După câteva săptămâni faste în cinematografele noastre, oferta distribuției pare că s-a epuizat temporar. Iar filmul turcesc Tereddüt Çizgisi/Rana îndoielii (2023) este o slabă consolare.

Rana îndoielii este un film care nu își poate dejuca limitele propriei premise. Citim în sinopsisul de pe internet vorbe înlănțuite precum: „alegere morală”, „mamă bolnavă”, „judecător”, „client suspectat de crimă”, și deja parcă vedem cadrele filmului ca într-o imagine mentală. Știm că filmul cineastului Selman Nacar ne va „pune la încercare”, ne va „da de gândit”, știm că va fi complicat să despărțim binele de rău etc. Nu pentru că avem la dispoziție un glob de cristal, ci pentru că piața festivalieră ne-a inundat în ultimii ani cu astfel de filme gri, posace, sfătoase, unde adevărul e mereu greu de deslușit, toți au partea lor de vină, sistemul e corupt și alte bla-bla-uri generice. Procedeul e comod și cam leneș: cineastul se postează undeva la înălțime, iar de acolo, odată adăpostit, orchestrează un meschin teatru uman care trebuie să servească drept pildă. Cui? Privitorilor suficient de naivi încât să creadă că, din Turcia și până in Iran via Bulgaria, România și alte periferii, lucrurile arată mereu la fel de nearătos și de premiabil. 

Dar mai există aceștia, oare? Selman Nacar e tânăr (s-a născut în 1990), dar filmul său pare deja bătrân, obosit de viață – rodul exclusiv al inerției. Până și formula adoptată – o zi din viața unui personaj care are de jonglat cu mai multe probleme grave de natură profesională și personală – e „executată” fără convingere. De la un capăt la altul, Rana îndoielii arată trist, ca o chestie făcută împotriva voinței creatorului său. Totul, aici, lasă impresia de hack job, de ilustrare reflexă a unui conținut menit să mulțumească poporul transnațional al experților fără imaginație într-ale cinemaului (dovadă alaiul de țări care au contribuit la finanțarea lui). Dar filmul încurajează până și în privitor acest esperanto: „are de jonglat”, „probleme grave”; complicat și să-l rezumi fără a recurge la clișeele meseriei. De fapt, el aparține clar acestei noi vârste a cinemaului care constă în punerea în imagini a unui pitch, nici măcar a unui scenariu – în fiecare moment vrea să ne convingă (să se convingă) că „e ce trebuie”. 

Ce caută acest mic film turcesc pe ecranele românești? Răspunsul nu ține doar de prezența producătoarei Oana Giurgiu pe generic. De fapt, privindu-i interioarele convenționale de instituții prăfuite, privindu-i ideea îngustă pe care și-o face despre „provincie”, filmul nu poate să nu producă, măcar în anumiți spectatori, sentimentul unui deja-vu. E ca și cum Rana îndoielii ar fi un P.S. la valul de filme locale care adaptau pe repede-înainte, post-2015, convențiile Noului Cinema Românesc, simplificând pe cât se poate litania timpi morți-dedramatizare-criză într-o rețetă automată. La cele nici 80 de minute cât durează, filmul lui Nacar se vrea un fel de précis al acestei tradiții, încercând să insufle viață unei crize artificiale, dedramatizând șubred și înlocuind timpii morți cu o acțiune previzibilă. Canan (Tülin Özen), o avocată care se zbate între patul de spital al mamei sale, propria sănătate îndoielnică și un caz încurcat la tribunal, are de luat, inevitabil, hotărâri dramatice tocmai în această Zi Z: realismul procedural al filmului – cadrele sunt împânzite de figuranți care dau cu mopul, vorbesc la telefon și, în general, populează planurile îndepărtate cu iluzia vieții – se vede astfel spart de scenariul senzaționalist al proiectului, care se visează și mărturie politică despre diviziunea pe clase, și dezbatere etică, și thriller judecătoresc.

Socoteala nu prea ține: interesul filmului pentru spațiile în care activează se deconspiră repede ca spoială veristă de luat ochii, în timp ce conflictul principal capătă aerul unei inflații de teme mari pe care povestea nu are vreme să le exploreze adecvat. Când sora protagonistei – o femeie care, de bună seamă, a încasat viața mai frontal decât eroina noastră – începe să îi reproșeze tocmai plecările sale la studii în afară și pe la capitală, plaja de discuții stârnite aici începe să semene a oportunism: „hai să băgăm una și despre centru vs. perfierie, de ce nu?” Or, sociologia nu se face cu firimituri. Nu e greu să ne imaginăm un film care să fi acordat timp fiecăreia dintre aceste chestiuni; însă, așa cum arată rezultatul de pe ecrane, Rana îndoielii e un produs standardizat în care chestiunile spinoase se așază docil la coadă, urmând a fi tratate într-un mic interval dedicat, apoi evacuate din poveste pentru totdeauna. Filmul își arată potențialul în secvențele în care Canan riscă să devină de-a dreptul antipatică – dar nu se avântă niciodată asumat până într-acolo. Turnat într-o formă oarecare, crochiul lui Nacar e doar un rechizitoriu banal adresat unei societăți abstracte; tocmai acea societate passe-partout pe care s-a clădit succesul în marile festivaluri de film de azi.