Carte / Poezie

Iaru rupe pisica

de Mihai Iovănel

★★★★★☆☆☆☆☆
Publicat pe 26 august 2019

Generația 2000 s-a născut în ianuarie 2003, când optzecistul Florian Iaru, care nu mai publicase un volum nou de poezii din 1990, a citit la cenaclul Euridice. Reacțiile din sală pot fi rezumate prin discursul ținut de Adrian Urmanov: „Asta înseamnă poezie – să mă joc? Asta înseamnă poezie – să fiu ironic? Asta înseamnă poezie – să fiu gratuit, să?... înțeleg și partea cu sexualitatea, înțeleg și partea cu ironia, dar numai ca modalități de a spune altceva. Or, foarte rar mi se întâmplă să văd altceva, pe mine chestii de genul «datorie găurită», cum să spun, mi se par atât de gratuite – îmi pare rău – pur și simplu mă dezgustă, pentru că eu chiar vreau ceva de la poezie și dacă e să-mi dai ceva – chiar violent, cum vrei, sexual – să fie bine făcut, să fie făcut în așa fel încât dacă nu mă tulbură, măcar să mă nemulțumească […]. Da, de acord, e o poezie bine scrisă […]. Dar de la faptul că dânsul știe tehnică până la a mă impresiona sau a-mi spune ceva e o mare diferență. […] e ca un mecanism absolut perfect care nu produce nimic, un medicament minune pentru un om care nu e bolnav, cel puțin nu de boala aia. Deci e absolut inutil”. 

Peste câteva zile, Marin Mincu, cel care conducea cenaclul, a publicat un articol în care lua act de mutația produsă în „sensibilitatea receptivă douămiistă” și anunța apariția unei noi generații. Restul este istorie.

„Jos realitatea!”

Florin Iaru
Paralela 45
2019

Am amintit acest episod pentru că de curând Florin Iaru a publicat un nou volum de versuri. Primul după cel din 1990. Volumul de acum e intitulat Jos realitatea! și are o copertă inspirată de romanul grafic Watchmen, mai precis din figura lui Rorschach, un vigilante psihopat ascuns sub o mască semănând cu un test Rorschach, confecționată din rochia unei dame ucise.

Jos realitatea! este, desigur, o aluzie la manifestul avangardist semnat în anii 20 de Ion Vinea („Jos arta, căci s-a prostituat etc.”). Titlul e sugestiv, așa că insist un pic asupra lui.

Iaru a făcut parte dintre scriitorii/artiștii pe care căderea comunismului i-a împins într-un impas creativ. Am explicat fenomenul în cartea mea Ideologiile literaturii în postcomunismul românesc (2017). Este vorba, pe scurt, de o criză provocată de trecerea de la un sistem represiv, dar stabil, la un sistem entropic în care toate regulile sunt anulate. Or, așa cum un sculptor nu poate să dea cu dalta în aer, având nevoie de un material mai dur care să-i opună rezistență, și scriitorii/ artiștii au nevoie de o serie de constrângeri, reale sau inventate, pentru a crea. Sexualitatea, de pildă, este o astfel de constrângere politică/ socială/ culturală, a cărei forțare – se găsesc modalități de a o forța chiar și în societățile cele mai liberale – a inspirat întotdeauna și a produs de multe ori rezultate în materie de artă. Cine se uită la filmele făcute în anii 90 în România, vede cum regizorii „bagă” sexualitate din greu (așa cum se băga și marfă în alimentarele până de curând goale). Dar cam toate filmele alea sunt proaste: deși regizorii intuiau în ce direcție să caute provocări, în lipsa unui sistem de (auto)constrângeri ei nu reușeau să găsească un echilibru, o formă care să medieze introducerea conținutului, iar filmele lor se transformau în zgomot.

Iaru, așadar, a făcut parte din grupul care a rămas blocat la granița dintre comunism și postcomunism. Cel puțin în poezie, pentru că în proză s-a reinventat în ultimii anii mai mult decât rezonabil. Dar și în poezie, după cum arată volumul său recent, scris de-a lungul ultimelor trei decenii, a continuat să producă. Doar că n-a avut suficientă încredere pentru a publica (iar episoade precum cel din 2003 vor fi avut rolul lor). Iar când își intitulează noul volum Jos realitatea!, o face pentru a  da un nume acestei crize. Iaru se luptă de fapt cu excedentul de realitate post-89 care i-a blocat poezia. 

Și cu care, după cum o arată volumul său, a tot încercat să lupte. Jos realitatea! este un volum extrem de eterogen (în ciuda subțirimii), care testează mai multe formule. O formulă este cea care critică postavangardist comodificarea vieții în postcomunism, transformarea în marfă a tot ceea ce înainte (în comunism) putuse fi transformat în poezie: „Tot ce se poate scrie e deja vândut, ambalat, ștampilat”, „viața se spală pe mâini de tot ce citește” etc.

Altă formulă e cea a simplității. Iaru zice că aruncă la coș metaforele, după cum vedem în poemul Tovarășa zilei:

„Eu cred că-am văzut moartea
astupând gura prietenului meu
cu mâna. 
Cu mâna ei moartă.
[...]
Când prietenul meu a deschis gura,
am crezut că văd ieșindu-i din măruntaie
pumnul înmănușat.
Am vrut să spun
(blestemată, îngâmfată încununare poetică):
mănușa de sticlă mișca degetul mic de vomă.
Dar nu e adevărat.
Prietenul meu nu merită așa o minciună.
Moartea a rămas înfiptă în gâtul lui
până l-a sufocat.”

Metafora, „poezia” e văzută aici ca minciună. Iaru se simte chemat să o dea fără mantă, din prima, să spună adevărul dintr-o bucată. Sigur, și asta e la rândul ei o schemă retorică veche de când lumea. 

Dar principala tactică de ieșire din impas rămâne provocarea, și anume provocarea sexuală. Din păcate, ea împrumută o versiune curat nouăzecistă și îmbracă forma misoginismului. Tipic este poemul Dusîntors: vocea bărbatului pe care e construit textul (eul liric, cum se zice prin manuale – deși „băiatul liric” descrie mai bine ce se întâmplă acolo) observă cum o femeie tânără coboară din pat „cu sânii în vânt/ futută perfectă” și se întoarce de la baie îmbătrânită („înfofolită în capot/ părul decolorat e o claie de fân,/ picioarele cu târlici sunt un monument de varice”); dar e suficient ca bărbatul să închidă ochii pentru ca amândoi să fie din nou tineri. Găsim aici o cinetică a vieții comprimată prin unirea a două puncte extreme: prima noapte de dragoste este lipită la montaj de o noapte post-sexuală de bătrânețe. Dar sub aparența de înțelepciune gen „Însă timpul trece, trece timpul meu,/ A trecut și trenul vieții în care am fost și eu” (am citat din Trenul vieții, hitul de odinioară al formației Odeon) se ascunde o filozofie pur misogină, în care femeia e redusă la ipostazele futabilă vs. nonfutabilă. În mod elocvent, „băiatul liric” nu se vede și pe el la vârsta senectuții, când catargul mândru de odinioară se drapelează și devine tare ca fularul.

Altă mostră e La sfârșitul lecturii – defulare casnică, în care un mascul generic se simte castrat de exigențele igienice ale consoartei și își plânge de milă („Fără pete de spermă!/ Interzis a murdări așternutul./ A nu se pune la treabă tocmai pe pernă/ scula, limba, coaiele ori șezutul”).

Iaru se crede încă în anii 90 (bine, poate și era acolo când scria lucrurile astea) și „provoacă” semănând în stânga și-n dreapta „pulă” și „pizdă”. „A supt kilometri de pulă”, începe un poem despre „hoașca de azi nefutabilă” (Visătoarea); „În creierul meu/ o femeie astenică suge pula” (Primăvară tâmpită); „Fii tare și apăsat. FUT” (Garda la steag). 

Iată și În bârlogul jivinei, al cărui început mă scutește de comentarii:

„În banda desenată la care scriu
femeile sunt altfel.
Mai pătimașe
mai dezinhibate
și puțin mai inteligente.
Nu, mult mai inteligente.
Nici nu-i de mirare că au picioare atât de lungi, 
țâțe perfecte, stropite cu cerneală carnală
și un sex perfect, o adevărată sexerțiune,
în care ți-ai putea lustrui mustața!”

Lupta lui Iaru cu sine, care îmbracă, după cum spuneam, forma misoginismului, se reflectă și în dezechilibrul textelor dpdv valoric. Apar lirisme regretabile precum „Eram dansatorii înfrigurați ai străzii”. În poezii slabe se rătăcesc versuri foarte bune (un exemplu: „În frigul ei științifico-fantastic/ popoare nesfârșite de bărbați carnivori fac sluj” – păcat că acea ieșire moale pe „fac sluj” strică două versuri excelente). Sau:

„Mă dau de ceasul morții că m-am frecat
de lumina ta răcoroasă așternută pe pat...
că masca morții roșii, la intrare, 
ascunde-o felie, o rație cu patru picioare...” (Garagația)

Primele două versuri lamentabile, ultimele două saltă brusc nivelul. În general, volumul seamănă cu pisica lui Schrödinger – când vie, când moartă. 

Există însă în Jos realitatea! și câteva texte integral excelente, care amintesc de vechiul Iaru. Nu întâmplător, sunt scrise chiar în maniera vechiului Iaru: poeme mai lungi, fals-narative, tiribombe suprarealiste cu jocuri de lumini și metafore: Pe lângă corpul fără soț, Oximoronul și manivela, Dragoste la zero grade, Inimitații, La masa tratativelor, Unde sunt

Inimitații, de pildă, e un coșmar amintind vag de Leonid Dimov în care Bucureștiul își pierde brusc aerul familiar. Citez începutul:

„De mă cum ușa afară pofti,
mi-am dat seama că greșisem orașul. 
N-am băut, n-am fumat, nu m-am dedat la prostii,
dar, brusc, în decembrie, greșisem orașul.
Semăna cu al meu – București la marginea universului – semăna foarte.
Nici țipenie.
Autobuzele circulau conduse de melodii moarte.
În vitrine pluteau nori roz și grei,
la ferestre nu spânzura nici o vedenie,
prin mâzga subțire a lui decembrie
nu miorlăiau mâțe și nu lătrau căței.

Foarte curând mă bufni disperarea
înțelegeam ceva: o bucățică de zid – 
pricepeam ce-s alea străzi asfaltate – 
blocurile se înșirau moi ca în lumea noastră, 
dar tot ce era scris pe oraș nu putea fi citit.
Nici un magazin nu-și lăsase poarta deschisă
iar în marile pasaje subterane, pe care le străbăteam în fugă,
claxonat de camioane bete, goale, isterice,
nu erau haine, deșeuri, aburi sau chei. 
Nu se putea ști dacă baricadele putrede
fuseseră vreodată apărate de bărbați și femei.
Deși lumea nouă păstrase o adiere umană
nu se putea vorbi de oameni aici.
Erau numai lucruri. Lucruri de capul lor. Lucruri
aproape însuflețite.
Nu puteau fi pipăite nici mari, nici mici.”

Când va scoate o antologie, ca să vadă și generațiile tinere ce poet mare este/rămâne prin ce a scris/publicat în anii 80, Iaru ar face bine să includă și aceste poeme. Restul – la gunoi. 

Video

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK