Media&digital / Tehnologie

Chiar ne dorim să trăim o mie de ani?

de Jean-Michel Besnier

Publicat pe 7 iunie 2019

Trăim deja de câteva decenii alături de computere, de care suntem din ce în ce mai apropiați (unii ar spune că, cel puțin în anumite privințe, prea apropiați). Nu-i de mirare că tema acestor legături dintre noi și inteligența artificială a ieșit din sfera academică și a ajuns unul dintre cele mai importante și complicate subiecte în discuțiile publice. De altfel, doar în ultima lună au apărut sub radarul nostru trei traduceri nou-nouțe pe teme derivate din conviețuirea noastră cu aparatele inteligente: antologia Minți posibile, editată de John Brockman, publicată de Vellant (aici puteți citi un capitol care pornește de la întrebarea „Vor deveni computerele stăpânii noștri?”); „Viața 3.0. Omul în epoca inteligenței artificiale” a fizicianului Max Tegmark și „Pot face roboții dragoste? 12 întrebări despre transumanism”, de Jean-Michel Besnier și Laurent Alexandre, amândouă la Humanitas. Toate cele trei cărți explorează întrebări importante și din ce în ce mai urgnte de pe teritoriul transumanismului - definit drept „credința sau teoria potrivit căreia rasa umană poate evolua dincolo de limitările ei fizice și mentale actuale, cu precădere prin intermediul științei și al thnologiei.” Cu alte cuvinte, în condițiile în care realități banale ale zilei de azi (comunicarea instantanee sau intervențiile medicale făcute cu ajutorul unor roboți medicali) erau nu demult proiecții fanteziste, avem multe motive să credem că în viitor vom putea depăși bariere care azi par de netrecut. Desigur, aceste posibilități vin la pachet cu implicații și dileme noi, pe care din ce în ce mai mulți gânditori încep să le întoarcă pe cât mai multe părți. 

Una dintre aceste întrebări are în centru o dorință, cel mai probabil, veche de când umanitatea: nemurirea. Invantatorul Ray Kurzweil, unul dintre principalii propovăduitori ai transumanismului, e convins, de pildă, că oamenii vor atinge nemurirea în următoarele două decenii. Cum? Prin singularitate, susține el în cărți precum „The Singularity Is Near: When Humans Transcend Biology”. Adică printr-o explozie a tehnologiei, când inteligența artificială va depăși orice capacitate umană și va genera progrese și transformări de neimaginat în acest moment. (Nu ne dăm, însă seama, cine va câștiga cursa: singularitatea anunțată pentru 2029-2045 sau începutul sfârșitului pentru civilizația umană, pe care cercetătorii îl plasează undeva în 2050.) Indiferent dacă vom apuca era nemuririi sau pe cea a dezastrului total, discuțiile despre ce ar presupune ridicarea / suspendarea pragului morții ridică probleme mai ramificate decât s-ar crede la prima vedere. Ca să ne antrenăm un pic în hora asta a speculației pe marginea viitorului nostru transumanist, vă propunem să citiți un capitol din cartea „Pot face roboții dragoste? 12 întrebări despre transumanism, în care Jean-Michel Besnier, filosof și prof la Sorbona, și Laurent Alexandre, medic și afacerist cu interes pentru singularitate, vorbesc despre posibilitatea înfrângerii morții prin progresul medicinei. (Andra Matzal)

 

CHIAR NE DORIM SĂ TRĂIM O MIE DE ANI?

Cea mai tulburătoare dintre promisiunile transumaniștilor este aceea că vom eutanasia moartea și vom trăi o mie de ani. Până și Google este convins de acest lucru: analiza datelor genetice individuale, asociată progreselor medicinei regenerative, ne va permite să trăim la nesfârșit. Dar la ce bun? Și cu câtă plăcere? 

LAURENT ALEXANDRE Revoluția biotehnologică ar putea permite ceea ce acum este de neimaginat, accelerând suprimarea lentă a morții. Dispariţia morții nu e ceva ce datează de ieri. Speranța de viață s-a triplat deja, ba chiar a depășit acest prag; în Franța, s-a trecut de la 25 de ani în 1750 la peste 80 de ani și crește în fiecare an cu câte trei luni. Atunci când îmbătrânim cu un an, nu ne apropiem de moarte decât cu 9 luni! Există, bineînțeles, un zid biologic natural: vârsta atinsă de Jeanne Calment (122 de ani, 5 luni și 14 zile) pare să fie limita. Pentru a o depăși ar fi nevoie de modificarea naturii umane prin intervenții tehnologice complicate folosind puterea tehnologiilor NBIC. Dimensiunea revoluționară a nanotehnologiilor ține de faptul că viața însăși lucrează la scară nanometrică, adică la nivelul unei miliardimi de metru. Fuziunea biologiei și nanotehnologiilor va trans forma medicul în inginer al vieţii, dându-i, încetul cu încetul, o putere fantastică asupra naturii noastre biologice, pe care s-ar părea că o putem modifica la nesfârșit. Până în anul 2035, ingineria vieţii – terapii genice, celule stem, organe artificiale – va bulversa, cu siguranță, sistemul de sănătate. Ulterior, nano medicina, manipularea extrem de riscantă a telomerazei – o enzimă care previne uzura cromozomilor – și modificarea compoziției serului sangvin vor grăbi fără în doială învingerea lentă a morții. 

JEAN-MICHEL BESNIER Este adevărat că rețetele nemuririi sunt din ce în ce mai accesibile publicului: perfecționarea mecanismelor telomerazei pentru a împiedica îmbătrânirea, recurgerea la celulele stem pluripotente induse (IPS) pentru a produce și a înlocui, la cerere, organele uzate, transferul datelor din creier pe materiale neperisabile pentru a asigura nemurirea conștiinței – aceste mijloace de a obţine o longevitate fără sfârşit se află în vârful listei arsenalului de promisiuni făcute de transumaniști. Consider că acesta este un puternic simbol al epocii noastre: moartea s-a banalizat atât de mult, atât de des a fost asemănată cu un defect pe care medicina trebuie să-l repare, încât am ajuns să ne punem problema dacă să ne mai dorim sau nu contrarul ei. Merită să fim nemuritori, sau măcar să trăim o perioadă nedeterminată de timp? Ai greși dacă nu ai ține cont că oamenii își pun această întrebare. Așa se explică de ce s-a constatat că fantasmele nemuririi nu ne dau iluzii, că imaginația nu le extra po lează decât în prea mică măsură și că simpla lor evocare provoacă chiar reacții de refuz (reacții considerate tipic bioconservatoare de către transumaniști): „Nemurirea? Nu, pentru mine nu!“, aud adesea spunându-se. Dacă aproape toți consimțim că nu ne dorim dispariția celor dragi nu înseamnă că suntem neapărat tentați să ne dorim supravieţuirea cu orice preț. Căci, în fond, despre asta este vorba: supraviețuire. Și ne punem măcar în prealabil întrebarea dacă longevitatea presupune și existența unor condiții care să facă viața mai dezirabilă. Care viață merită să fie trăită la nesfârșit? Dacă am motive să sper că voi putea trăi 85 de ani, din moment ce am deja 65, este oare așa o mare nenorocire să-mi doresc să mai câștig încă 20 sau 30 de ani? Ba mai mult: oare chiar trebuie să urăsc moartea?

LAURENT Poate că deja s-a născut prima persoană care va trăi o mie de ani! Pare absurd. E doar un science-fiction de calitate îndoielnică, un argument de inspirație sectară. Cu toate acestea, reprezintă o convingere în Silicon Valley, mai ales printre liderii Google: futurologul Ray Kurzweil, inginer-șef în cadrul firmei californiene, este un precursor al ideologiei transumaniste, ce are ca scop „eutanasierea morții“, după cum se exprimă chiar ei. Un copil care se naște în 2016 nu va avea decât 84 de ani la începutul secolului XXII și va putea beneficia de toate inovațiile biotehnologice – previzibile sau imprevizibile – ale secolului în curs. Va avea, probabil, o speranță de viață mai mare… poate până în anul 2150, când va avea acces la noi valuri de inovații biotehnologice și astfel, din aproape în aproape, va putea ajunge la 1000 de ani. Cererea de a trăi mai mult este de nepotolit. Cu toate astea, prețul care va trebui plătit pentru a ne crește speranța de viață va fi foarte mare.

JEAN-MICHEL Sunt întru totul de acord. Nu intenționez să reiau argumentele depășite ale înțelepților din toate timpurile: „A filozofa înseamnă a învăța să murim; mai bine să trăim intens decât mult timp; trebuie să știi să mori frumos…“ Aceste argumente rezistă cu greu, recunosc, în clipa în care ne mor cei dragi. Dar în fața promisiunilor făcute de NBIC și exprimate, după cum tocmai ai făcut-o și tu, sub forma: „Unii dintre voi pot spera deja că vor trăi 1000 de ani“, obiecțiile sunt numeroase. Dacă eu trăiesc 1000 de ani, iar în jurul meu încă se moare la 150 de ani, nu voi suferi de pe urma singurătății? Dispariția neîncetată a contemporanilor mei va constitui o durere perpetuă. În plus, dacă voi accepta să supraviețuiesc acestui dezastru afectiv, există riscul să fiu devastat din cauza plictiselii. Voi fi asemenea eroului din romanul Posibilitatea unei insule (2005) al lui Michel Houellebecq, deoarece aș relua fără interes aceleași episoade din existența unor clone… Drept urmare, pot să îmi analizez condiția de muritor dintr-o altă perspectivă și să îmi spun că ea constituie de fapt un privilegiu: un privilegiu pe care grecii îl recunoșteau deosebindu-l de condiția zeilor și cea a animalelor, care nu știu că vor muri și care se pot crede nemuritoare, reintegrându-se în specie în momentul dispariției lor, în calitate de simple specimene ale ei, supuse ciclului continuu al vieții și morții. Comparativ cu această imortalitate amorfă, care sunt privilegiile unei existențe limitate în timp? 

Ele condiționează sentimentul unei libertăți care poate fi trăită evident în angoasă (deoarece hazardul asociat indeterminării temporale este generator de anxietate), dar poate fi, de asemenea, o provocare de a-ți depăși condiția de muritor (realizarea unor opere remarcabile, fapte eroice sau trăirea unei vieţi decente). Se știe, intuitiv, că o viață demnă presupune acceptarea sfârșitului, și nu frenezia unei existenţe fără orice altă grijă decât aceea de a trăi cât mai mult. Putem astfel intui că promisiunea unei vieți eterne reprezintă de fapt promisiunea unei animalizări (veţi avea un metabolism veşnic echilibrat), sau a unei robotizări (veți ajunge inoxidabil), și nu cea a unei vieți edificatoare (veți putea citi toate cărțile, îi veți putea instrui pe tineri și veţi întemeia cetatea ideală). În fața fantasmei nemuririi, înțelegem că doar moartea dă un sens uman vieții și îi deplângem pe cei care renunță la ea, acceptând absurditatea unei supraviețuiri abstracte.

LAURENT Vorbești despre fantasma nemuririi. Cred că nu este doar o himeră, ci o posibilitate reală. Angajarea Google în lupta împotriva morții a făcut credibilă perspectiva nemuririi. Google a anunțat, pe 18 septembrie 2013, înființarea companiei Calico, ce are ca scop prelungirea semnificativă a duratei de viață a omului. Mari ambiții hrănesc această filială a companiei Google, care gândeşte pe termen mediu – între zece şi douăzeci de ani – și intenționează să exploreze resursele tehnologice inovatoare cu scopul de a întârzia şi apoi a „ucide“ moartea. Înființarea companiei Calico prezintă consecințe importante pentru lumea medicală. Google investește în lupta împotriva îmbătrânirii pentru că medicina apelează din ce în ce mai des la tehnologia informației. Înțelegerea funcționării noastre biologice presupune manipularea unor imense cantități de date: secvențierea ADN-ului unui individ reprezintă, de exemplu, 10 000 de miliarde de biți de informații. Google crede că poate „domestici“ acest torent de date indispensabile pentru a putea lupta într-o manieră personalizată împotriva bolii.

Totuși, această accelerare a științelor vieții implică numeroase întrebări de ordin filozofic și politic. În ce măsură ne vom putea modifica natura biologică, ADN-ul, pentru a întâr zia moartea? Ar trebui să trecem de partea transumaniștilor care propovăduiesc o modificare perpetuă a omului în scopul de a combate moartea? 

Înnăscut, dar nu imuabil

Moștenirea genetică este considerată adesea imuabilă. Natura profundă a unui individ este deci asociată profilului său genetic. Totuși, această idee reprezintă o pistă foarte înșelătoare. A crede că poţi cunoaște viața cuiva analizându-i genele e ca și cum ai vrea să prevezi viitoarele accidente ale unei mașini privind-o cum iese de pe linia de asamblare! În cazul unui accident, pe lângă caracteristicile tehnice ale maşinii, vor conta şi lucruri precum personalitatea șoferului, tipul de şosea pe care va merge sau mașinile cu care se va intersecta. Mediul familial și cel afectiv îl șlefuiesc pe om probabil mai mult decât o face moștenirea sa genetică. Dacă Gandhi ar fi crescut în același context ca Pol Pot, poate că ar fi devenit la fel de rău ca dictatorul, dar și invers.

Laurent Alexandre

 

JEAN-MICHEL Încăpățânarea de a vrea cu orice preț să nu mai ai de-a face cu moartea are în ea ceva jalnic. Ea provine dintr-o atitudine aproape barbară: uităm că morții i se datorează toate manifestările vieții simbolice care alcătuiesc cultura (operele de artă – picturi, muzică, literatură… ce valoare ar mai avea dacă nu ar mai exista moartea?) și viața colectivă (mai este oare nevoie să fim împreună dacă devenim autosuficienți, în calitate de ființe nemuritoare?). Nemurirea ar echivala cu o moarte a dorinței, pentru că motivele pentru care am simți lipsa celuilalt și am aspira la absolutul unei uniuni cu el ar fi total nepotrivite: nu există dorință decât pentru că există timpul care o intensifică și intuiția unei eternități care să îi suprime tensiunea.

Este ceea ce, conform lui Platon, identificăm drept natura profund erotică a omului. Asociind nemurirea cu suprimarea reproducerii sexuate în favoarea clonării (adică a duplicării aceluiași individ), transumanismul își arată disprețul față de dimensiunea simbolică a existenței ființei umane care manifestă dorință. Fuziunea cu mașina constituie versiunea cea mai brutală a cinismului ce constă în suprimarea în om a tuturor resurselor care i-au permis să se dezvolte („Tot ce nu mă omoară mă face mai puternic“, spunea Nietzsche) și să iubească (conștientizarea efemerului se află la baza oricărei deschideri către celălalt). Perspectiva nemuririi, sau chiar și numai a unei longevități nelimitate, ne îndeamnă să iubim moartea, fără de care nu mai există viață omenească. Suntem făcuți din acest paradox, dar suntem umani tocmai pentru că suntem paradoxali – și suntem așa deoarece suntem ființe ale limbajului –, lucru pe care transumaniștii îl neglijează, ei, care vor uneori să suprime comunicarea cu ajutorul cuvintelor, în favoarea unei telepatii care ar face ca o viață colectivă să ajungă tot atât de bine organizată precum cea a unei comunități de albine sau de furnici (preferându-se mai degrabă un schimb mecanic de semnale decât dialogul care mobilizează aventura semnelor). Sunt sigur că nimeni nu-și poate dori să trăiască sute de ani fără să se conformeze cu statutul unui animal derizoriu și demn de milă.

Foto main: Pixabay

7 iunie 2019, Publicat in Intră la idei /

text de

  • Jean-Michel BesnierJean-Michel Besnier

    Profesor de filozofie și doctor în științe politice la Universitatea Sorbona (Paris IV), membru al Consiliului științific IHEST (Institut des hautes études pour la science et la technologie) și MURS (Mouvement universel pour la responsabilité des scientifiques).


Array ( [0] => owl.carousel [1] => script-article )

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK