Cuprins

Schimbare / Carte

După era Sandra Brown. De ce citim așa puțin?

de Andra Matzal, fotografii de George Popescu, Vlad Petri

Publicat pe 1 august 2019

Pe hârtie, 2019 este „Anul cărții” în România. În realitate, însă, nicio instituție nu a mișcat un deget în plus pentru a-i încuraja pe oameni să se apropie de cărți, într-o țară unde de ani buni e deja tradiție lamentația că românii citesc cel mai puțin din Europa. Dimpotrivă, de curând, Daniel Breaz, ministrul Culturii și Identității Naționale, a declarat că „nu-i poți forța pe oameni să citească și că e responsabilitatea editurilor, a celor „care oferă conținutul cărților, să-l facă să fie natură să fie atractiv, poate nu dublăm, poate triplam consumul″.  Cu greu se pot găsi declarații care să arate o neînțelegere mai adâncă a ce înseamnă piața de carte și cauzele pentru care în România se citește așa de puțin, dar și a căilor prin care îi poți aduce pe oameni mai aproape de cărți, mai ales dacă ai la îndemână o mașinărie ca Ministerul Culturii. 

Fiindcă mă săturasem de asemenea opinii ignorante, că nu citim fiindcă n-am avea cărți bune, că „noi, românii” suntem proști, leneși sau că „ne-am pierdut valorile” (refrenuri care însoțesc fiecare statistică despre consumul de carte), am plecat anul trecut pe teren ca să înțeleg mai bine cifrele astea și, la fel de important, efectele lor. Am fost în căutarea librăriilor din Alexandria, am ajuns într-o scară de bloc transformată în mică sală de lectură, am mers prin biblioteci din sate unde copiii vedeau pentru prima oară o carte, iar la final am ajuns într-o școală bucureșteană de cartier, unde două scriitoare încercau să-i împrietenească pe copii cu literatura. Câte librării mai sunt în România și în ce stare sunt ele? Câte biblioteci mai avem și câți oameni au rămas lângă ele? Cum arată viața culturală în afara marilor orașe și cum privește școala cititul? Cât de greu e să deschizi o editură și să ții în picioare o librărie mică? Și, la urma urmei, chiar contează așa mult să citim?

Povestea căutării și a călătoriei am publicat-o în primul număr tipărit al revistei „Scena9”, sub titlul „Cititul după era Sandra Brown”. Dacă nu ați apucat s-o citiți pe hârtie, poate vă faceți un pic de timp s-o citiți pe ecran. 

Mulți se bucură, dar atât

La intrarea încăperii unde cel mai puternic faraon al Egiptului îşi ţinea cărţile, Ramses al II‑lea ordonase, după câte se pare, să fie gravat în piatră: „Casa pentru vindecarea sufletului”. Pe ferestrele Bibliotecii din Alexandria, fostul contabil şi actualul director a dat indicaţii să fie lipite două coli A4, care anunţă: Zilele Bibliotecii Judeţene „Marin Preda”, ediţia a XIX‑a. Imprimanta a presărat frunze de toamnă printre evenimentele din „programul manifestărilor”: cuvinte de salut de la autorităţi, recital trupa Arhaic, lansări de carte – Psalmi creativişti, Clonarea lui Jerry, Călători prin rânduiala divină, Pactul însângerat înlănţuit în infern –, momente folclorice etc.

„Suntem poate singurul caz din România când o cârciumă s‑a transformat într‑o bibliotecă, şi nu invers”, spune Viorel Fota, numit director în 2011, când Consiliul Judeţean Teleorman era condus de Liviu Dragnea. E suspicios cu jurnaliştii şi ţine să spună că, deşi n‑are studii de specialitate în treaba asta cu cărţile, e un manager bun. Şi că în instituţia pe care o conduce nu se face politică. „Angajaţii au semnat pentru aşa ceva. În momentul când ai făcut politică, te duci acasă.” Apoi continuă preview‑ul pentru cel mai important eveniment din viaţa bibliotecii: „Doamna care a făcut pomişorii ăştia e bibliotecară la noi, şi are expoziţie cu ei. Dacă vă plac, bine. Dacă nu, nu. Asta e o profesoară de la un liceu, şi iile astea sunt toate ale ei. Are vernisaj cu ii tradiţionale. Aici or să vină delegaţii în sală, aici o să fie cafeaua, protocolul şi sucurile. Acolo, la masă, vor sta numai personalităţi”.

Am ajuns în capitala Teleormanului după ce numărul librăriilor din judeţ a ajuns subiect de dispută filosofică. Una dintre tabere, din care făceau parte Marian Godină, poliţist şi scriitor, şi o bună parte din presă, susţinea că Alexandria e „oraşul fără nicio librărie” din „judeţul fără nicio librărie”. De cealaltă parte, Carmen Dan, fost prefect şi actual ministru de Interne, contracara: în teritoriu sunt „255 de firme care au autorizaţie pentru comerţul cu cărţi”. Oraşul unde oamenii se contrazic pe tema existenţei librăriilor părea punctul perfect de plecare ca să caut răspunsuri la întrebarea „De ce în România oamenii citesc aşa de puţin?”.

În 2016, 46% dintre români nu au petrecut nici cinci minute citind o carte – cel mai mare procent din Europa. 42% dintre puştii de 15 ani care mergeau la şcoală în România erau analfabeţi funcţional. Adică ştiu literele şi citesc cuvintele, dar nu le înţeleg sensul. Ca şi când ar pedala în gol pe scara cunoaşterii. Piaţa de carte, evaluată vag la sub 100 de milioane de euro anual, e cea mai plăpândă dintre ţările europene, în condiţiile în care, în fiecare an, un român cheltuieşte, în medie, sub 20 de lei pentru cărţi. Origini, cea mai nouă carte a lui Dan Brown tradusă la noi, costă 69 de lei. Nimeni nu ştie câte librării au mai rămas în ţară, dar toţi ştiu că numărul lor a scăzut mult.

Librăria Moromeților din Alexandria. Foto: George Popescu

Acum câţiva ani, librăriile dispăruseră cu desăvârşire din Alexandria, odată cu miile de locuitori plecaţi să muncească în străinătate. A rămas în urmă un oraş sărac şi îmbătrânit, mângâiat la ora prânzului de versurile „La la la la la!/Life/Life is life”, care plutesc în surdină din cele 70 de difuzoare amplasate de Primărie. N‑ai fi zis c‑a fost o vreme când aici zbârnâiau speranţele şi se citea pe rupte. Imediat după revoluţie, Marian Crăciunică şi‑a dat demisia de la direcţia de îmbunătăţiri funciare şi s‑a apucat de vânzarea de cărţi şi ziare, fiindcă pe‑atunci, spune el, făcea bani buni din asta. Mergea la Bucureşti şi bâjbâia prin cartiere de blocuri după garsoniere obscure, unde edituri deschise peste noapte publicau cărţi în neştire. „A fost o vreme bună aia! Sven Hassel se vindea la greu şi săptămânal veneam de la depozit cu pachetele de Sandra Brown. Ce bani s‑au făcut pe vremea lui Sandra Brown! Am avut zile când vindeam chiar şi‑o maşină cu cărţi de dragoste”, oftează Marian Crăciunică, cel mai longeviv vânzător de cărţi din Alexandria.

Dacă la început îşi înşira volumele direct pe caldarâm, azi are locul lui pe pietonalul din centru, o tonetă tapetată cu noutăţi şi evergreen‑uri: romanele lui Ishiguro, care tocmai a luat Nobelul, Harry Potter, Spovedania unui proet ateu, Adevărul despre cancer. Nu mai are, însă, cui să le vândă. „Nu cumpără lumea romane, pentru că prea puţini citesc de plăcere. Şi oricum, lumea nu mai citeşte, pentru că ţara te vrea prost”, spune cătrănit. Se mai înseninează un pic când vorbeşte despre cartea care l‑a captivat atât de tare în ultima vreme, încât a refuzat s‑o vândă. Învierea lui Iuda de Radu Theodoru vorbeşte, dacă e să ne luăm după prezentare, despre „surparea creştinismului, bastardizarea populaţiilor, dispersarea etniilor şi transformarea indivizilor în numere dintr‑o serie monitorizată până la absenţa de sine”. „E cam antisemit omul,” recunoaşte chiar şi dl. Crăciunică, fan înrăit, „dar mi‑a plăcut. A fost şi în partid la Vadim. E foarte documentat, a făcut parte din structuri”.

Cu speranţe ceva mai temperate a pornit la drum şi patroana de la „Moromeţii – Articole menaj, Obiecte decor, Librărie,” când a decis să bage şi cărţi la vânzare. În spaţiul de la parterul blocului fusese o papetărie unde s‑a angajat în 1986 şi pe care a cumpărat‑o în 1992. „La început, când am deschis, a zis soţul să bage sute de milioane în cărţi. Eu i‑am zis Stai, mă, că nu ştie lumea! Mai aveam pe‑atunci şi o colegă, care era cam împotriva cărţilor,” îşi aminteşte femeia. Abia în 2015 şi‑a luat inima‑n dinţi şi a hotărât să facă loc şi literaturii printre covoraşe, umbrele, ceasuri, becuri. În labirintul cu mii de specii de obiecte, dau de cele 673 de pagini de Fiinţă şi timp de Martin Heidegger, vecine cu Biblia reptiliană, în care autorul român Al. Cristian Milos anunţă din primele rânduri: „Aceasta e Geneza Adevărată a Oamenilor de pe Terra. Citiţi şi memoraţi Povestea Astronautului Solitar, Povestea unui Terrian Reptilian! În 8 februarie 1993 am fost vizitat de ET. N‑o să ne credeţi şi nici nu v‑o cerem”. La „Moromeţii” vin foarte puţini cititori, majoritatea bărbaţi. Clienţii fideli se numără pe degete şi, oricum, mai mult vin să vadă noutăţile, fiindcă de cumpărat, n‑au cu ce, spun vânzătoarele.

Marian Crăciunică, cel mai loneviv vânzător de cărți din Alexandria. Foto: George Popescu

La câţiva paşi de taraba cu cărţi a d‑lui Crăciunică se află şi „Gabri‑Ella”, cea de‑a doua librărie din oraş, înghesuită lângă cofetăria „Bulevard”. Un banner atârnat deasupra intrării promite „Cea mai mare ofertă de CARTE ACUM ŞI ÎN ALEXANDRIA”. Şi‑ntr‑adevăr, în spaţiul uşor întunecat, printre manechine de copii îmbrăcaţi în uniforme şcolare, găseşti cele mai noi titluri, pe care editurile le trimit conştiincioase. Cu toate astea, „nu vindem cinci cărţi pe săptămână. Mai mulţi se bucură, dar atât”, spune Jeni Roşioară, de la care aflu că „Gabri‑Ella” s‑a deschis în 2014, când în oraş nu mai exista nicio librărie. „Am zis să fie, totuşi.” La început, veneau elevii cu clasa, dar în curând i s‑a tocit noutatea şi oricum, nici tinerii nu erau interesaţi, mai mult râdeau de coperte. „Nivelul de trai e foarte scăzut şi puterea de cumpărare foarte mică”, explică d‑na Roşioară. „La noi s‑a plafonat oraşul din cauza baronilor locali, care n‑au vrut să aducă investitori, şi copiii noştri au plecat. Am rămas la nivel de dobitoc şi merge din rău în mai rău.”

Cum să evoluăm, aşa, din senin?

La Zilele Bibliotecii Judeţene „Marin Preda” Teleorman, Dorin Radu, un scriitor local, îşi lansează romanul Tovarăşa Singurelu, despre o fostă şefă la Uniunea Tineretului Comunist din Teleorman. Publicul din sală e, în mare parte, alcătuit din liceeni aduşi de profesori. Unii evadează în telefoane, alţii se uită nedumeriţi în jur, în timp ce însoţitorii de grup îi scuză: „Fiind la prima lor lansare, e mai greu să pună întrebări”.„În liceu, am fost şi eu adus obligatoriu la lansări de carte. Într‑un fel, am simţit acelaşi lucru pe care‑l simţiţi şi voi într‑un oraş mic, provincial”, scutură perdeaua de crispare Eugen Stancu, invitat să vorbească în calitate de profesor universitar de istorie şi teleormănean. „Complexul de provincial este că, atunci când eşti pus în faţa autorităţii, nu faci nimic. Nu deschizi gura, ca să nu cumva să spui o prostie. Gândiţi‑vă la cuvântul ăsta – complex de provincial – şi încercaţi să scăpaţi de el. Să căpătaţi curajul de a vă exprima dacă nu vreţi să vă imaginaţi viaţa voastră doar în judeţul Teleorman.”

Alina Neagu are 17 ani şi ştie foarte bine că locul ei e în lumea mare. La Concursul „Bătălia cărţilor”, faza pe judeţ, a fost desemnată „Cititorul anului în Teleorman 2017”. În finală, a convins juriul să citească romanul Zi după zi, de David Levithan, în care un adolescent pe nume A trăieşte în fiecare zi o viaţă nouă, într‑un corp nou. La fel şi Alina, care, până va pleca la facultate, trăieşte multe vieţi prin cărţile pe care şi le comandă de pe net. În satul Brânceni, unde locuieşte, n‑are de unde să‑şi ia cărţi, la librăriile din Alexandria nu‑i place să meargă fiindcă nu‑i tocmai un loc prietenos, biblioteca de la liceu spune că e aproape mereu închisă, aşa că zburdă vioaie pe câmpiile digitale. Crede că cititul e important, fiindcă te face creativ şi sociabil, dar în copilărie ura cărţile şi le considera o pierdere de vreme. Asta, însă, până a dat pe cont propriu de cartea decisivă Gândeşte cutezător de Ben Carson. În cartea asta, Carson, care s‑a născut într‑un ghetou şi‑a ajuns neurochirurg, le promite cititorilor să le dezlănţuie potenţialul pentru excelenţă. În cazul lui, nu‑i uşor de zis dacă a funcţionat, fiindcă n‑a câştigat alegerile prezidenţiale din America, dar a ajuns să lucreze în administraţia Trump. „Am început cu cărţi foarte uşoare şi acum citesc şi Tolstoi, Dostoievski şi, deşi sunt grele, încerc să le înţeleg cât pot eu. Personal, citesc mai multe cărţi din afară, pentru că am văzut că scriitorii români abordează mai mult tema ţărănimii, care nu mă interesează aşa de mult”, explică Alina.

„La şcoală învăţăm Ion, Mara şi sigur, e important să ştim ce‑a fost, dar cred că ar trebui să învăţăm şi despre vremurile noastre. Cum să evoluăm dacă în continuare vorbim doar despre ţărani?”, se întreabă Adina Biet, care învaţă la liceu în Alexandria, dar locuieşte în Nanov, în apropierea oraşului. La ea în comună există doar o bibliotecă şcolară modestă şi o legendă că la căminul cultural ar fi existat cărţi. Nu ştie pe nimeni să le fi văzut. „Mă informez mult de pe net şi părinţii mei mă încurajează şi îmi spun să am speranţă”, explică Adina. Cu toate că e născută în epoca internetului, cartea pe hârtie i se pare un refugiu. „E mult mai uman să citeşti decât să dai un search pe Google, unde nici măcar nu sunt toate informaţiile relevante. Unele chiar nu coincid cu realitatea”, spune Adina.

Adina Biet în faţa Casei de Cultură a Sindicatelor. În 2017, Primăria Alexandria a cerut în instanţă falimentul Casei de Cultură, pentru datoriile uriaşe acumulate. Foto: George Popescu

La fel ca mulţi alţi adolescenţi, nu‑şi prea găseşte locul în Alexandria cea offline, a cărei viaţă culturală e, ca‑n majoritatea oraşelor mici şi mijlocii din România, muribundă sau complet depăşită. În afara Festivalului naţional de teatru tânăr „Ideo Ideis”, fondat acum treisprezece ani de liceeni, tot anul e încremenit. „Am ieşit sâmbătă şi chiar stăteam şi mă uitam ce pustiu e oraşul. Vorbeam cu un prieten, care iubeşte teatrul, eu iubesc arta, şi spuneam că vrem să transformăm oraşul ăsta, că altfel se pierde.”

Adina a petrecut mulţi ani în Spania, unde părinţii ei plecaseră să muncească. S‑a întors de‑acolo cu speranţa să dea un bobârnac oraşului care‑şi pierde locuitorii ca un sac găurit. Doar între 2015 şi 2016 au emigrat din Teleorman 5.066 de oameni. Dintre cei aproape 390.000 rămaşi, doar vreo 55.500 sunt salariaţi. În ultimii ani, numărul căsătoriilor şi al naşterilor a continuat să intre la apă. Când se gândeşte la viitorul ei, Adina spune că simte „aşa, o durere. Toată lumea cere de la fiecare generaţie un progres, dar nimeni nu face nimic. Cum să evoluăm, aşa, din senin? Profesorii de la liceu ne spun Trebuie să vă treziţi! Trebuie să conştientizaţi ce se întâmplă în societate şi să vreţi în primul rând să faceţi ceva! Dar cum, dacă n‑avem o bază?”

 

Efectiv, lumea a ajuns ca robotul

Într‑un cartier din Drobeta‑Turnu Severin, Marius Drăghici, abia întors de la serviciu, îşi trage sufletul în mica sală de lectură pe care a improvizat‑o în scara blocului. La 45 de ani, s‑a angajat de curând ca electrician la fosta fabrică de vagoane Meva. „Acuma‑i zice Astra Rail. Înainte, am lucrat la regia termică, care s‑a pus pe butuci din cauza hoţiilor. S‑a furat pe rupte la noi aici, nu aşa. Unii s‑au procopsit, şi‑au făcut case, vile, regia s‑a închis şi pe noi ne‑a dat afară. Mai mult de jumate care‑au fost la termo sunt acuma în străinătate”, explică dl. Drăghici, al cărui fiu mai mare lucrează la Audi, în Germania. Cu fiul mai mic, care învaţă la un liceu sportiv, trebuie să fie atent, fiindcă suferă de diabet.

Dintre toate judeţele din România, Mehedinţi are cea mai mare rată de şomaj – 9,79% la începutul lui 2018. Cu toate astea, anul trecut, piaţa imobiliară bubuia, iar ziarul Adevărul scria că o parte din banii de pe piaţă „provin din contrabanda cu ţigări şi alcool, dar cea mai importantă sursă o reprezintă însă traficul cu droguri, traficul de carne vie, dar mai ales din comiterea infracţiunilor informatice”. În oraşul ăsta, care parcă picoteşte, nu‑ţi vine să‑l crezi pe Marius Drăghici când zice că mulţi dintre tinerii din Drobeta au început să se drogheze. Chiar cu o seară înainte, spune el, a rugat‑o pe‑o fată care‑şi pregătea seringa la el în scară să‑şi găsească alt loc.

Chiar dacă muncesc mult şi el şi soţia, angajată la o companie japoneză de cabluri auto din oraş, d‑lui Drăghici îi place să aibă mereu de lucru. Are o grădină la ţară, iar la bloc el e cel care se îngrijeşte de scară – o mătură, o spală, o decorează şi‑i schimbă becurile. Din când în când, însă, îi place să‑şi fure câteva momente libere. Pentru că, spune el, „efectiv, lumea a ajuns ca robotul: servici – acasă, servici – acasă”. În momentele astea, electricianul deschide câte o carte, în special pe cele scrise de fostul general de securitate Pacepa. „Ca şi în Uniunea Sovietică sau în oricare altă ţară comunistă, corupţia şi prostituţia domneau la cel mai înalt nivel în România, iar microfoanele înregistrau totul, fără întrerupere. Ca şi Hruşciov, Ceauşescu a ordonat să fie construită o cameră de supraveghere în spatele biroului său, încât să poată verifica personal funcţionarea microfoanelor”, scrie Ion Pacepa în Orizonturi roşii, cartea care i‑a plăcut lui cel mai mult în ultima vreme.

Biblioteca familiei Drăghici. Foto: George Popescu

Cum „salariile sunt care sunt şi nu‑ţi mai permiţi nici să ieşi la un film sau la un local”, dl. Drăghici s‑a gândit să improvizeze în scara blocului unde locuieşte din 1990 o mică sală de lectură. Totul a început de la nişte rafturi de sticlă, o măsuţă promoţională cu Philips şi un panou Adidas de la Euro 2012, cu care nu mai avea ce face prin casă, şi pe care le‑a dus jos, la intrarea în bloc. „Am pus acolo măsuţă şi scaune, ca să ai unde să stai, să mai discuţi, să mai iei o gură de aer. Dacă pui bancă în faţa scării, cu copiii ăştia e dezastru. Fumează, beau, vorbesc urât. Atunci am zis cu vecinii Hai să punem şi ceva de citit aici!” Vecinii au zis că n‑au cărţi, dar dl. Drăghici a fost bucuros să aducă volume din biblioteca lui de la etajul patru. Pe rafturile ei cu milieuri, stau bine lustruite de praf şi aşezate la loc de cinste volume de Sandra Brown şi Danielle Steel („ale soţiei”), Victor Hugo, Michel Zévaco şi, desigur, Pacepa. Jos, la scară, a dus cărţi cu spioni, cărţi pentru copii, cărţi de bucătărie, pe care orice doritor le putea citi pe fotoliu sau împrumuta. Cei mai mulţi vecini s‑au arătat încântaţi, au fost chiar şi locatari de la alte scări care s‑au interesat cum pot să ia şi ei cărţi la citit.

Dar peste câteva luni, după ce o televiziune locală a făcut un reportaj despre sala lui de lectură, şi ziarele au scris „Incredibila poveste a unui ŞOMER din Drobeta‑Turnu Severin! Aflaţi ce a făcut în scara blocului!”, cărţile au început să dispară. Dl. Drăghici spune că publicitatea cu care s‑a trezit peste noapte i‑a făcut un deserviciu şi a scos la lumină răutatea oamenilor, în general, şi a oltenilor, în special. Cu toate astea, nu se dă bătut. „Fac un afiş, cumpăr o cameră de luat vederi, dar le‑arăt că nu renunţ. Că eu cred că asta vor. După ce am apărut pe net, foarte mulţi oameni m‑au jignit, m‑au luat în derâdere. Şi aici, prin oraş, îşi băteau joc de mine. Ziceau că am pus cărţi cu damă şi valet, şi multe altele. Când mă mai întâlneam cu ei, mă făceam că nu‑i aud, dar pe băiatul meu cel mic l‑a deranjat foarte tare”, îşi aminteşte Marius Drăghici.

Deşi nu şi‑a mai cumpărat cărţi de foarte multă vreme, electricianul crede că, dacă n‑am mai citi, am încasa pierderi serioase la cultură generală şi la exprimare. E lucru mare să ştii să pui un punct, o virgulă, mai ales azi, „când punctuaţia ne ucide pe internet şi peste tot!” Deşi azi e suficient un clic să ajungi la nenumărate informaţii, nimic nu se compară cu o bătrână carte. „Parcă e mirosul ăla aparte. Ai o satisfacţie. De multe ori, când mă duc la ţară şi cosesc, şi vine mirosul ăla de fân, îi zic lui frate‑miu: Uite, cartea veche, când o iei şi‑o citeşti, acelaşi miros emană.

Am rămas un oraş de pensionari

Cu 96 de ani înainte ca Marius Drăghici să‑şi dăruiască o parte din cărţi către sala din scara blocului, Ion Gheorghe Bibicescu, ziarist şi economist care în 1921 era guvernator al Băncii Naţionale, şi‑a donat întreaga colecţie de cărţi oraşului Drobeta‑Turnu Severin, ca să deschidă o bibliotecă publică. „Doresc să pun şi eu o pietricică la temelia organizării vieţii viitoare a neamului care va trebui să fie şi va fi strălucită”, scria Bibicescu în Monitorul Oficial, la doi ani după ce fusese proclamat „de secoli doritul Stat naţional românesc”.

De‑o parte dintre cărţile pe care le‑a donat şi de alte volume vechi are grijă azi Izabela Zamfir, responsabilă de secţiunea de patrimoniu la Biblioteca Judeţeană, botezată după fostul guvernator. Secţiunea de patrimoniu e, de fapt, un birou cu mobilă grea şi bătrână, burduşită cu cărţi făcute în vremuri când oamenii păreau să aibă tot timpul din lume: să le coasă copertele din piele sau să meşterească învelitori metalice, cu încuietoare; să comprime poveşti uriaşe în cărţi‑liliput pe nume „elzevire” sau să deseneze lumea în atlase gigantice de 20 de kilograme.

Izabela Zamfir avea 24 de ani când a început să lucreze ca bibliotecară, meserie pe care spune că şi‑a ales‑o mai mult pentru siguranţă. „Am venit tânără aici şi credeam că n‑o să se întâmple niciodată nimic. C‑o să fie ia cartea, pune cartea”, spune femeia, care‑a găsit la Biblioteca Judeţeană din Mehedinţi o atmosferă tipică foarte multor biblioteci din România. Apatie, aer îmbâcsit, mormane de cărţi fără viaţă. Dacă în 1989 existau în România 20.773 de biblioteci, în 2016 mai rămăseseră 9.832. Cele mai multe au fost desfiinţate, altele închise după ce clădirile au fost retrocedate, iar odată cu pierderea lor, milioane de cărţi au fost mâncate de mucegai. Institutul Naţional de Statistică arată că, doar în 2016, au fost închise 279 de biblioteci din România, 208 dintre ele fiind biblioteci şcolare.

Izabela Zamfir, în camera cărților de patrimoniu de la Biblioteca „Bibicescu”. Foto: George Popescu

Dincolo de cifrele astea seci stau şanse ratate. Un studiu din 2002, de pildă, arată că adolescenţii şi copiii care citesc de plăcere măcar o dată pe săptămână riscă mai puţin să abandoneze prematur şcoala. Abandonul şcolar înseamnă, de cele mai multe ori, condamnarea la sărăcie pe viaţă. În 2016, rata de abandon şcolar era de 18,5% în România, aflată pe locul trei în Europa.

În prea multe dintre bibliotecile rămase, fondul de carte e uzat şi depăşit moral, iar resursele şi personalul dedicat, care să activeze spaţiile şi să‑i impulsioneze pe oameni să citească, lipsesc. La Drobeta, însă, lucrurile au început să se schimbe treptat, mai ales din 2010, odată cu Biblionet, un program de modernizare a bibliotecilor publice din România finanţat de Fundaţia Bill şi Melinda Gates. Prin Biblionet nu doar că s‑au dotat cu calculatoare şi net aproape toate bibliotecile publice, dar mai ales s‑a lucrat mult la mentalitatea oamenilor care au grijă de ele şi care au înţeles că rolul lor e mult mai mare decât să ţină praful departe de cărţi.

„E important să înţelegem că biblioteca trebuie să vină în întâmpinarea comunităţii acum. Oamenii nu vor veni dacă tu ai numai nişte cărţi aşezate pe‑un raft”, spune Izabela Zamfir, care în ultimii ani a început timid să‑i obişnuiască pe locuitorii din Drobeta că biblioteca poate fi un spaţiu activ de cultură. A făcut ateliere de teatru pentru copii, proiecţii de filme sâmbăta dimineaţă, cu popcorn la microunde, a organizat cursuri unde vârstnicii învaţă să lucreze pe calculator.

La fel ca la Biblioteca „Marin Preda” din Alexandria, şi la „I.G. Bibicescu” cel mai des vin elevii şi studenţii, mai ales când au de lucru la proiecte, şi vârstnicii, care şi‑au făcut un obicei din a veni să citească în fiecare zi ziarele pe hârtie. „Cel mai greu lucru e să atragi populaţia de vârstă mijlocie. Programul bibliotecii e 9–17, iar oamenii sunt la serviciu. În plus, nu mai au timp să citească numai pentru ei, fiindcă toţi sunt mame, taţi”, crede Izabela Zamfir.

Foto: George Popescu

Şi la „Sonet”, una dintre cele trei librării din oraş, oamenii în vârstă sunt cel mai fidel public, spune Mihaela Bălăceanu, librar la Drobeta‑Turnu Severin din 1983. La 23 de ani, când s‑a angajat la centrul de librării de stat, lumea stătea la cozi să cumpere cărţi. Ţine minte şi‑acum ce nebunie a fost când a primit Shogun sau Cel mai iubit dintre pământeni. Coadă nu era doar la cărţi şi la alimente, ci şi la teatru şi la cinema, unde oamenii mergeau cândva la film ca la uzină, în trei schimburi pe zi. „Ce vremuri!”, oftează Codrin Ungureanu, care, la 80 de ani, tocmai a terminat de scris o carte autobiografică pe care vrea să le‑o dăruiască invitaţilor la petrecerea de aniversare. 

„Am fost inspector cu securitatea muncii şi‑n cartea mea împărtăşesc chestii de viaţă din care oricine poate învăţa”, spune dl. Ungureanu, venit la librărie să se intereseze cum ar putea să‑şi pună la vânzare 50 de exemplare din povestea vieţii. „În copilăria mea, aici erau trăsuri cu cai. Acum, toţi au câte două–trei maşini, numai rable. Păi, noi aici aveam aproape toate industriile – abator, cauciuc, lemn, celuloză. Acum, tot o paragină. Am rămas un oraş de pensionari!”

Anul trecut, Mehedinţiul era în top 3 la număr de locuitori care trăiesc din ajutor social, după Teleorman şi Giurgiu. La Drobeta, unde‑au fost descoperite rămăşiţele celei mai vechi aşezări umane stabile din Europa, „nu mai avem azi locuri de muncă, iar preţurile sunt mari”, spune Mihaela Bălăceanu. Aşa că teancurile cu romanele Elenei Ferrante, volumele lui Jung şi biografia lui Tesla, maximele lui Osho sau bestsellerurile lui Lucian Boia stau aproape neatinse. Când singurul client din librărie la ora amiezii, un bărbat venit la oraş să‑şi ridice pensia, aduce la casă un exemplar din Visul spulberat al armenilor, d‑na Bălăceanu îmi explică: „Bărbaţii sunt interesaţi mai mult de istorie. Noi, femeile, suntem în sectorul mai uşor, cu dragostea”. 

Suntem o naţie care gâfâie de la un salariu la celălalt

În România sunt multe oraşe unde, la fel ca‑n Alexandria şi Drobeta, librăriile sunt la un pas de dispariţie ori au făcut deja ultimul salt. Cu toate astea, nicio instituţie n‑a fost curioasă să cunoască proporţiile fenomenului până acum, când numărul librăriilor rămase în ţară e un mister. „În industrie se vehiculează un număr de aproximativ 200–300 de librării, dar nimeni nu are o statistică exactă. Ultimul studiu, din 2010, al Fundaţiei DECULT, deşi contabilizează 500+ librării, foloseşte o metodologie eronată”, explică Raul Pavel, manager de librărie la Cărtureşti, cu un doctorat în lucru despre piaţa noastră de carte. Unii editori spun c‑ar fi rămas 400 de librării, alţii vreo sută.

În peisajul ăsta ostil, în care librăriile fie dispar, fie sunt comprimate în câte‑un raft de papetărie, mai apare câteodată, ca o vedenie, o librărie independentă care se ia la trântă cu lumea. „Când le‑am spus oamenilor că vrem să deschidem o librărie independentă în Timişoara, ni s‑a spus că nu se mai citeşte, că nu se mai cumpără carte, că nu o să rezistăm. Toate astea ne‑au ajutat să ne încăpăţânăm şi să demonstrăm că se poate trăi din vânzarea de carte”, spun Raluca Selejan şi Oana Doboşi‑Potcoavă.

În 2016 au copt împreună „La Două Bufniţe”, o librărie mică şi activă din centrul oraşului care‑n 2021 va fi capitală culturală europeană. Şi tot de‑atunci, au şi reuşit să primească din ce în ce mai mulţi cititori la evenimente şi să vândă din ce în ce mai multe cărţi.

Jucătorii mari din lumea mică a librăriilor

Lanţul Cărtureşti, care în optsprezece ani a deschis douăzeci și două de librării în zece oraşe din ţară, a avut anul trecut o cifră de afaceri de 25 de milioane de euro, cu 7 milioane mai mult decât în anul precedent. Şi Libris.ro, unul dintre cei mai mari vânzători online de carte din România, a declarat anul trecut o cifră de afaceri în creştere, de aproape 7 milioane de euro. Cărţile sunt printre obiectele pe care românii le cumpără cel mai des de pe net (pe locul III, după haine şi produse IT).

După părerea lor, faptul că am ajuns să citim atât de puţin e din cauză că mecanismele din industria cărţii sunt defecte. Nu avem statistici actualizate despre piaţa de carte din România, nici solidaritate de breaslă, nici legislaţie care să încurajeze consumul de carte, campanii mari de promovare a lecturii sau subvenţii pentru librăriile independente, explică Raluca şi Oana. Cele două spun că au, în schimb, entuziasm, combustibilul principal care ţine „La Două Bufniţe” în mişcare.

„Problema capitală a publishing‑ului nostru e, din păcate, una extraeditorială: supraimpozitarea”, e de părere Bogdan‑Alexandru Stănescu, scriitor şi coordonator al colecţiei de literatură universală Biblioteca Polirom, care a adus publicului de la noi unele dintre cele mai zdravene cărţi din literatura lumii. „Suntem, efectiv, o naţie care gâfâie de la un salariu la celălalt. De aici rezultă şi reticenţa consumatorului de cultură de a aloca sume mai mari cumpărării de carte.” Apoi, spune el, de vină e învăţământul. „O şcoală care îţi inculcă ideea că lectura este o ocupaţie minoră nu face altceva decât să crească acei viitori adulţi în spiritul unui dispreţ pentru ocupaţiile mai puţin pragmatice.”

Stănescu crede că problemele astea beteşugesc mai toate organele vitale ale pieţei de carte din România şi generează tiraje extrem de mici, onorarii ridicole pentru autori, traducători şi redactori, imposibilitatea de a tipări cărţi importante, dar puţin vandabile, sau de a face campanii mari de promovare a cărţilor. „Faptul că suntem cei mai firavi consumatori de carte din Europa nu ar trebui să ne mire. Ar trebui să ne mire că încă se mai citeşte şi că există un public restrâns, dar fidel spre fanatic, care urmăreşte noutăţile editoriale”, spune editorul, care se teme că ar putea dispărea în curând chiar şi publicul rămas.

Pentru o editură aflată, însă, la început de drum, cum e Black Button Books, lipsa unei mase critice de cititori e un obstacol uriaş. Mai ales dacă editura, lansată acum doi ani, are ambiţia să publice numai titluri curajoase, cu teme necesare, ca drepturile femeilor sau ale minorităţilor, ori scriitori‑provocare, ca George Saunders sau David Foster Wallace. Şi mai ales dacă editura e alcătuită din două femei tinere, care muncesc pe rupte, şi două pisici despre care nu se poate spune acelaşi lucru. „Există o disproporţie între numărul de titluri bune propuse lunar de editurile din România şi numărul de cititori activi care îşi cumpără cel puţin o carte pe lună”, explică Elena Marcu şi Anca Dumitrescu, care au pus pe picioare Black Button Books.

Primăvara trecută, a fost înregistrat la Senat pentru dezbatere publică un proiect de lege pentru încurajarea cititului, iniţiat de Ovidiu Raeţchi, deputat PNL, şi de Vlad Alexandrescu, senator USR. Pachetul de şase legi, numit „Pactul pentru Carte”, ar fi urmărit, printre altele, să înnoiască fondul de carte din biblioteci, să elimine TVA pentru cărţi tipărite şi să scadă la 5% TVA pentru cărţi electronice, să ofere profesorilor şi elevilor de şcoală primară bani să‑şi poată cumpăra cărţi. Tot prin el, 2019 a fost declarat Anul Cărţii în România. Dacă „Pactul pentru Carte” ar fi fost votat, ar fi fost foarte posibil ca la anul să vedem la TV, printre anunţurile că excesul de sare, zahăr şi grăsimi dăunează sănătăţii, îndemnul la deschis câte‑o carte.

Astăzi se spune „information is money”

n timp ce încercam să înţeleg cum se face că şi cărţile din România o duc aşa de prost şi, asemenea locuitorilor, privesc de multe ori lung la statisticile din afară – cum ar fi, de pildă, că peste 70% dintre germani citesc cel puţin o carte pe an –, am început să mă‑ntreb de ce e, totuşi, important să mai citim. La urma urmei, de ce le‑ar păsa oamenilor că nu mai are cine să deschidă cărţile? Nu ne bălăcim zilnic în tone de informaţie?

Izabela Zamfir, bibliotecara de la Drobeta‑Turnu Severin, crede că, dacă n‑am mai citi, principala problemă ar fi lipsa imaginaţiei. „Când totul ţi se dă de‑a gata şi tu vezi filmul, vezi desenul, cumva imaginaţia nu mai lucrează cum trebuie. Apoi, ar fi lipsa limbajului. Copilul meu vorbeşte destul de bine engleză, dar în română are un limbaj destul de atrofiat.” Nicoleta Alexe, bibliotecară la „Marin Preda” din Alexandria din 1998, spune că prin cărţi scapi de orice presiune, dar mai ales te informezi. „În vremurile noastre, nu se mai spune time is money. Se spune information is money.”

Toţi cei cu care am vorbit m‑au ajutat să completez puţin câte puţin explicaţia. Fiindcă oricine a avut măcar o dată privilegiul să‑şi întâlnească cartea potrivită, în care să se scufunde atât de tare încât să uite că există atâtea distrageri la o atingere distanţă, poate să‑ţi explice de ce‑i aşa o mare scofală să citeşti. Iar cercetătorii în neuroştiinţe arată că‑n spatele acestor intuiţii stă o realitate observabile. Când citim, avem parte de experienţe şi de situaţii pe care e foarte posibil să nu le trăim niciodată în viaţa reală, iar asta ne antrenează compasiunea şi empatia, explică în Tales of Literacy for the 21st Century cercetătoarea americană Maryanne Wolf, directoare la Center for Reading and Language Research. În cartea ei, Wolf explică cum, atunci când citim, de exemplu, despre păţaniile lui Tom Degeţel sau tristeţile Annei Karenina, un schimb de viaţă şi de perspectivă are loc, la propriu, în capul nostru.

„Să te pierzi într‑o carte e relaxarea supremă”, spune David Lewis, cercetător la Sussex, care a arătat că, dintre toate activităţile de care ne agăţăm în escapismul nostru cel de toate zilele, cititul reduce cel mai eficient stresul – cu 68%, zice el. E nevoie doar să citim în tăcere timp de şase minute, ca ritmul cardiac să încetinească şi muşchii să se relaxeze. Dacă ascultăm pe cineva care ne citeşte poezie, e foarte probabil, potrivit celor de la Universitatea Helmut Schmidt, să simţim „o medie de 1,33 fiori/minut”.

Foto: George Popescu

Cititul, însă, în special dacă implică o carte fizică, e un antidot foarte eficace pentru ceea ce unii cercetători numesc „atenţie continuă parţială”, de care suferim din ce în ce mai mulţi. Suntem mereu pe recepţie, gata să reacţionăm la fiecare vibraţie a telefonului, convinşi că‑n fiecare minut de absenţă din spaţiul digital putem rata ceva capital. Un studiu comandat de compania media Time Inc. arăta că, într‑o singură oră, tinerii schimbă diverse surse de informaţie de douăzeci şi şapte de ori, iar că, atunci când citesc ceva pe ecran, 90% dintre ei fac multitasking. Ziming Liu, specialist chinez în ştiinţele informaţiei, studiază deja de ani buni felul în care viaţa în compania permanentă a ecranelor ne schimbă obişnuinţele de lectură. Nu mai citim un text pe de‑a‑ntregul, spune el, ci mai degrabă îl scanăm cu privirea, căutăm cuvinte‑cheie, îl frunzărim şi ne mişcăm în zigzag peste pagini, cu atenţia din ce în ce mai franjurată.

A învăţa să descifrezi literele şi să pătrunzi în lumea pe care o deschid simbolurile astea abstracte lasă o amprentă de neînlocuit în viaţa de zi cu zi, cea din cap şi cea din afara capului. „Alfabetizarea contribuie decisiv la cunoştinţele de bază ale persoanei alfabetizate, schimbând felul în care această persoană gândeşte, citeşte, raţionează şi visează, indiferent că visează să devină supererou sau poştaş”, arată Wolf în Tales of Literacy in the 21st Century.

Două feluri de analfabetism

Dacă în 1820 doar 12% dintre cei care trăiau pe Pământ puteau să citească, azi procentele s‑au inversat: doar 17% dintre oameni sunt analfabeţi la nivel global. Aproape două treimi dintre aceştia sunt femei. În România, rata alfabetizării era în 2015 de 98,8%, cu o diferenţă de 0,6% în favoarea bărbaţilor. Cu toate acestea, 42% dintre elevii de cincisprezece ani din România sunt, potrivit unui studiu al Centrului de Evaluare şi Analize Educaţionale, analfabeţi funcţional.

Volumul de limbaj scris şi vorbit la care un copil are acces în primii ani de viaţă e hotărâtor nu doar pentru cum se va descurca la grădiniţă, ci şi pentru cum se va descurca dacă ajunge la liceu. Apoi, foarte puţini copii din familii nevoiaşe, care nu ştiu carte, au stat vreodată în culcuş, lângă părinţii care le citesc poveşti, ceea ce nu‑i deloc de neglijat. „Aceşti copii nu cunosc una dintre cele mai frumoase forme de joacă din lume. Nu cunosc formarea unor prietenii de‑o viaţă”, cu Albă‑ca‑Zăpada, Prâslea cel Voinic sau alte creaturi din poveşti, e de părere Wolf.

Un bibliotecar bun ar trebui să fie înţeleptul/înţeleapta satului

E ora prânzului în satul Nou, unde abia a venit primăvara. Pe străzile desfundate, doi puşti de vreo paisprezece ani îşi mână caii fără şei, cu funde roşii. Unul trage cu poftă dintr‑o ţigară, ca‑ntr‑o adaptare de film western. Dintr‑o căruţă amărâtă coboară câţiva săteni, care fuseseră cu treburi într‑o comună vecină. Pe poarta singurei clădiri renovate din centru intră, unul câte unul, copiii care‑şi petrec cea mai mare parte a zilei la Casa Thomas, un afterschool al Asociaţiei Elijah.

Fondată de un preot iezuit, asociaţia a deschis în satele Nou şi Hosman, din judeţul Sibiu, două astfel de centre, unde copiii vin nu doar să‑şi facă temele, să se joace şi să mănânce, ci mai ales să înveţe să cânte. Ideea din spatele acestor şcoli de muzică e să‑i ajute pe tinerii şi pe copiii din satele astea, sărace şi cu o populaţie mare de romi, să aibă şansa unui viitor mai bun. Iar la Nou sunt mulţi copii care ar avea nevoie de‑o asemenea şansă. Dintr‑o populaţie de 1.600 de locuitori, aproape 600 sunt copii – cea mai ridicată natalitate din tot judeţul. Şi deşi cei mai mulţi dintre ei merg la şcoală, nu toţi ştiu să citească, şi destui dintre ei trăiesc în familii unde părinţii nu ştiu carte.

Satul Nou. Foto: Vlad Petri

„Ce‑aţi învăţat azi la şcoală?”, îi întreb pe cei câţiva copii care se dau de mama focului în leagăn, în curtea afterschool‑ului. „Litere”, se reped ei. „Şi ce sunt literele astea?” „Cuvinte.” „Şi să citeşti ce‑nseamnă?” „Să fii deştept!” „Tu ştii să citeşti?”, îl întreb pe băieţelul cu toate răspunsurile în buzunar. „Nu”, zice el vesel. E, însă, hotărât să‑nveţe, iar în curând urma să aibă şi‑o unealtă importantă pentru misiunea lui: „Biblioteca cu sclipici”, bibliotecă‑concept deschisă chiar în spaţiul unde copiii vin la teme şi la muzică. „Scopul principal al bibliotecii este de alfabetizare şi de deschidere a orizonturilor minţii”, explică psihologul de la Casa Thomas. „Aici nu există deloc o cultură a cititului şi copiii nu au văzut oameni citind. Când au venit primele cărţi şi le‑am pus în bibliotecă, erau înnebuniţi. Erau aşa de fascinaţi, că voiau toţi să pună mâna pe ele, chiar dacă unii dintre ei încă nu ştiu să citească. În plus, vin cu ideea aia fixă Nu‑mi place să citesc. Dar ei nu au model.”

Foto: Vlad Petri
Foto: Vlad Petri

Ideea cu sclipici, pusă pe picioare de Biblioteca Judeţeană ASTRA din Sibiu, a ieşit din pălăria Ancăi Vasilescu, bibliotecară la ASTRA şi metodistă. Din aceeaşi pălărie au mai ieşit alte câteva idei de biblioteci‑concept, date drept exemplu în politicile culturale europene, pentru felul în care au reuşit să‑i ajute pe cei mai nevoiaşi. Biblioteca‑concept, deşi sună pompos, înseamnă, de fapt, să te foloseşti inteligent de puţinele resurse pe care le ai, spune Anca, o femeie plină de viaţă, pe care‑ai putea s‑o asculţi povestind ore‑n şir.

Proba de forţă a dat‑o în satul Marpod, tot din Sibiu, unde biblioteca fusese distrusă, mucegaiul infestase toate cărţile şi nu se mai putea recupera nimic din ele. „Am primit o provocare când mi s‑a spus că n‑o să pot face niciodată o bibliotecă acolo unde nu există interes. Într‑un an de zile, am reuşit să transform o groapă de gunoi în cea mai frumoasă bibliotecă din ţară, care a făcut înconjurul lumii”, povesteşte Anca. A botezat‑o „Borcanul cu dulceaţă”.

Despre mica bibliotecă din Nou, a hotărât că va fi scăldată în sclipici după ce copiii de‑acolo o tot rugau să‑şi facă împreună selfie‑uri sclipicioase. Apoi, a văzut că pasiunea lor pentru strălucire e mai serioasă, că multe dintre hainele lor, oricât de modeste, au adesea un imprimeu cu paiete, cu mărgeluţe, ceva care‑aduce un aer de poveste într‑un sat unde viaţa nu le e tocmai uşoară.

Anca Vasilescu la biblioteca-concept „Lada de breaslă” din Biertan, la resuscitarea căreia a contribuit. Foto: Vlad Petri

Aşa se face că a gândit un traseu de sclipici, să‑i conducă pe copii către cărţile cu poveşti care, deşi au fost strânse din donaţii, sunt noi, frumoase şi bine întreţinute. „Nu facem dintr‑o donaţie un tomberon. Când încerci să stimulezi un proces cognitiv, începi cu lucruri frumoase, curate, strălucitoare”, spune Anca.

157 de ani de ASTRA

Biblioteca ASTRA din Sibiu este moştenitoarea Asociaţiunii Transilvane pentru Literatura Română şi Cultura Poporului Român, creată în 1861 pentru „înaintarea literaturii române şi a culturii poporului român în deosebitele ramuri”. Asociaţiunea a susţinut intensiv educaţia – în 1886, de pildă, a deschis Şcoala Civilă de Fete de la Sibiu, iar în 1895 a publicat prima enciclopedie românească – şi a jucat un rol important în pregătirea Marii Uniri şi imediat după.

Aventura ei cu bibliotecile pe teren socio‑cultural accidentat a început la finalul anilor ’90, când s‑a angajat la Biblioteca Judeţeană ASTRA. La început, Anca a fost repartizată la o filială cenuşie dintr‑un cartier muncitoresc, improvizată într‑o fostă creşă, lângă un bloc de nefamilişti. Într‑un singur an, în acel spaţiu a fost prima ludotecă din sistemul bibliotecilor publice din România, unde copiii care citeau cel puţin trei cărţi în timpul săptămânii puteau împrumuta în weekend jocuri şi jucării. „După doi ani şi jumătate, într‑o zi de vineri, când de obicei se împrumutau jucăriile, mi‑am dat seama că ceva nu era în ordine. Jucăriile erau în raft, şi cărţile de literatură universală pentru copii erau toate împrumutate. Aveam în spatele meu o oştire de jucării obosite, care mă ajutase să ajung la toţi aceşti copii care nu aveau niciun model cultural de autoformare, de lectură de loisir, de spargere a realităţii prin deschiderea unei cărţi. Toţi copiii cu care am lucrat atunci şi‑au depăşit condiţia socială”, povesteşte Anca. 

După douăzeci de ani de experienţă ca mediator între cărţi şi oameni, crede că meseria de bibliotecar, pe cât e de sisifică, pe atât e de ignorată, iar cei care se înhamă să o facă pe bune nu sunt foarte numeroşi. „Un bibliotecar bun ar trebui să fie înţeleptul/înţeleapta satului. Să fie respectat, ca oamenii să aibă încredere să‑şi lase copiii pe mâinile lui. Să fie magister in divertibus artibus – maestru în toate disciplinele. Fiindcă o bibliotecă publică este o bibliotecă enciclopedică.”

Dar de la viziunea asta, până la situaţia la firul ierbii în bibliotecile din România, e cale lungă, şi Anca e de părere că e nevoie de o lege care să învioreze simţitor instituţiile astea. Cu toate astea, viitorul cititului n‑o sperie. Ştie doar că trebuie găsite cele mai bune şi mai scurte drumuri prin care oamenii să ajungă la cărţile potrivite.

Cum ar fi să asculți ABBA toată viața?

Acelaşi lucru îl spun şi Svetlana Cârstean, una dintre cele mai puternice voci din poezia contemporană din .ro, şi prozatoarea Ana‑Maria Sandu, care din 2016 au creat cursul opţional „Incubatorul de lectură” la Şcoala 113 din cartierul bucureştean Berceni. La atelier, copii de clasele a şasea şi a treia învaţă să se orienteze în literatură. Dar nu aşa cum o fac de cele mai multe ori la şcoală, cu clişee memorate pe de rost. Ci cât se poate de liber.

Luni dimineaţa, clădirea Şcolii 113, aflată între blocuri, e scuturată de râsetele şi de tropăielile copiilor. În curte, un pătrat de ciment păzit de o maşină de poliţie, un puşti în uniformă îi demonstrează unei puştoaice o schemă de breakdance. La prima repriză de „Incubator”, copii de‑a şasea îmi explică ce‑au făcut data trecută: „Am scris câte o povestire după Metamorfoza lui Kafka, cum copiii se transformă în animale şi cum reacţionează părinţii, şi ne‑am informat în legătură cu câţi de i punem în cuvinte”. Citesc pe rând cum şi‑au imaginat că se trezesc porumbei, şoricei, căţei sau pisici şi cum au procedat ulterior.

Denisa scrie tacticos, ca‑n cărţile despre care ceilalţi colegi îmi spun că nu le citeşte, ci le devorează. Ovidiu, în schimb, un băieţel subţire, se declară războinic împotriva cititului şi fan pe vecie al jocului video League of Legends, unde simte că el e în centrul aventurii şi poate să se transforme când vrea el într‑un asasin misterios. În cărţi „citeşti despre ce fac alţii”. Spune că citeşte cărţi doar când e pedepsit şi n‑are voie la calculator, şi mai citeşte „etichetele şi panourile de pe stradă, reclamele la piept de pui, reclamele cu «iubirea e mare, dar iarba e şi mai mare»”. Cei mai mulţi întreabă dacă se pune cititul pe telefon, fiindcă acolo au stau cel mai mult dacă sunt cuminţi şi au note bune.

Exercițiu inspirat de Kafka la „Incubatorul de lectură”. Foto: Ana-Maria Sandu

La atelierul de azi, Svetlana Cârstean şi Ana‑Maria Sandu, care în ultimii ani au făcut cunoştinţă cu cititul multor puşti, îi iau pe elevii de‑a şasea într‑o călătorie pe repede înainte prin poezia românească, de la vechiul Bacovia, la Andrei Dósa, unul dintre cei mai buni poeţi din zilele noastre. Vorbesc despre rimă albă şi „rimă neagră”, concept pe care filosoful grupului de‑a şasea îl lanseză sigur pe el. Asta e poezie fiindcă te face să simţi un fior sau asta nu‑i poezie fiindcă e complet plicticoasă, spun copiii, critici nemiloşi. În urmă cu câteva luni, când au venit pentru prima oară la „Incubatorul de lectură”, erau toţi convinşi că poezia, în special, şi literatura, în general, sunt rezervaţia cuvintelor frumoase, în faţa cărora n‑ai ce face decât să dai din cap.

Acum, după ce Svetlana şi Ana‑Maria i‑au aruncat direct în apele adânci ale cărţilor, de la Proust, la Cărtărescu, au început să descifreze cu alţi ochi ceea ce citesc. Au cunoscut nenumărate feluri de literatură şi nu mai cred, ca la primele ateliere, că‑n poezie poţi întâlni doar cuvinte ca „lalea, azuriu, boare”. La atelierul de azi, lista de cuvinte e la fel de încăpătoare ca lumea. „Cuvinte bune pentrupoezie sunt: melodios, melancolic, trist, alcool, tei, penar, inimă, sentimente, frumuseţe, spirt, vată de zahăr, picnic, flori, minte, vise, dorinţe, planete, muzică, bandană, maşină, TV, şpagă, poliţie, cristale, peşteri, bunici, copilărie, mall, cafea, dosar penal, crimă, ucidere din culpă”, spune una dintre fete. Pentru că în poezie, toate cuvintele sunt bune.

La clasa a treia, în faţa tablei proaspăt şterse, pe care‑s lipite afişe cu termometrul stărilor de spirit, de la liniştit, la furios, duduie de energie douăzeci şi ceva de copii. Deşi toţi ştiu la ce e bun cititul, nu toţi sunt prieteni cu cărţile. Iar lucrul ăsta se întâmplă fiindcă „felul în care e percepută literatura în sistem e foarte nefericit. Copiii nu ajung la logica textelor şi nu au niciun instrument să înţeleagă că acolo e o logică. Textul, pentru ei, rămâne foarte cenuşiu”, spune Svetlana Cârstean. „Antrenamentul de la şcoală îi face pe copii să pună pe hârtie doar cuvinte frumoase, să intre în definiţia literaturii pentru care au fost antrenaţi. E firesc ca în timp să se plictisească de acest exerciţiu de înfrumuseţare inutilă. Ei sunt cinstiţi cu ei înşişi.”

Foto: George Popescu

După părerea Svetlanei, atunci când încerci să le trezeşti copiilor simţurile pentru citit şi să le arăţi ce departe se întinde literatura, e ca atunci când îţi exersezi urechea muzicală. „Mi se pare cumva nedrept faţă de ei ca, la atâţia ani de când se scrie altfel, să nu fie în contact cu treaba asta. La urma urmei, cum ascultă altă muzică sau văd alte filme, aşa trebuie să fie şi cu literatura. De ce să avem acest decalaj? Cum ar fi să asculţi ABBA toată viaţa?”

Când au început „Incubatorul” la şcoală, celor mai mulţi dintre copii nici nu le‑ar fi trecut prin cap că şi în ziua de azi există scriitori vii, care nu‑s doar nişte poze alb‑negru din manuale şi care vorbesc în cărţile lor despre lumea din jurul nostru. Cu atât mai puţin că există scriitori tineri în România, care nu seamănă deloc cu cei din panteonul manualelor. Le‑a fost greu să‑i facă pe copii să empatizeze cu textul, să înţeleagă că literatura e şi despre ei. Că nu e doar o materie. „Copiilor le place, instinctiv, textul contemporan”, spune prozatoarea Ana‑Maria Sandu. „Chiar dacă nu ştiu ce înseamnă contemporan. Se simt mai aproape de text, simt şi ei aşa, văd şi ei acelaşi lucru pe geam. Feeling‑ul lor e bun, dar supravieţuiesc şi ei cum pot: ingurgitează multe cuvinte frumoase şi cred că asta e literatura. Învaţă ce trebuie pentru examene, dar imediat vin cu ideea că literatura nu le place şi că n‑au de ce să intre într‑o librărie.”

*

La „Incubator”, copiii de‑a treia îşi citesc pe rând, cu voce tare, finalurile alternative pe care le‑au scris la povestirea „Pensionarul” a lui Boris Vian şi‑şi dezbat scriitura. Unii n‑au răbdare să‑şi aştepte rândul, alţii planează cu mintea departe de sala de clasă, un băieţel îşi bricolează din hârtie de matematică un MacBook miniatural, la care ţăcăne pe taste imaginare. Când îi întreb la ce e bun cititul, se ridică unul după altul din bănci şi mă mitraliază cu răspunsuri:

Câteodată cărţile ne ocupă timpul şi nu ne plictisim niciodată.
O să avem ce să povestim.
Dacă nu ştim să citim şi undeva scrie, de exemplu, „Bomboane gratis la colţ”, ratăm ceva foarte important.
Învăţăm şi despre noi citind cărţi.
Eu am aflat că pot să şi scriu.
Dacă ştim ceva pentru că am citit într‑o carte sau în mai multe cărţi, chiar avem încredere în noi să spunem ce ştim.
Cititul ne dezvoltează creierul.

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK