Tema de gândire

Doamna Valentina, clarvăzătoare

de Ionuț Sociu, fotografii de Ioana Cîrlig

„Eu sunt foarte fericită cu viața mea așa cum e și nu vreau să-mi plângă nimeni de milă.”

Valentina Gârlea, una dintre cele mai cunoscute clarvăzătoare din România, a acceptat să vorbească cu mine doar cu o condiție: „să nu scrieți ca să mă compătimească lumea, domnu’ Ionuț”. O săptămână mai târziu, eram în apartamentul ei din Iași, aflat undeva în apropiere de pădurea Ciric, unde mi-a povestit despre copilăria ei, accidentul în urma căruia a rămas nevăzătoare când avea 8 ani și ce înseamnă „fenomenul Valentina”.

Despre ea se scria mult într-o vreme: pe lângă cartea lui Florin Gheorghiță (Fenomenul Valentina, Editura Polirom, 1998), au apărut articole în presa locală și națională cu titluri precum Femeia cu cele mai mari puteri paranormale din România. A intrat în atenţia Interpolului şi a CIA, Tomograful viu din România, Mărirea și decăderea vestitei clarvăzătoare de la Iași ș.a. Există o întreagă mitologie creată în jurul Valentinei Gârlea: pe lângă presupusele colaborări cu criminaliștii români, CIA și Interpol în rezolvarea unor cazuri, se spune că ar fi luat parte la un experiment NASA, în 2001, și că ar fi colaborat cu doctori și cercetători români și străini. Pe la începutul anilor 2000 a participat la o serie de întâlniri cu membrii MISA alături de Gregorian Bivolaru. În ziua în care am mers la ea acasă, mi-a vorbit puțin și despre călătoriile ei prin lume, dar mi-a zis că nu-mi poate da detalii.

În tot haosul ăsta de zvonuri și secretomanie, e greu de înțeles ce e și ce nu e adevărat. Ce m-a interesat, însă, a fost să înțeleg cum vede ea azi lucrurile astea, de când a renunțat la „activitatea” de diagnostician și „investigator” al biocâmpurilor & corpului uman. Un alt zvon plimbat de presă spune că „și-ar fi pierdut puterile”. Din câte îmi povestește chiar ea, lucrurile stau cam așa: în urmă cu niște ani a avut un accident în casă, care a imobilizat-o pentru o lungă perioadă. De atunci au încetat colaborările și n-a mai plecat pe nicăieri. „Aș mai putea face asta”, spune ea. „Dar vreau să-mi văd de viața mea linișită.”

S-a născut în 1949, într-o familie numeroasă din Dobrovăț, o comună din județul Iași. După accidentul care a lăsat-o fără vedere, a fost crescută de o familie dintr-un sat transilvănean.  Au urmat câțiva ani de peregrinări, după care s-a întors la Iași, unde, cu ajutorul unei asociații a nevăzătorilor, s-a angajat ca maseuză. Pe la mijlocul anilor 90, presa locală începe să scrie despre „fenomenul Valentina” și tot atunci începe colaborarea ei cu bioenergeticianul Eugen Rădulescu și, mai târziu, cu medicul dermatolog Adrian Vasilcă. În clinica acestuia din urmă veneau oameni din toată țara, printre care și vedete și politicieni, care și își lăsau aura „pe mâna” Valentinei și erau diagnosticați de aceasta contra cost. Au existat și controverse și acuzații de impostură, inclusiv plângeri de la oameni care spuneau că au primit diagnostice grave care i-au dezechilibrat psihic. 

O întâlnire cu un clarvăzător spune multe despre felul în care ne raportăm în general la propriile scenarii de viață. La sfârșitul interviului, doamna Valentina mi-a dat de înțeles că ar putea să-mi spună câte ceva și despre mine. Pe de o parte, îmi doream să aflu, pe de altă parte îmi era cumva frică. Am devenit instantaneu anxios, chestie care nu i-a scăpat: „văd că te hachițești și-ți schimbi aura, domnu’ Ionuț”. În timpul petrecut cu ea (și în orele de după), m-am gândit la vulnerabilitățile, așteptările, blocajele și fricile mele și am ajuns să-mi pun întrebări legate proiecțiile și setările mele de gândire. Auzim mereu vorbindu-se despre impactul poveștilor asupra vieților noastre și despre cum ele ne modelează sinele, fie că sunt narațiuni care țin de religie, psihoterapie, rețele de socializare sau industria publicitară. Deși nu sunt atât de comune, clarviziunile ocupă și ele un loc în acest mare lanț narativ. 

Cu toate că are 70 de ani și e forțată să se miște cu ajutorul unui cadru, Valentina Gârlea e o femeie tonică și nu-și arată vârsta. Are un fel hâtru de a povesti, întrerupt de remarci tăioase, și își păstrează mereu un ton optimist, chiar și când vorbește despre lucruri triste. Sunt două chestii care o enervează foarte tare: oamenii care întârzie și cei care se laudă cu funcțiile lor. În timp ce stăteam vorbă, Valentina a răspuns la telefon și a zis: „ce să fac, dragă, stau aici cu un domn jurnalist care îmi fură vorbăria și cu o domnișoară fotografă care-mi fură aura cu hârbul ei”. 

În urma dialogului pe care l-am avut la Iași, am pus cap la cap cele povestite de ea și a ieșit textul de mai jos. 

În aprilie și mai, tema de gândire la Scena9 sunt credințele. În ce mai credem, de ce, cum ne schimbă asta viețile. 

„Eram ghicitoarea satului”

Pe mine m-o turtit tractorul când or adus acasă lemne. Eram copil, mă jucam pe prispă. Și s-o dus o buturugă din tractor și o căzut pe mine. M-o turtit tot și m-o operat după aia la Iași. O trecut mult de atunci, mult o trecut.  

Ș-apăi mă știa lumea de  ghicitoarea satului. O ghicitoare era de mare valoare. Pe atunci în sate nu erau doctori, erau felceri. Felcerul ținea loc și de moașa satului și de doctor. Și mai era o babă pe deal care scotea măselele cu un patent. Fiecare venea la ghicitoare când avea probleme, când nu se mărita fata, când li se fura vaca, când pierdea ceva pe lângă casă. Veneau și  din satele din jur, din schitul Duca, către Vaslui și mai departe. Și aduceau un pachet de brânză, un ulcior de lapte, o pestelcă de fasole, ce avea omul. Noi eram foarte mulți în casă și aveam bucurie că aveam ce mânca. La început eram 13 cu totul. Iar cu timpul i-o luat moartea. Iar acum, din câți eram, mai sunt eu, o soră care o fost asistentă medicală, și mai sunt care pe unde sunt, dar nu ținem legătura. Ei oricum nu m-or cunoscut niciodată pe mine. La țară așa e obiceiul. Când este un infirm, să nu spui, să nu-l știe satul. E o rușine în sat dacă ai pe cineva care e damblagit. E treaba lor, mie nu mi-e rușine cu nimic. 

Tata a fost un om care făcea vorbărie multă și zicea miliția că-i legionar. Și veneau de la Vaslui și de la Iași și începusem să-i spun la tata că așa vine o lumină mare și se vede ca o poză când tre să vină după el. Pentru tata am fost de mare ajutor pentru că noaptea el se culca devreme. Când venea acea umbră - nu știam eu să-i zic „imagine” -  îl trezeam și-i ziceam să fugă, să se ascundă, că vine iar milițianul să-l ia și să-l bată.

Și acuma cred că cea mai frumoasă vârstă e tot copilăria. Și tinerețea e frumoasă și e frumoasă de două feluri: o dată că ești tânăr și ai elanul vieții, și a doua oară e frumoasă că ai acea pârpără care nu te lasă să stai locului. Că ești orb, că ești șchiop, că ești mut sau surd, sentimentele nu au vârstă și hotare.

Noi eram foarte necăjiți. Costa mult atunci să chemi o căruță, să te ducă la gară, să umbli prin spitaluri. Eu am fost luată de niște belferi care i-o zis lu mama și lu tata că mă duc la spital la doctor. Părinții mei or fost foarte bucuroși. Pe la vârsta de 9 ani am plecat de pe colțul prispei  și viața m-o mai întors acasă abia în anii 90, când n-am mai găsit pe niciunul din părinți și din frați. Bordeiul era dărâmat și ai mei erau în deal la cimitir. Tot niște belferi m-or adus înapoi atunci, după 90, ca să vadă unde am crescut eu, de unde vine fenomenul Valentina, că ei așa m-or numit. Vedeți dumneavoastă, eu am cunoscut mulți belferi, doctori, cercetători, geologi. Am putut și pot să descriu și unde este ca un iaz de apă stătută sub pământ, și pe unde trec izvoare în cruciș. Ferească Dumnezeu să-ți construiești o casă acolo, că nu mai ai liniște și pace. Cum îi zice? Apă freatică. 

E ceva frumos, îmi place ce har mi-a dat Dumnezeu.  

„Noi suntem ființe din lumină”

Nu știam eu de acasă de anatomie și că are omul în el tot felul de hodrobeie. Cu ajutorul domnilor doctori am învățat cum se cheamă organele. Eu ziceam că are ghemuri cu bulbi ca de conopidă și ghemuri mici ca miezul de harbuz, cum le puteam eu descrie în comparație cu ce am văzut de copil și am pipăit apoi în restul timpului. Eu n-am știut să zic că omul face sex, că la noi nu se chema așa. Lucrul ăsta toți îl fac, dar era ceva intim. Noi ziceam că „se pritocesc”, cum se pritocește și se vântură varza. Și cu timpul, repetându-le domnii doctori, știam că aia se cheamă „celulă”, boroboața aia se cheamă așa și aialaltă așa. Eu n-am învățat carte, dar le descriu așa cum se văd ele și cu cuvintele mele de acasă. 

Dumneavoastră sunteți aici în cameră. Dacă stați mai mult de cinci minute, amprenta dumneavoastră energetică aici vă rămâne. Să știți că eu niciodată n-am încuiat ușa noaptea, nu-mi trebuie paznic, că eu știu când tre să vină cineva la mine, cu ce gând vine și cine o fost în casă. N-am întrebat niciodată pe soțul meu cine o fost și ce-o făcut. Eu îi ziceam lui cine o fost și ce o făcut. Dar să știți că în general un copil  vine cu harul lui. Copilul găsește o hârtie, o jucărie și stă undeva și se joacă. Și vorbește cu jucăria, cu hârtia. Copiii toți până la 7 ani au toate simțurile foarte dezvoltate. Dacă părintele ar fi atent și l-ar lăsa, copilul poate să spună cine urmează să vină și ce o să se întâmple. Copilul trebuie lăsat, că el singur își are harul lui. 

Noi suntem ființe din lumină și când se mișcă mâna dintr-un loc în altul se vede imaginea. Totul este din lumină. Noi suntem ca niște gâze mici și fără putere. Totul este coordonat de undeva. De unde? Din univers. Și luați o celulă mică din om și o să vedeți că ea are tot universul în ea. 

În degetele noastre se vede tot. Și dacă nu ai mâna fizică de la un accident, să zicem, ea energetic rămâne. Și în toate degetele este o luminiță: degetul mic e albastru și e cu aura inimii, aici, în becul ăsta, se văd beteșugurile organului care este inima. Ăsta al doilea are becul portocaliu. Și aicea sunt rinichii, uterul, prostata, zona de sub buric. Ăstalalt mai lung din mijloc este becul roșu. Ăsta ține cu lucrul ăla rușinos, sex îi spune belferii. Bărbații care au becul roșu foarte țipător - de arde ca un girofar - ăia niciodată nu o să aibă o căsnicie până la capăt. Se căsătoresc, se despart, se căsătoresc iar. Aici, în lumina asta, se vede tot ce aduc bolile venerice. În degetul ăsta este becul verde, care ține cu pancreasul, ficatul și splina… Fac pauză ca să mă gândesc cum se zice domnește, că eu la splină i-am zis „boroboață”.  În degetul mare e aura minții și e cu boli psihice. Toate degetele, și alea de la picioare, au lumina lor și spun ceva. 

La domnii doctori cu care am lucrat le-o fost foarte drag, că probabil ce spun eu și ce-au învățat dânșii se aseamănă foarte bine. Au fost foarte încântați și am colaborat cu diferiți specialiști. Prima oară când am fost la București eram cazată la Marriot și zilnic mergeam la Spitalul Universitar. Și am lucrat și cu cei de la criminalistică din București, veneau cu dosare la mine. Și dacă eu am pipăit și știu amprenta, pleacă gândul, ca un fir de lumină din degetul mare, iese prin chakra galbenă de la buric și disfiră stratul șase și ajunge până la ce cauți. 

Avem șapte straturi de culori. Noi credem că nu ne vede nimeni, dar orice faptă este înregistrată în aură, orice năzbâtie. Putem să o ascundem, ca și cum punem mâinile în fața ochilor, dar pe strat ea se înregistrează. Și omul care a făcut crima. El o făcut pușcăria față de lege, dar el are cadavrul în aură și îl are de plătit. Când un om este găsit undeva bătut sau lovit, dacă l-am vizualizat, se vede cum rămâne imprimată mâna acelui care a pus mâna pe el, rămâne imaginea. Dacă o fost ceva mașină care l-o călcat, de pe stratul roz se poate spune asta. Eu descriu domnilor tot ce este, fie că e domnul profesor, domnul doctor, domnul de la poliție.

Eu nu mă văd ca fiind un om perfect. Dar cred că dacă în viață nu poți face bine, măcar să te abții să nu faci rele. Să știți că mintea omului poate fi și parșivă. Când veneau la cabinet și le convenea ce le ziceam, erau foarte mulțumiți. Dacă lui nu-i cade bine, atunci să vezi ce zic de tine. Acuma că este libertatea asta cu hârburile astea, poți să scrii de toate și să le citești pe toate și să zică de mine ce vor. 

Dar să știți că și acum viața mi-e foarte frumoasă. Chiar dacă majoritatea domnilor mă compătimesc, nu vreau să fiu compătimită. Adică îi respect pe ei, dar eu vizualizez oameni, nu funcții. Că-i director, că-i profesor, că-i procuror, eu văd oameni. Omul, chiar și când nu are după ce bea apă, când îi numit undeva și-i cresc picioarele la scaun, și i se dă o funcție bengoasă, el uită că o fost odată flămând. Acum, fiind sătul, nu-l mai vede pe semenul său care-i flămând. La noi în sat, dacă făta vaca, primul lapte îl duceai la cel mai necăjit din sat, dacă se tăia porcul și altul n-avea porc de Crăciun, îi duceai o strachină de carne. 

Dar am cunoscut multă lume și am avut multe de învățat. Și nu pot să-i cuprind pe toți, am cunoscut lume nu doar aici, în Iași sau la București, dar și în Germania, Canada, la Facultatea de Medicină din Toronto, în America, în Australia. Acolo în America m-or îmbrăcat într-un trening și… dar nu are sens să vorbesc despre asta.  Nu m-o obligat nimeni să fac lucrurile astea. De bunăvoie și nesilită de nimeni. Și tot la fel fel m-am retras de la așa ceva. 

Cel mai mult din experiențele astea mi-o plăcut să zbor. Și am zburat mult, cel mai lung drum al meu a fost în Australia. Am zburat ore întregi deasupra heleșteului, eu așa îi ziceam la ocean. În timpul zborului sunt niște imagini foarte foarte ciudate, nu știu cum să descriu. Odată, când zburam deasupra munților Groenlandei, din cabină au anunțat să ne punem centurile că avionul avea gol de aer, atunci tot avionul ăla, câtă populație era acolo, că eram vreo  300, la toți li s-o blocat vibrația aurei și chakra albă de deasupra capului s-a închis și parcă toți așteptau sfârșitul. Mie mi-o fost drag, că parcă se ducea cum te-ai duce cu sania pe derdeluș. 

„Valentina, ia mai odihnește-te și tu”

Ce-o fi zis Dumnezeu: „Valentina, ai avut grijă de multă lume, ia mai odihnește-te și tu!”. Și s-a întâmplă așa că eram în casă și, cum am trecut din dormitor ca să mă duc la bucătărie să beau apă, am alunecat și mi-o ieșit piciorul din femur. Am căzut cu mâna sub mine, de s-o rupt toate degetele și  oasele s-or făcut țăndări. Și acolo am rămas până a doua zi dimineață când m-or dus la spital. Și din momentul ăla, nu m-o mai căutat nimeni. Că eu am stat luni întregi internată în spital, mi-o pus proteza de titan și totul o costat. Dar m-or ajutat mult și încă mă ajută cu toate cele o familie și sunt oameni care au grijă de mine. Eu am tot ce mi-a dat Dumnezeu și îmi dă puterea să le duc. Pentru că, în primul rând, eu am viață. Și viața mi-o prețuiesc foarte mult și e cel mai frumos dar.

Soțul meu e acolo în poză, pe perete, și e fotografiat când o primit el diploma de campion la lupte. Când or venit ei în țară mașina lor o luat foc, iar cei de pe bancheta din spate au ars de tot, iar el și cu șoferul au rămas cu arsuri de gradul 4 și 5. Un picior o ars de tot și cu celălalt o avut de necăjit toată viața, că i se punea piele din trei în trei ani. Iar îi cădea pielea, iar îi punea. 

Eu am fost muiere faină când m-am măritat. La tinerețe omu-i fain. Ne-am înțeles foarte bine, dar o trecut viața atât de repede că o rămas doar amintirile, un ghem atât de mic. O fost tare frumos! Viața e atât de frumoasă când știi să împarți binele și mai puținul bine împreună. Împreună cu soțul meu am crescut fetița noastră și  împreună am înmormântat-o. Patru ani și o lună avea când o murit. I-am făcut fetei de 40 de zile și o trebuit să dau hăinuțele și jucăriile ei de pomană. Din clipa aia o rămas ceva sinistru în sufleteul meu, nu știu cum să spun. Poza asta cu ea e făcută când copilul avea doi ani. Nu știam eu că se duce ca să-i fac fotografii mai multe. Era atât de mică, dar pentru mine a fost și rămâne foarte mare. Soțul meu o plecat acum patru ani la casa de veci și mă așteaptă amândoi pe mine. Că de acuma cam îmi fac și eu bagajul. 

Cea mai frumoasă viață am avut-o acasă, în familie. Și de-ar fi să mă mai nasc de trei ori, aș vrea să mă nasc tot acolo, la Dobrovăț, tot în mijlocul pădurii. Dar să fie tot oamenii de atunci, tot așa să ne fie viața. De ce nu mai trăiesc părinții mei acum? Să le aduc eu bunurile de care am avut parte pe unde am umblat. Asta-i viața, trece. Și să știți voi că viața trece foarte repede. Până pe la 50 de ani parcă se mai oprea un pic în loc, dar de la 50 de ani până acum la 70 s-o dus atât de repede și mă întreb unde s-o dus? Că banii și anii la nimeni nu stau. Și parcă n-am înțeles nimic din anii ăștia. Dar o iau eu de la capăt că vine el vremea să mă duc și vin înapoi iară. Că noi atât rămânem aici, până ne plătim faptele. 

text de

  • Ionuț SociuIonuț Sociu

    Reporter. Îi plac trenurile, filmele cu spioni și literatura americană. Îl găsiți la ionutsociu@scena9.ro.

fotografii de

  • Ioana CîrligIoana Cîrlig

    Fotografă & Editor foto. Niciodată prea mult timp în același loc. O găsiți aici.

23 April 2019 ora 17:00


Tag-uri


X Revista Scena9