii și cartele

*La începutul anilor '80, pe fondul unei crize economie mai ample, alimentația a fost raționalizată în România și astfel au fost reintroduse cartelele pentru alimente. În 1981, a fost introdusă, de pildă, o lege care pedepsea cu închisoarea acumularea unei cantități de provizii alimentare mai mari decât necesarul pe o lună. În  1982, a fost aprobat „Programul de alimentaţie ştiinţifică a populaţiei”, prin care se stabilea necesarul zilnic pe calorii pentru o persoană, în funcție de greutate, înălțime și tipul de muncă prestată. De exemplu, media zilnică pentru un bărbat care depune muncă ușoară era de 2.700 de calorii. Mai multe despre acest plan, aici.

Perioadă dificilă a fost și când aprovizionarea se făcea pe cartelă. Pe puncte. A ieșit Programul de alimentaţie ştiinţifică a populaţiei*, care spunea că fiecare om are dreptul la o jumătate de pâine pe zi. Atât. Au fost chiar perioade când două zile pe săptămână era mămăligă. Fiecare avea dreptul, o dată pe lună, la un kilogram de zahăr, unu de ulei ș.a.m.d. Asta puteai să cumperi de la un singur magazin, la care te înscriai în prealabil. Magazinele erau goale. Alte produse - brânză, ouă, carne - erau numai din când în când. Nu se știa când. Când veneau, se făcea coadă mare. Erau bătrâni care veneau de dimineață și se-așezau la coadă, că poate vine ceva. Uneori, era coadă, dar nimeni nu știa ce se dă. Dar dacă se dă, e ceva care nu se găsește. Și lumea stătea ore-ntregi. Unii erau mereu norocoși - cei care aveau rude la alimentara și care erau anunțați din timp: „Vezi că mâine vine brânză.” De multe ori, erau serviți prin spate și cu cantități mai mari. 

Din moment ce am fost ziarist la „Frontul plugarilor”, am umblat. Pe urmă am fost la „Fulgerul”, am umblat. Apoi, la difuzarea presei, și-acolo am umblat. Aveam obligația să controlăm toate județele și în fiecare lună ne repartizam plecările, iar în felul ăsta am cunoscut toată țara, cum s-a dezvoltat. Când am fost prima dată la Bicaz, era pe-atunci o comună mică, iar oficiul poștal era într-o casă mică. Am mai fost la Bicaz după un an, doi, și era șantier național. Sute, mii de camioane, voluntari și chiar pușcăriași care făceau muncă obligatorie. Și-am mai fost la Bicaz când am văzut bulevarde mari, cu blocuri de zece etaje. L-am văzut cum a crescut, dar poșta a rămas în același loc, dar s-a construit acolo o altă clădire.

Să fim cinstiți. Adevărul ăsta este: progresăm fără discuție. Numai din ce povestesc eu se vede că într-o sută de ani au avut loc evoluții. Numai că alții sunt mai eficienți, mai rapizi. La noi, parcă perioada asta de tranziție se prelungește prea mult. Nu găsim soluția și, din păcate, nici astăzi nu se îndeplinesc așteptările noastre.

„Posibilitățile tehnice oferă acuma o propagandă…”

Viața e foarte complicată, mai ales că lumea a devenit un sat. S-a întâmplat ceva, imediat se află. Citeam în ziare că, acum trei luni, în China a fost o inundație și au murit atâția oameni. Astăzi, „Breaking news! Oprește tot! Uite imagini din Costa Rica, Afganistan, Siria!”. O ciocnire de tren, un viol, un accident de cale ferată. Din păcate, predomină știrile negative. Susțin teoreticienii că o veste bună nu e știre, fiindcă nu face rating. Asta creează o stare de tensiune. Efectele dezvoltării. Mijloacele de comunicare au devenit mult mai sofisticate și, în plus, acuma se întâmplă lucruri, dar sunt prezentate din anumite unghiuri, încât ai impresia că se întâmplă altceva. Nu ce s-a întâmplat în realitate. Fiecare își prezintă interesul. Tot bombardamentul ăsta creează stresul, care e o boală nouă. Mi-aduc aminte din tinerețe că nu exista stres. Erau oameni cu depresii și probleme, dar nu așa.

Filmul „Corp la corp” (regia Alexandra Carastoia) documentează procesul de lucru la spectacolul de teatru cu același nume, realizat de artiștii Paul Dunca, Alice Monica Marinescu, Mihaela Michailov, Katia Pascariu și David Schwartz împreună cu rezidenții căminului de vârstnici „Moses Rosen”. În spectacol joacă și Pompiliu Sterian.

Țara, la ora actuală, parcă e un câmp de luptă. România contra România sau România contra românilor. Ne certăm de dimineață până seara. Și din asta e greu să construiești ceva. Nu știu cine are dreptate și nu e treaba mea. Dar precis că cineva n-are dreptate. Ghici ghicitoarea mea. Sigur, citesc presa, sunt foarte interesat, vreau să fiu la curent. Nu pot să am păreri personale. Eu am părei induse. Nu doar eu, fiecare avem. Eu îl laud pe Dragnea pentru că citesc sau ascult nu știu care post și-l înjur pe Dragnea pentru că citesc alt ziar. Deci noi ne certăm între noi, dar niciunul din noi nu știm care-i adevărul. Eu citesc ziarele, mă uit la televizor - la fiecare mă uit - și vă spun: e clar o manipulare! Posibilitățile tehnice oferă acuma o propagandă... Și-atunci era propagandă, și-acum este, dar cu mijloace mult mai perfecționate. Cu muzică, cu lumini, cu montare, cu decor, nu numai vorbe.

Dar eu sunt optimist. Sunt sigur că vom ajunge cândva să fie bine și în România, așa cum ne dorim fiecare. Numai că nu am timp s-aștept. În sfârșit, eu scap de eventuale efecte, dar dvs. și cei care urmează aveți situații foarte dificile.


Legenda fotografiilor de arhivă: 1. Hotelul Athenee Palace, București, 1919. Sursa: Foto. maglina.ro; 2. Manifestare a Gărzii de Fier în București, 1940 sau 1941. Sursa: Wikimedia Commons3. Întâmpinarea Armatei Roșii la București, august 1944. Sursa: Wikimedia Commons; 4, 5. Arhiva ziarului „Frontul plugarilor”, Biblioteca Centrală Universitară (Mulțumiri lui Ionuț Dulămiță, pentru scotocit prin arhive); 6. Muncitori de la Fabrica de confecții 8 Martie din Piatra Neamț, citind raportul la Conferința Națională a P.C.R. Sursa: Comunismulinromania.ro; 7. Imagine din piesa „Domiciliu instabil”. Sursa: tangaProject

Fragmentele de text scrise cu italice în cadrul articolului fac parte din patru spectacole de teatru - „Moses Stories” (2010), Români, întoarceți armele! 23 August 1944(2010), „Post-Scriptum”  (2013), „Domiciliu instabil” (2016) - realizate în cadrul programului de artă comunitară „Vârsta 4”, desfășurat de către artiștii de la tangaProject și rezidenți ai căminului Moses Rosen. Sursa: Volumul „Vârsta 4 - comunitatea de creație 2009-2016”, coordontori Paul Dunca, Alice Monica Marinescu, Mihaela Michailov, Katia Pascariu, David Schwartz. București, Editura ADO & Hecate, 2016.


Din seria De-o vârstă cu România, puteți citi:

„Am fost și femeie, și bărbat”

Dacă cunoașteți alți oameni de-o vârstă cu România, vă rugăm să ne dați de veste la andra@scena9.ro. Am vrea să le spunem povestea, ca să putem înțelege mai bine istoria locului unde trăim.

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK