Hello my dear art lovers, astăzi vreau să vă povestesc despre cea mai recentă expoziție organizată la Scânteia+, în București: „Shadows of the Mind”, semnată de fotograful Roger Ballen. Am vrut să fac o incursiune mai profundă în universul său vizual, așa că l-am rugat să-mi acorde un interviu. Am vorbit despre reacțiile pe care le stârnesc imaginile lui și despre lumile pe care le deschid.
Expoziția, curatoriată de Hercules Papaioannou și Horațiu Lipot, e deschisă până pe 7 mai.
Roger Ballen este un artist american, născut în New York, considerat o figură importantă în fotografia contemporană. E cunoscut pentru imaginile sale alb-negru, încărcate de o estetică stranie, aflată la granița dintre documentar și ficțiune. Cu o practică de peste cinci decenii, și-a dezvoltat un limbaj vizual propriu, atât de recognoscibil încât a primit un nume: Ballenesque. Stabilit în Africa de Sud încă din anii ’70, a fotografiat timp îndelungat comunități vulnerabile de persoane albe din Africa de Sud, surprinzând viața la granița dintre fragilitate și violență.
Cu un doctorat în geologie, practica sa oscilează între observație și explorare poetică, investigând latura întunecată a condiției umane. În universul său, fotografia se îmbină cu desenul, obiectele și elementele de instalație, construind lumi care sfidează granițele dintre realitate și imaginar. A colaborat cu Die Antwoord pentru videoclipul piesei “I Fink U Freeky”, a expus internațional și a publicat mai multe cărți.
Horațiu Lipot, curator assistant al expoziției de la Scânteia+, mi-a povestit că aceasta a fost gândită în jurul practicii sale artistice, în urma colaborării dintre fotograful Dani Ghercă și curatorul Hercules Papaioannou, care lucrase anterior cu artistul. Alegerea a venit și pe fondul dorinței lui Ballen de a expune în România, astfel că lucrurile s-au legat firesc. Rezultatul este o retrospectivă ce reunește 99 de lucrări și propune un parcurs în mare parte cronologic, cu accent pe serii esențiale din practica sa. În expoziție pot fi văzute imagini din proiecte consacrate precum Shadow Chamber (2005), unde Roger Ballen explorează metaforic „camera umbrelor” a existenței umane, combinând fotografia documentară cu elemente suprarealiste, în cadre realizate în spații claustrofobe. Alături de acesta, Asylum of the Birds (2014), proiect realizat într-o casă din Johannesburg, Africa de Sud, propune un univers teatral în care oameni și animale (în special păsări) devin parte dintr-o scenografie atent construită. Expoziția include însă și lucrări mai recente, într-o estetică color, unde figura umană continuă să fie deconstruită și reasamblată într-un teatru vizual regizat de către artist.
Trebuie sa va marturisesc ca am așteptat această expoziție cu mare, mare entuziasm. Nu am cuvinte să vă explic ce mult mă bucur că s-a materializat la Scânteia+, un spațiu independent dedicat artei contemporane și gândit ca platformă pentru producție artistică. În special în cazul acestui solo show, traseul prin catacombele fostei Case a Scânteii te introduce deja în starea neliniștitoare specifică imaginilor lui Roger Ballen.
După ce urci scările care duc spre spațiul Scânteia+, ești întâmpinat de o proiecție video – Ballenesque – în care Roger Ballen își explică propria estetică. Funcționează ca un prag de trecere: nu atât un preview, cât o introducere directă în logica imaginilor sale. Vocea artistului, amplificată de ecoul spațiului, setează deja atmosfera și dă senzația că ai intrat deja în universul lui, înainte să vezi efectiv lucrările.
Odată intrat în spațiul expozițional, începe un fel de călătorie. În fața ochilor se desfășoară mai multe lumi, fiecare închisă în sine și atent construită. Ca niște fragmente de coșmar revenite pe neașteptate, imaginile pătrund în cotloane greu accesibile ale minții și te fac să te întrebi unde se trasează, de fapt, granița dintre real și imaginar - ce este document și ce este construcție.
Ceea ce surprinde în mod special este evoluția practicii lui Roger Ballen: de la o imagine apropiată de registrul documentar, lucrările se transformă treptat într-un univers din ce în ce mai construit, în care apar desene, elemente grafice, obiecte și umbre, toate integrate într-o estetică recognoscibilă.
Când vine vorba de artiști, rar intru în modul de fan înfocat, dar de data aceasta mi-a fost greu să mă mai prefac complet nonșalantă. Încă de la turul ghidat susținut de chiar de artist, m-a surprins felul în care vorbește despre propria practică: direct, fără ocolișuri, fără să se refugieze în teorii sau explicații excesive. Discursul lui are o claritate revigorantă, care te aduce înapoi la esența lucrurilor: la imagine, la proces, la sens. Prezența lui, la fel ca imaginile sale, este intensă și greu de ignorat. Tocmai de aceea, după tur, am simțit nevoia să continui conversația și l-am rugat să îmi acorde un interviu.
Având în vedere că este un artist cunoscut și intervievat de nenumărate ori de-a lungul timpului, am fost curioasă în primul rând, să aflu ce întrebări îl plictisesc sau îl irită în prezent.
Oamenii pun mereu întrebări despre oamenii (din fotografiile mele, n.r.): cine sunt, dacă le-a plăcut să fie fotografiați, unde au fost făcute imaginile. Vezi, imediat apare o prejudecată. Știu, și eu o am. De mai bine de 25 de ani nu mai lucrez cu oameni, iar aceasta este în continuare întrebarea pe care o primesc cel mai des. Nimeni nu întreabă despre șobolani, păsări sau șerpi, este mereu vorba despre oameni. Sunteți concentrați pe relația umană cu ființele umane din imagini, însa fotografiile depășesc acest aspect.
Pentru Ballen, această obsesie spune mai mult despre privitor decât despre lucrări. În opinia lui, privirea umană este programată să caute alte chipuri umane, să se recunoască pe sine și să ignore restul. Tocmai de aceea, imaginile sale încearcă să mute atenția în altă parte: spre animale, spre obiecte, spre instinct, spre zonele mai puțin confortabile ale percepției.
Având în vedere că practica lui Roger Ballen se întinde pe mai bine de 55 de ani, am fost curioasă să aflu cum reușește constant să se reinventeze și să nu se plictisească de fotografie.
Imaginile pe care le realizez sunt, într-un fel, legate de instalații, desene, picturi și sculpturi. Dacă privești aceste imagini, mai ales lucrările color și cele recente, îți dai seama că sunt mai mult decât simple fotografii. Conectez alte forme de expresie cu fotografia.
Pentru Ballen, fotografia nu există în formă pură și nici nu pare să-l intereseze ca disciplină izolată. Ea devine mai degrabă un spațiu de întâlnire între mai multe practici vizuale. În loc să stagneze, artistul a extins mediul până în punctul în care granițele lui au devenit aproape irelevante. Fotografia, în cazul său, nu mai înseamnă doar aparat, cadru și subiect, ci construcție de lumi.
Nu este vorba doar despre a fotografia chipuri sau peisaje. Este despre a construi întregi realități Roger Ballen prin intermediul altor medii.
După vernisaj, câțiva prieteni cu care am vorbit au adus în discuție natura potențial exploatativă a portretelor realizate de Ballen în perioada incipientă a carierei sale. Așa că am profitat de ocazie și l-am întrebat direct cum vede această critică.
Uite, să-ți spun ceva. De cele mai multe ori, acest argument apare atunci când oamenii se simt foarte nesiguri în fața imaginilor. Fotografiile le amenință echilibrul interior, așa că simt nevoia să mă învinovățească pe mine. Este un fel de mecanism de apărare. Nu știu cum să se raporteze la imagini, iar în loc să se întrebe de ce se simt tulburați, mă acuză de exploatare. Oamenii din fotografii ar putea fi verii mei, frații mei, cei mai buni prieteni ai mei. De unde știu ei orice despre aceste relații?
A doua parte a răspunsului a mers spre ipocrizia privirii contemporane.
Ce fac oamenii de fiecare dată când deschid televizorul, citesc un ziar sau intră pe Facebook? Văd aceleași lucruri în fiecare zi. Ce fac când mănâncă un pui cumpărat din supermarket? Exploatează puiul. Dar pantofii din piele? Pentru ei a fost ucisă o vacă. Însă, în loc să confrunte ceea ce imaginile trezesc în ei, devin neliniștiți și mă învinovățesc pe mine. Imaginile sunt puternice, le pun sub semnul întrebării identitatea, tulbură zone reprimate ale minții. În loc să spună că li se deschide un nou orizont și că ar putea afla ceva despre ei înșiși, preferă să atace artistul.
Fotografiile lui Ballen par universuri autonome, adevărate lumi paralele, așa că m-am întrebat dacă el însuși ar putea locui în ele.
Dacă mă întrebi în care dintre fotografiile mele aș vrea să trăiesc, răspunsul e simplu: trăiesc deja în toate. Toate imaginile sunt copiii mei. Așa mă raportez la munca mea. De obicei, când sunt acasă, mă gândesc doar la următorul proiect, la fotografia pe care am făcut-o ieri sau săptămâna trecută. Pierd legătura cu sutele, cu miile de imagini realizate de-a lungul anilor. Pentru mine, să văd o expoziție ca aceasta este o adevărată plăcere. Mă reconectează cu acele lucrări și cu amintiri pe care aproape le uitasem. Este foarte nostalgic. Unele dintre fotografiile de aici sunt mai „bătrâne” decât tine.
Imaginile artistului sunt haos extrem de atent așezat. Inclusiv în cadrul turului ghidat, acesta a explicat că niciun element nu este întâmplător în fotografiile sale și că totul se leagă pentru a construi o formă de narațiune. Am vrut să aflu mai multe detalii despre această practică, dar și despre felul în care înțelege echilibrul dintre control și întâmplare.
Dacă faci o imagine, trebuie să existe o ordine compozițională. Nu poate fi pur și simplu haotică. Dacă închid ochii și fotografiez masa de aici, acela e haos, nu ar avea niciun sens. Deci trebuie să fie un haos ordonat. Dacă vrei să exprimi ceva despre haos, trebuie să o faci într-un mod ordonat.
Ballen îmi explică cum acest univers funcționează ca o scenă, cu personaje și roluri.
Cred că toate joacă un rol. Uneori independent de mine. Sunt ca păsările și șobolanii într-un fel - sunt actori Roger Ballen. Și oamenii sunt actori Roger Ballen. Este un echilibru între spontaneitate și planificare. Pasărea trebuie să fie la locul potrivit, în momentul potrivit. Altfel, imaginea nu funcționează. Trebuie să existe o relație între elementele formale care funcționează împreună, astfel încât fiecare să contribuie la consolidarea sensului general al lucrării.
Când vine vorba de inspirație, aflu că își are originile în anii petrecuți de Ballen în proximitatea fotografilor Magnum. Artistul nu a urmat o facultate de profil artistic, ci a studiat psihologia și geologia - un background care pare să se reflecte în practica sa, din ce în ce mai orientată spre construcție atentă și explorare psihologică. Ballen vorbește despre această influență mai degrabă ca despre o fundație formativă, decât ca despre o apartenență estetică directă. În loc să preia stiluri, pare să fi internalizat principii vizuale și moduri de a privi lumea, pe care ulterior le-a aplicat imaginilor sale.
Am crescut într-un mediu apropiat de fotografia Magnum, mama mea lucra acolo, iar întâlnirea cu câțiva dintre acești fotografi a stat la baza a ceea ce fac astăzi. André Kertész m-a învățat ce înseamnă să vezi fotografia ca formă de artă, Elliott Erwitt, cu care părinții mei erau prieteni - m-a influențat prin umorul lui, ceva ce se regăsește și în imaginile mele, iar Paul Strand prin rigoarea compoziției. Desigur, și Henri Cartier-Bresson, de la el am învățat despre “momentul decisiv”. Toți acești fotografi au contribuit la formarea limbajului meu vizual.
Pe măsură ce ne apropiam de finalul discuției, am fost curioasă să aflu ce proiecte are în lucru Roger Ballen, mai ales că practica lui continuă să se transforme.
Am un nou proiect, dar încerc să păstrez lucrurile astea mai discrete până când ‘se naște copilul’. Nu vrei să vorbești prea mult despre copil până nu s-a născut, așa că lucrez la el. Majoritatea proiectelor mele durează cam cinci ani, așa că acesta este deja pe final. Cred că este un proiect puternic, de asemenea este color. Este o extensie a ceea ce fac și spune multe despre natura umană. Copilul trebuie să se nască. Dar este încă pe drum.
La final, l-am rugat pe Roger Ballen să ofere câteva sfaturi pentru tinerii artiști, mai ales că astfel de ocazii sunt rare: momente în care poți asculta recomandările cuiva care a construit, în timp, o carieră atât de lungă și coerentă.
În principal este nevoie de disciplină, angajament, concentrarea și găsirea unui echilibru în viață. Cred că trebuie să fii propriul tău critic. Trebuie să îți privești munca și să ajungi să înțelegi ce faci, să găsești sens în ceea ce creezi. Trebuie, de asemenea, să decizi de ce faci asta. Unii oameni găsesc sens în a fi fotografi de nuntă, alții fotografiază mașini, alții camere de hotel. Oamenii ca mine sunt mai degrabă artiști, decât fotografi, deci depinde de ceea ce alegi să faci. Fiecare trebuie să decidă ce este mai potrivit pentru el. (...)
Fotografia ca artă este o chestiune foarte confuză. Ce este artă, ce nu este artă? Devine din ce în ce mai confuză odată cu internetul, piața de artă și milioanele de imagini realizate zilnic. Este un domeniu extrem de complex. În final, trebuie să îți găsești propriul drum și să rămâi fidel lui, fără să crezi că vei schimba neapărat perspectivele societății.
Nu este ca stomatologia, geologia sau medicina, unde este vorba de știință și de lucruri măsurabile. Acest domeniu este diferit. Este divers, confuz și este greu de definit ce se poate considera bun sau rău.
Shadows of the Mind rămâne deschisă până pe 8 mai la Scânteia+. Vă recomand să o vizitați dacă vreți să pășiți în imaginarul straniu, haotic și fascinant construit de Roger Ballen.
