Stol Collective zburătăcește între târguri de artă, grădini urbane, expoziții și mese comunitare, fără să vadă vreo contradicție în acest parcurs. Am făcut o vizită în cuibul tânărului colectiv artistic, pentru care munca, prietenia și kinship-ul sunt imposibil de separat.

Până să aterizez în cuibul lor de iarnă, Stol mi se părea deopotrivă pretutindeni și nicăieri. Îi întâlneam pe membrii colectivului de artiști ca pe niște păsări surprinse în zbor. Sunt vizibili pe scena artistică comercială din București, dar la fel de prezenți și în comunități unde arta nu se manifestă atât de zgomotos. Auzisem de evenimentele lor de la Malmaison Open Doors, îi zărisem pe la târguri și expoziții din toată țara, dar i-am prins angrenați și în comunitatea informală din zona Obor.

Dacă Stol pare pretutindeni, e pentru că și-a construit o structură capabilă să circule. Format în 2023 ca un colectiv de cinci artiști – Mara Verhoogt, Ioana Mincu, Marco Verhoogt, Anio Ciutac, Sebastian Mihăiescu –, ei migrează între medii la fel de lin ca și între contexte: fotografie și video, ceramică și textile, ready-made (obiecte obișnuite, deja produse sau găsite, pe care artistul le alege și le expune ca operă de artă, scoțându-le din contextul lor cotidian) și instalații, adesea corelate cu investigații sociale, contexte comunitare și o atenție deosebită față de viața non-umană. 

Locul în care ne-am văzut ca să stăm de vorbă n-a fost, însă, la Malmaison, așa cum mă așteptam, ci în „atelierul lor de iarnă” – un spațiu comun și totodată foarte intim, considerabil mai cald, în care o parte din artiști locuiesc și lucrează. M-a întâmpinat o dezordine organizată fără o delimitare clară dintre locuință și studio, muncă și timp liber, seriozitate și joacă. Nici n-am apucat să-mi dau jos paltonul, că Franj, cățelușa lor, deja decisese că eram de-a casei. Mai încolo, pe-o masă, Pisăcescu dormea nestingherită printre obiecte domestice și prototipuri artistice, mici experimente cu ceramică și fotografii, atât de entangled, încât nu era rost să separi „viața” de „artă.

Artă cu valoare sentimentală

Dincolo de esteticile și tematicile abordate de Stol prin practicile lor artistice, ce mi-a stârnit curiozitatea a fost rapiditatea și luciditatea cu care au acceptat realitatea administrativă a lumii artei, mai ales pentru niște tineri care au până în 30 de ani. S-au constituit devreme ca asociație pentru acces la fonduri culturale și un mod de a opera profesional fără să fie nevoiți să se susțină financiar departe de artă, și tot atunci au ocupat în mod strategic atelierul de la Malmaison, sediul lor „oficial”. 

Primul lor proiect finanțat s-a dovedit un soi de curs intensiv în responsabilitate: Cultura obiectelor, gândit în jurul atelierelor de reparații din București și al economiilor ascunse de întreținere ale orașului. Acesta a pornit dintr-o cartografiere a cizmăriilor, croitoriilor, atelierelor de electronice și alte spații aproape invizibile, uitate, dar esențiale pentru prelungirea vieții obiectelor – o premisă care se opune logicii capitaliste de a înlocui ceea ce este vechi sau stricat, de a da o nouă viață obiectelor. Totodată, procesul de documentare și coordonare a proiectului (întâlniri, programări, împărțirea responsabilităților) a devenit și un exercițiu de auto-organizare, prin care au început să-și înțeleagă mai clar rolurile și dinamica internă. A fost genul de experiență care a dezvăluit pe loc cine la ce se pricepe din grup, unde se acumulează stresul, care-s punctele slabe, unde mai au de lucrat și ce puncte forte trebuie să valorifice. 

În aceeași cheie pragmatică, atelierul de la Malmaison – fosta închisoare de pe calea Plevnei, în care două etaje au fost convertite în ateliere de artiști și galerii, dând naștere la un hub artistic efervescent unde au loc constant expoziții, dezbateri, concerte, mese comunitare și o sumedenie de evenimente – a servit mai puțin ca spațiu de lucru și mai mult ca loc de întâlniri, oportunități, networking, un artist-run-cuib. Așa s-a materializat și prezența lor la târgul de artă RAD în 2024, o invitație last minute din partea curatorului Alex Niculescu, de la galeria vecină Sandwich, devenită brusc un deadline strâns. Au fost invitați atunci să expună, alături de alți artiști, în cadrul unui pop-up (un eveniment artistic temporar, mai informal și spontan ca o expoziție de artă, care adesea încurajează vizitatorii să interacționeze cu obiectele expuse), intitulat Garage Sale și conceput de Niculescu + Sandwich.

Pentru ei, prezența la Garage Sale, concepută și creată în timp record, încă poartă amintirea lecției învățate atunci: vizibilitatea vine la pachet cu un ritm amețitor de lucru. A fost  „o colecție de obiecte adunate și create de noi de-a lungul anilor, multe dintre ele purtate din casa părinților în apartamente închiriate, încărcate de istorii personale și de urmele acestor deplasări repetate”, prezentată în contextul unui iarmaroc. Pe mine m-a dus instant cu gândul la la felul în care păsările din orașe își fac cuiburile din resturi produse de mâna omului (sfori de plastic, ambalaje, mucuri de țigară etc.), iar altele adună obiecte colorate sau lucioase ca un fel de monedă de curtoazie, lăsând uneori chiar mici daruri oamenilor care le hrănesc. La Garage Sale, artiștii au negociat prețul fiecărui obiect cu potențialii cumpărători mai degrabă prin prisma valorii lui sentimentale. 

Această valoare sentimentală pare să fie una dintre valorile de bază ale colectivului, a cărui poveste începe cu mult înainte ca Stol să fie un plan concret, pe coridoarele școlilor din București, în anii 2010. Marco și Mara sunt frate și soră; Marco îl știe pe Sebastian din clasa întâi și formează un cuplu cu Anio de aproximativ opt ani; Mara și Ioana se cunosc din școala generală, au fost colege de bancă ani de zile și au crescut în același mediu vizual la liceul de arte „Nicolae Tonitza”. Cele două se tachinează, intervin una peste alta, își completează ideile și povestesc cu plăcere cum, chiar și acum, fără să se coordoneze, ajung să se îmbrace la fel. 

În faza migratoare a Stolului, când acesta era zburătăcit între Olanda și Marea Britanie, Ioana și Mara au continuat să studieze împreună ilustrație, respectiv fine arts în Londra. Anio a studiat arhitectura în Cardiff, Sebastian și-a făcut cuibul temporar în Plymouth, iar Marco a fost purtat de interesul său pentru documentare la Haga. El își amintește când, alături de Anio, le-au vizitat pe Mara și Ioana în Londra și, i-a venit prima dată ideea: „Băi, dar hai să terminați facultatea și facem ceva împreună. Trebuie să facem ceva împreună!” Și astfel, au revenit cu toții în București în perioada pandemiei. 

Un corp, două aripi

În parcursul lor migrator, fiecare membru Stol a căpătat skill-uri, tehnici și know-how instituțional, moduri noi de a gândi ce este un artist. Iar asta se simte atât în practica individuală a fiecărui artist, cât și în modul în care participă în cadrul grupului. 

Universul artistic al Marei Verhoogt aduce la viață anatomii hibride prin textile și ceramică. Obiectele sale au o alură mitologică, îmbinând familiarul cu non-umanul într-o viziune ce sfidează ideea unei identități fixe și limitele dintre specii. Arta ei apelează adesea la memorie și referințe personale și a pătruns în expoziții de grup la Art Encounters, în Timișoara, și la Catinca Tăbăcaru Gallery în București. 

Aceeași galerie a prezentat la Atelier 35 și lucrările parcă scoase dintr-un basm ale Ioanei Mincu, care, de asemenea, lucrează cu ceramică, dar în relație cu ilustrații. Opera sa este delicată, ornamentală, cu un iz de rococo, onirică dar, în același timp, tulburătoare. „Eu și Ioana, în facultate, am format un duo numit Hora, un proiect pe care l-am simțit intens o vreme. Ce făceam avea ceva folk, de aici și ideea de cerc, de unitate. Mai târziu, când am căutat un nume care să păstreze această idee de grup, Stol a venit aproape de la sine: un stol de păsări, cerul deschis, mișcare, migrare. Poate și pentru că toți am fost, la un moment dat, plecați și apoi ne-am întors în România, iar experiența asta continuă să ne preocupe”, povestește Mara.

Marco Verhoogt, pe de altă parte, se situează în zona documentară, însă tot pică în instalație, video și tendințe de world-building. Expoziția sa solo de la Zina Gallery, curatoriată de Daniela Custrin, prezintă fotografii, video și instalații care compun o meta-ficțiune despre interiorul domestic și prezența persistentă și tăcută a naturii. „Mi se părea importantă ideea unui documentar de situație, ceva între documentar și ficțiune. Eu vin din fotografia documentară și mă interesează tocmai această zonă de interferență. Pentru că, într-un fel, atât documentarul, cât și ficțiunea par epuizate, dar poate că în suprapunerea lor mai există un spațiu de lucru.”

Anio Ciutac se remarcă drept inteligența arhitecturală a grupului, concretizată într-o abordare bazată pe gândirea spațială, selecția materialelor și logica obiectelor. „Anio, la chestii birocratice, la buget, la acte, la scris, e un geniu. Deci, noi fără Anio n-am fi nicăieri.” Ea aduce simțul structurii în lumea obiectelor Stol: modul în care lucrurile sunt găsite, testate, asamblate, evaluate și, în cele din urmă, făcute lizibile.

Sebastian Mihăiescu vine tot din domeniul arhitecturii, iar în cadrul colectivului are adesea rolul de coloană vertebrală logistică care permite existența proiectelor, cu practica bazată pe metodologie și construirea de contexte. Balcon Obor, proiectul inițiat de Sebastian și Anio duce Stolul către urban – mai precis, către dorința de a-l deturna prin inițiative de grădinărit urban pe terasa halei centrale Obor. Aici, dincolo de atenția pentru plante, grupul organizează lunar ateliere de tâmplărie, de textile, schimburi de cărți și alte activități menite să angreneze comunitatea din zonă. 

Eram curioasă să aflu cum poate Stolul să fie organizat, dar să rămână visător, și cum poate valoarea sentimentală să coexiste cu cea mai puțin sentimentală parte a artei contemporane: structura. Cea a grupului se aseamănă tot cu o pasăre: un corp, două aripi. Dubla lor poziționare, cu un picior în ecosistemul artei comerciale și cu celălalt în infrastructura comunitară, ar fi părut contradictorie pentru o altă generație. Ori te remarci în circuitul târgurilor/galeriilor, ori te situezi în afara lui și construiești spații alternative ca formă de critică. 

Stol înțelege cum funcționează sistemul și, totodată, ce nu poate acesta să ofere. Prezența lor la RAD în 2024, dar și în 2025, este un bun exemplu. Garage Sale împrumută logica unei piețe (obiecte, expunere, negociere) doar pentru a o redirecționa către altceva: afect, troc, o situație socială în care valoarea este mai curând discutabilă, decât impusă. Asta pare a fi simptomatic pentru o generație de artiști tineri care a crescut fără mitul geniului solitar și fără reflexul postmodern de a se distanța de tot cu ironie. În schimb, grupul e dominat o sinceritate pragmatică: da, vom învăța despre bugete și aplicații; da, vom participa la târguri; și nu, nu vom lăsa profesionalizarea să se transforme în gatekeeping. Dimpotrivă, Stol se folosește tocmai de această profesionalizare pentru a oferi și altor artiști acces la toate resursele de care beneficiază, din simpla dorință de „a fi înconjurați de a oameni și de a combate această epidemie de singurătate”. 

O nouă sinceritate

Când Stol vorbește despre comunitate, ea devine materială, capătă greutate și căldură: un atelier de lucru sau cuptor ceramic la care ar putea avea oricine acces, un calendar plin de activități, o ușă deschisă. Spațiul lor de la Malmaison a fost gândit să fie, dincolo de un atelier pe care artiștii recunosc că nu-l frecventează atât de des, o platformă pentru alți tineri prin workshop-uri, întâlniri și discuții deschise. 

Acest mod de gândire se trage din anii de facultate petrecuți în țările „reci”, unde atelierul era văzut ca un bun comun, în care accesul era constant, unde oamenii stăteau până târziu sau chiar dormeau, învățau observându-se reciproc și puneau întrebări practice fără jenă. Față de educația artistică preuniversitară de care au avut parte în România, unde disciplina pune accent pe tehnică și reguli, la facultățile din afară, regulile devin atât de laxe, încât te trezești că operezi într-un cu totul altul mediu decât cel pe care-l studiezi. Ai libertatea să-ți clădești propria structură, iar aceasta nu poate exista fără feedback, unelte, soluții, proximitate și schimb. 

Cu toate acestea, membrii grupului rămân realiști și mărturisesc că unele programe internaționale sunt atât de axate pe concept, încât ajung să neglijeze îndrumarea tehnică. Ei par să păstreze un echilibru productiv: preiau seriozitatea creației de aici, mentalitatea de atelier comun de dincolo și le combină într-o practică unde resursele tehnice și limbajul conceptual circulă liber. Fără gatekeeping de idei și tehnici de producție. Și pentru că au învățat devreme că arta contemporană se face pe fundamentul unei munci invizibile (producție, bugete, aplicații, coordonare etc.), în loc să externalizeze această muncă sau să o trateze ca pe o povară ascunsă, ei o colectivizează. De aici impulsul de a extinde cuibul de la Malmaison sau de a susține producția unor tineri artiști, de-a lungul a patru expoziții de grup care vor fi curatoriate de colectiv anul acesta la Atelier 35. 

Stolul crește. Însă aici vorbim și de o turnură la scară mai mare. În eseul lor, Notes on metamodernism, publicat pentru prima dată în 2010 în The Journal of Aesthetics and Culture, Timotheus Vermeulen și Robin van den Akker, teoreticieni în studii media și culturale, susțin că anumite tendințe contemporane „nu mai pot fi explicate în termeni postmoderni”, deoarece ele semnalează „o speranță prudentă” și „o sinceritate pretinsă” ca simptome ale unei noi structuri sentimentale. Așa operează și Stol, între angajament și detașare, fără să pice în cinism sau naivitate. Sinceritatea lor se traduce ca o formă de organizare. 

Dincolo de uman: practici de kinship

Tot vorbind de aripi, zbor și cuiburi, păsările din Stol m-au dus cu gândul la mai-mult-decât-umanul, care se oglindește atât în arta colectivului – corpuri hibride, prezențe animalice, situații ecologice, gesturi documentare care dau în speculație – cât și în modul său entangled de a opera în ecosistemul artistic local. 

Dragostea și grija lor pentru animale se trage tot din copilărie. Ioana și Mara povestesc despre lecțiile de echitație de când erau mici și relația lor cu caii, cum au început să-și pună întrebări despre ce înseamnă să folosești un animal, cum se formează relațiile de putere tacite cu lumea non-umană și cum ar arată o perspectivă mai puțin antropocentrică. 

Această conștientizare timpurie a devenit o trăsătură fundamentală a colectivului, atât în imaginarul artei lor, cât și în comunitățile pe care le clădesc. Discuția noastră ajunge, încet dar sigur, la ideea de kinship propusă de Donna Haraway în cartea sa, Staying with the Trouble: Making Kin in the Chthulucene, un concept care desemnează relațiile de grijă și responsabilitate mutuală între ființe diferite și mediile lor, și care se construiește prin practică. Tot Haraway spunea că „contează ce lumi creează lumi, ce lumi creează povești”. Cele imaginate de Stol propun un kinship extins dincolo de indivizi, către cai, câini și porumbei, plante și vecini, grija constantă pentru o grădină, munca la comun de a menține un spațiu activ și accesibil. 

Și totuși, parcă ethos-ul lor sună mult mai clar și frumos fără tot acest suport teoretic. Marco spune că era „visul lor” să găsească o cale de a trăi fără ca maturitatea să însemne izolare emoțională, păstrând spiritul comunității și plăcerea de a fi alături de prietenii apropiați și lăsând munca să devină o extensie a acestei legături. „De asta are sens să lucrezi cu cei mai buni prieteni ai tăi”, conchide el. Ba chiar conștientizează riscul că amestecarea vieții profesionale cu cea personală are două tăișuri. Colectivul supraviețuiește învățând să gestioneze acest risc adaptându-se, stabilind limite când este necesar, redistribuind rolurile, revenind la încredere după tensiuni. Totul devine foarte simplu când orgoliul nu face parte din entanglement. 

Mara, Marco, Ioana, Anio și Sebi erau între zboruri când ne-am întâlnit, cu calendarele deja pline și cu o parte din Stol pe cale să plece în Belgia, cu ocazia unei expoziții și o seară de filme documentare. Poate c-ar fi fost mai ușor pentru ei să ne întâlnim separat, sau doar online, însă toți au ales să fie prezenți, grupându-se atunci când e nevoie cu aceeași naturalețe cu care se risipesc și strălucesc pe cont propriu. Ei continuă să zboară între târguri de artă și infrastructuri comunitare, între prietenii personale și profesionalism public, între a crea lucrări de artă și a crea condiții.

Bibliografie:

Timotheus Vermeulen și Robin van den Akker, „Notes on metamodernism” în The Journal of Aesthetics and Culture, octombrie 2010

Haraway, Donna J., Staying with the Trouble: Making Kin in the Chthulucene. Duke University Press, 2016.