Salon

5 povești cu impostori

de Scena 9

Nu ştim dacă are legătură cu faptul că ne-am început anul investigând Nobelul fals inventat de Florent Montaclair, dar primăvara asta am tot descoperit podcasturi, documentare şi articole despre diverse cazuri celebre de impostură. Le împărtăşim cu voi pe câteva dintre ele, pentru a deschide o discuţie despre cum se construiesc faima şi capitalul simbolic în societatea noastră, despre pactul subînţeles de încredere din cele mai multe relaţii sociale, despre cum ajung unii oameni să construiască ficţiuni şi să promită minuni pe care nu le pot duce.
 

Podcastul The Dropout (ABC Radio, 2019)

Mulți ani la rând, Elizabeth Holmes a fost fetișizată de media: puștioaica plecată de la Harvard fără să-și termine studiile, devenită pe cont propriu cea mai tânără miliardară din lume. Dacă mai punem la socoteală că prin Theranos, compania pe care a fondat-o, promitea că va schimba radical felul în care se fac analizele medicale (motiv pentru care a și atras un capital uriaș), înțelegem mai bine de ce aura ei nici că putea fi mai strălucitoare. Asta până când gigantul pe care-l construise s-a prăbușit sub acuzații de fraudă și înșelăciune. Revoluția pe care a promis-o Theranos mai bine de-un deceniu nu era posibilă. Podcastul The Dropout, pe care l-am ascultat într-un maraton de curățenie, spune povestea lui Elizabeth, femeia frumoasă, carismatică și inteligentă, care și-a dorit mai mult ca orice să fie un al doilea Steve Jobs, și a eșecului companiei pe care a creat-o. E o reconstituire pe multe voci a întregului caz, care te face să te gândești mult la mecanismele prin care se construiește faima, la capitalul de încredere pe care-l investim în oameni și idei, la foamea de faimă și consecințele hybris-urilor. (Andra Matzal)

Documentarele Fyre (Netflix, 2019) și / sau Fyre Fraud (Hulu, 2019)

Poate mai țineți minte niște imagini care circulau acum doi ani, cu tot felul de VIP-uri și petrecăreți glam ajunși pe-o insulă unde, în loc de cea mai tare petrecere de lux a secolului, au găsit câteva corturi amărâte și senvișuri triste cu brânză topită. Eu, una, țin minte că am râs văzând atâția oameni răvășiți de condiții în care, cel mai probabil, am petrecut zile bune acum mulți ani prin Vama Veche. Fyre Festival, care a păcălit atunci mii de oameni, e considerat până azi probabil cea mare mare țeapă din istoria festivalurilor. Două documentare apărute de curând explică cum a fost posibil un eșec de asemenea proporții. Filmul de pe Netflix e produs de FuckJerry, firma de publicitate care a creat campania de hype pentru Fyre, a fost criticat că ar fi părtinitor și ar plasa vina exclusiv pe umerii lui Billy McFarland, fondatorul festivalului. Documentarul produs de Hulu nuanțează un pic mai mult lucrurile și arată că o parte din responsabilitate o au și cei care-au creat poleiala acestei ficțiuni. Pe oricare dintre ele l-ați alege, veți avea de-a face cu același studiu de caz: cum construiești o bulă pe care influencerii o rostogolesc mai departe, cum se lasă mii de oameni seduși de fantasme și cum ajungi să te afunzi în promisiuni nerealiste și minciuni, pentru că aparențele capătă forțe terifiante. (Andra Matzal)

Claas Relotius și Dan Mallory: un reporter premiat și un autor de bestseller-uri

Cu toate că poveștile lor sunt diferite, pe Claas Relotius și Dan Mallory îi iau „la pachet” dintr-un simplu motiv: amândoi par să se plieze perfect pe modelul „talentatului domn Ripley” (personajul emblematic creat de scriitoarea Patricia Highsmith și interpretat de Matt Damon în filmul cu același nume). Sunt tineri, frumoși, inteligenți & fermecători și tânjesc după succes. Și încă ceva: sunt mitomani. Un cocktail perfect pentru un impostor. 

Claas Relotius are 33 de ani și a lucrat ca reporter la Der Spiegel, poziție de pe care a ras cele mai importante premii pentru jurnalism (inclusiv The European Press Prize și The 2018 German Reporter Prize) și care-i adusese un statut de vedetă a presei germane. Totul s-a încheiat în decembrie 2018, când s-a aflat că articolele sale erau pline de ficțiuni și de situații inventate.  Unele reportaje conțineau doar anumite elemente fictive, altele erau făcături de la un cap la altul. Printre altele, erau texte despre copii sirieni și prizonieri de la Guantanomo sau despre viața în orașele mici americane în epoca Trump - povești bine scrise și, firește, foarte emoționante. 

Pentru Der Spiegel - publicație unde există o armată de fact-checkers - acest scandal a picat ca un cutremur, pe care încă nu știu cum să-l proceseze. Iar felul în care a ieșit totul la iveală ar putea fi în sine un subiect de film. Juan Moreno, reporter și el la Der Spiegel, s-a prins că era ceva cu dubios cu articolele lui Relotius, așa că a început să facă o investigație în urma căreia era să-și piardă el însuși jobul (nici șefii nu-l mai credeau pe Moreno). Găsiți în articolul ăsta toate detaliile, iar aici un interviu cu Moreno, care s-a dus până în deșert, în Arizona, ca să afle cum stă treaba cu ficțiunile colegului său. Aia fost lovitura de KO pentru Relotius și sfârșitul carierei sale.

Au mai fost cazuri similare  în care au fost implicați tot niște tineri jurnaliști din categoria mari talente & deschizători de drumuri: vezi aici povestea lui Stephen Glass de la The New Republic (după care s-a făcut și un film) și aici cea a lui Jayson Blair de la The New York Times.

Claas Relotius (stânga) și Dan Mallory (dreapta)

*

Cu Dan Mallory (40 de ani) lucrurile stau cam așa: omul a lucrat pe la niște edituri importante în Anglia și în SUA, după care a debutat ca romancier cu un thriller care a rupt topurile de vânzări: The Woman in the Window (2017), scris sub pseudonimul A.J. Finn. În februarie 2019, jurnalistul Ian Parker a publicat în The New Yorker un profil senzațional al lui Mallory din care reiese că acesta a mințit de-a lungul întregii cariere: în aplicațiile de admitere pentru studii, la interviuri de angajare, în întâlnirile publice cu cititorii ș.a.. Pe lângă informațiile false din CV-ul lui (de la proiecte editoriale până la doctoratul său inexistent de la Oxford), minciunile sale constante se învârt în jurul unor boli grave pe care atât el, cât și părinții lui le-ar fi avut. Astfel el ajunge să joace tot timpul rolul tipului drăguț și sensibil care se cere compătimit și care plasează informațiile astea în momente cheie (care îi pot aduce avantaje profesionale). Uneori le zice oamenilor că părinții lui au murit, iar la un moment dispare de la editura unde lucrează și le trimite colegilor e-mailuri dându-se drept fratele lui, Jake, spunându-le acestora că Dan Mallory are tumoare cerebrală și că trece prin operații grele. Viața lui pare un șir întreg de bizarerii și minciuni, iar Parker ajunge chiar să identifice un posibil plagiat în cazul romanului The Woman in the Window (dar ăsta rămâne încă un subiect nelămurit). 

Marea diferență între Relotius și Mallory ține de natura meseriei. Unul făcea jurnalism, celălalt literatură și de aia discuția se poartă diferit în termeni etici. În timp de Relotius e terminat și nu o să mai lucreze ca ziarist, în cazul lui Mallory e mai complicat. Deși după apariția articolului din The New Yorker, a fost complet discreditat în anumite medii intelectuale, el își vede în continuare de scris, iar anul ăsta va fi lansat un film bazat pe cartea sa (cu Julianne Moore, Amy Adams și Gary Oldman). Unii chiar s-au întrebat: schimbă oare cu ceva felul în care citim cartea unui scriitor care se dovedește a fi un mitoman în viața reală? (Ionuț Sociu)

PS: Cartea preferată a lui Dan Mallory - pe care o venera încă din adolescență și despre care a scris și câteva studii  - este Talentatul domn Ripley, de Patricia Highsmith.  

Podcastul Dr. Death (Wondery, 2018)

„Cel mai înfricoșător podcast din 2018”, i-a zis Luke Darby de la GQ. Și chiar e înfricoșător să asculți cum, episod după episod, din ce în ce mai mulți oameni ajung pe mâna doctorului-minune Christopher Duntsch, care îi deschide, intră în ei și pretinde că știe ce face. Doar că nu știe, iar pacienții scapă cum pot din operație. Laura Beil, jurnalistă de mulți ani în Dallas, Texas, a mers pe toate firele scandalului neurochirurgului care a operat în doi ani 38 de oameni în mai multe clinici din Dallas. Dintre ei, 33 sunt astăzi morți, paralizați sau au rămas cu foarte multă durere. Câțiva doctori au auzit de dezastrele medicale provocate de Duntsch și s-au apucat să dea telefoane pe la foști mentori și la Colegiul Medicilor din State. Lucurile s-au mișcat greu, foarte greu, iar Laura Beil explică pas cu pas tot ce n-a funcționat în sistemul de sănătate și de justiție american. Printre altele, află că, în loc să aibă miile de ore de operație cerute în spate, doctorul Duntsch abia dacă adunase 100 de ore de practică. Asta înseamnă să fii impostor. Să îi faci pe ceilalți să creadă că ești un hiper-profesionist, pasionat de inovație științifică, și să fii în realitate un individ care nu s-a străduit să învețe medicină, dar și-a cultivat convingerea că are ce-i trebuie ca să mute munții din loc, chiar dacă, zice el într-un mail către amanta lui, o să omoare niște oameni pe parcurs. E chiar cel mai înfricoșător podcast pe care l-am ascultat. Și nu doar pentru că-mi amintește mult de cazul Burnei. Duntsch a fost condamnat între timp la închisoare pe viață. Procesele medicului Burnei sunt de-abia la început.  (Luiza Vasiliu)

Foto main: Pexels.com

de

  • Scena 9Scena 9

    Conștiința colectivă de pe Scena9

5 April 2019 ora 08:00


Tag-uri


X Revista Scena9