Artiști și artiste interdisciplinari din România pot aplica la una dintre cele 6 rezidențe din cadrul programului de rezidențe Sleeping Beauties, dezvoltat de rețeaua EUNIC (prin șase institute culturale locale) și Fundația9. Programul trimite artiști din 6 țări în stațiuni balneare din România.
S-a lansat un nou apel deschis pentru Sleeping Beauties, un program de rezidențe conceput și dezvoltat de EUNIC Romania, în colaborare cu șase instituții culturale active în România – British Council, Centrul Ceh, Goethe-Institut, Instituto Cervantes, Institutul Polonez și Fundația9. Fiecare instituție susține o rezidență într-o stațiune balneară din România.
Dacă ești un artist interdisciplinar și performativ, arhitect (inclusiv peisagist și istoric), cineast, cercetător, designer și artizan, facilitator comunitar sau orice tip de profesionist activ în proiecte sociale interesați de patrimoniu, stil de viață sănătos, ecologie, spațiu public și revitalizarea stațiunilor balneare, aplică la una dintre rezidențe și pune-ți amprenta pe dezvoltarea unor spații adeseori ignorate.
Rezidența acoperă costurile de călătorie din țara de reședință a candidatului selectat (până la 500 de euro), cazarea este asigurată de organizația gazdă, precum și unele mese și o remunerație de 700 euro și un buget de producție de 300 euro. Ca să fi eligibil trebuie să fii cetățean sau rezident permanent din Cehia, Marea Britanie, Germania, Polonia, Spania și România.
Fiecare rezidența va dura două săptămâni și se vor desfășura între iulie și septembrie 2026. Termen limită pentru înscrieri este joi, 21 mai 2026. Mai multe detalii despre rezidențe găsești aici și aici poți să aplici.
Poate te ajută să afli și cum s-a desfășurat programul în trecut. În 2024, la prima ediție numită Flowing Streams rezidențele au explorat apa ca liant social. „Am invitat artiști să vorbească despre relația omului cu apa și felul în care apa nu este ceva fără meaning, fără percepție. Ea se schimbă de la loc la loc. E diferită în fiecare context, pentru că oamenii dau acel meaning diferit și pentru că ea are proprietăți diferite ca resursă naturală”, îmi povestea atunci Adelina Luft, curatoarea Flowing Streams. Printre cele șapte proiecte câștigătoare atunci s-au numărat de exemplu cel al artistei poloneză Magdalena Siemaszko a creat la Eforie Sud un dans care face trimitere la mișcările oamenilor când se dau cu nămol, a lui Harun Morrison, artistul invitat la Slănic Moldova, care a creat un joc de societate despre circuitul apei în natură și cel sistematizat pentru uzul uman sau cel al artistei Gál Orsolya care a făcut o intervenție artistică pornind la izvoarele de la Brădet.
A urmat în 2025 ediția a doua, Reclaiming Post-Industrial Futures, dedicată patrimoniului post-industrial.
„Lucrând în cadrul unei rețele de foste situri industriale din România — de la orașul-grădină Victoria la orașul siderurgic Reșița, șantierul naval din Drobeta Turnu-Severin, rafinăria din Câmpina, portul din Turnu Măgurele, patrimoniul minier din Petrila și straturile industriale ascunse ale Bucureștiului — acest program multi-rezidențial cartografiază spații cândva definite de producție, acum suspendate între memorie și transformare”, scria Ilinca Păun Constantinescu, curatoarea ediților, în textul curatorial care însoțea programul. „Aceste situri, marcate de trecut, dar rezistente, formează un nou tip de peisaj cultural — unul compus nu numai din structuri monumentale, ci și din oameni și poveștile lor, adesea reduse la tăcere de magnetismul orașelor mai mari și mai prospere.”
Cele opt rezidențe au avut loc în vara anului 2025 și au scos la iveală realitățile dificile ale perioadei postindustriale – „ale unor lumi dihotomice în care rămășițele patrimoniului industrial coexistă cu un imaginar pastoral, în care comunitățile rămân captive între prezent și trecut, între continuitate și dispariție”, după cum scria și Ilinca.
Poți să vezi mai multe despre cum au arătat rezidențele în acest video.
În pregătirea noilor rezidențe, am scos din arhiva un interviu cu Ilinca Păun Constantinescu despre de ce contează patrimoniul industrial.
Scena9: De ce e important să ne valorificăm patrimoniul industrial?
Ilinca Pop Constantinescu: Pentru că, o conștientizăm sau nu, e o parte importantă din noi. Industria a fost, pentru peste un secol, sinonimă cu ideea de creștere, modernizare și progres; ajutate de doctrină, la începutul anilor `90 aproape toate orașele erau industriale, iar un sfert din ele erau monoindustriale– adică peste jumătate din populația orașului lucra pentru o singură industrie. Asta înseamnă că viețile părinților și ale bunicilor noștri – cultura muncii, orașele, cartierele, chiar și ritmul cotidian gravitau în jurul acestor coloși. Dacă industrializarea a fost un process conștient și foarte vizibil, chiar instrument de propagandă, despărțirea de industrie– în multe cazuri inevitabilă– s-a făcut silențios, dar brutal. O despărțire care neagă trecutul și nu poate astfel să creeze nicio punte către viitor. Iar paradoxul e că orașelor li s-a cerut să continue să trăiască, decuplate de la vechiul motor principal. E ca la psiholog, dacă vrei: sunt niște probleme pe care, dacă nu le rezolvăm, nu facem decât să le pasăm generațiilor următoare. Deci e important în primul rând să înțelegem dimensiunea culturală pe care a jucat-o industria, ca să o putem privi ca pe un punct de pornire. Nu e o perspectivă nostalgică, ci una cât se poate de activă.
Care e starea patrimoniului industrial în prezent?
Patrimoniul industrial e undeva la coada preocupărilor societății românești. Cei mai mulți sunt indiferenții, care nu cred în el și pentru care tabula rasa e noua modernizare; mai sunt viclenii, care îi știu valoarea, dar preferă să exploateze terenul de sub el; dar există și cutezătorii care recuperează, ocupă, inovează, deschid către public. Cei care dau tonul și inspiră prin puterea exemplului.
În România mai există o destul de bogată moștenire industrială din toate epocile, care, cu tot abandonul, neglijențele sau distrugerile deliberate, încă supraviețuiește. Însă patrimoniul rămas nici măcar nu e evaluat sistematic ca să poate fi protejat. Deci nu avem o evidență clară a ceea ce avem, a valorii sale, a importanței pe care a avut-o în trecut și a potențialului– pe care nu îl vedem ca fiind uriaș– pentru un viitor mai bun.
Când am lucrat, acum câțiva ani, la cartarea industriei bucureștene– de la micile ateliere la marile platforme– am fost eu însămi surprinsă să văd pe hârtie de cât de industrial e / a fost orașul, câte lumi ascunse se află încă în el. În orașe mari precum capitala, rețetele de demolare a siturilor industriale și de înlocuire a lor cu cartiere dense de locuit sunt la ordinea zilei. Toate părțile ar avea de câștigat însă (chiar și din punct de vedere economic), dacă în raționamentul de transformare ar fi inclusă cu sensibilitate și o parte din industrie. Sunt nenumărate exemple dureroase de demolări fără discernământ în București: de la cele cu o valoare unanim recunoscută, precum Uzinele Lemetre / Timpuri Noi (care au fost chiar declasate de la statutul de monument), până la demolarea platformelor cu o valoare mai neclară în opinia publică, precum Aversa, sau IMGB.
Pe de altă parte, există și proiecte care înțeleg valoarea unei astfel de moșteniri – așa cum pare a fi „Fosta fabrică”, care se raportează, cu clădirile noi, la ce a mai rămas din fabrica de bere Luther / Grivița și pune în valoare Orzăria Fabricii. Expirat din Halele Carol e un loc public în care merg mereu cu plăcere și unde e clar că există o relație între muzică, interacțiuni sociale și spatiul industrial. Dar cel mai mult mă bucură când văd grupuri care se auto-organizează ca să refolosească industria, și ale căror proiecte sunt generoase cu comunitățile din jur. Probabil cel mai coerent exemplu în acest sens e Nod Makerspace, un grup care a preluat o parte din Industria Bumbacului și ale cărui acțiuni se întind și în afara clădirii, pe Dâmbovița.
Ce fel de proiecte ai vrea să vezi ieșind din aceste rezidențe?
Pentru rezidențe am selectat niște situri industriale cu tipologii, dimensiuni, epoci, accepțiuni foarte diferite, de la patrimoniu de secol 19 până la coloșii industriali ai anilor 1970. Rafinăria Steaua Română din Câmpina, Șantierul Naval din Severin, industria metalurgică din Reșița– cu focus pe furnal, Combinatul Chimic din Victoria, Exploatarea minieră Petrila, Combinatul Chimic din Turnu Măgurele sunt exemple fascinante. Am ales orașe mici, care nu sunt pe lista obișnuită turistică. Iar printre acestea tronează Bucureștiul, unde, spre deosebire de orașele mici, industria a devenit, în mod paradoxal, mai invizibilă. Sper ca, prim simpla alăturare a acestor povești, să putem crea o rețea mentală de posibilități culturale pentru locurile astea.
Însă, pe lângă selectarea clădirilor și a platformelor per se, cel mai important lucru e că am invitat la colaborare grupuri de inițiativă pe care le cunosc, în cele mai multe cazuri, de ani de zile îndeaproape. Sunt în general asocieri de tineri formate în ultimii 10-15 ani (cea mai veche , excepția, este cea de la Victoria, preluată acum de fiica inginerului care a inițiat-o), iar cea mai nouă e înființată anul trecut, de un grup de proaspăt absolvenți de arhitectură. Fondatorilor acestor grupuri le pasă de orașele din care, de regulă, provin și fac eforturi uriașe pentru a demonstra valoarea siturilor industriale sau alte valori neconstruite (cum ar fi cadrul natural în care se așază industria), pentru a le refolosi cu scopuri culturale, sau pentru a îndrepta spre o viață mai aproape de natură. Când ești de ani de zile cu nasul în propriile probleme, o schimbare de rutină, o mica intervenție din afară poate avea un rol crucial.
Sper ca rezidențele să reprezinte un schimb de idei care să inspire ambele părți. Nu își închipuie nimeni că rezidentul va rezolva problemele cu care se confruntă orașul, dar cu siguranță poate să vină cu o perspectivă la care gazdele să nu se aștepte, și care să fie poate un nou punct de plecare. Deci sper la „chimie” între loc-rezident-gazdă, sper la o acțiune care să schimbe din inerția zilnică, care să fie vizibilă și să provoace oamenii la dialog și participare.
Ce le-ai recomanda cititorilor care vor să se apropie mai mult de patrimoniul industrial, dar nu știu de unde să înceapă? (Cărți de citit, filme de văzut, muzee/locuri de vizitat, artiști de urmărit).
E o avalanșă de exemple care îmi vin în minte, din care aleg la întâmplare.
Încep cu niște documentare. Dacă îi preocupă recuperarea prin artă / creativitate a industriei, pot să vadă After The Factory (în regia lui Philip Lauri), care e un documentar care vorbește despre două mari orașe industriale ale lumii: Detroit- unul din cele mai fascinante binomuri de industrializare-dezindustrializare și Łódź, Polonia- care e un exemplu mai aproape de noi. Dacă îi interesează un exemplu românesc, pot să vadă Planeta Petrila, în regia lui Andrei Dăscălescu, care a și luat premiul Gopo și a fost un success neanticipat legat de un subiect marginal. Filmul urmărește demersul lui Ion Barbu de a păstra și ocupa din punct de vedere artistic mina Petrila și conflictele sale cu autoritățile. Cred că popularitatea filmului a contribuit la salvarea de la demolare a minei Petrila, deși problemele din film sunt încă de actualitate.
Despre fenomene contemporane legate de globalizare și reacția industriei la ele: American Factory, produs de soții Obama, e un must-see– despre o mare fabrică americană de automobile preluată de o societate chineză și despre clashul în cultura muncii care survine.
Muzee sunt nenumărate, dar am să menționez câteva care au produs o schimbare importantă. Muzeul Tate de la Londra – un exemplu al anilor 1990, în care arhitecții, Herzon și de Meuron, decid să păstreze caracterul industrial al centralei electrice. Clădirea a devenit un simbol al orașului și a pus într-o nouă lumină legătura între artă și spațiile industriale. Succesul ei, într-o perioadă de dezindustrializare în Europa, în care demolările erau iminente, a contribuit la o evaluare a potențialului conversiilor industriale.
Pe urmă Zeche Zollverein de la Essen – o zonă destul de marginalizată, care între timp a devenit sit UNESCO – în care arhitecții (tot un birou uriaș – OMA) lucrează minunat cu contextul istoric și reușesc astfel să dea un nou sens orașelor din jur. Și, în fine, un proiect de peisaj industrial încă ongoing, început în 1989 care a fost deschizător de drumuri și a creat un nou concept structural: Emscher Landschaftspark (și în care e inclus și exemplul anterior de la Essen). Nu cunosc un exemplu mai relevant și mai bun de lucru cu industria, de tranziție către ecologic, de alăturare fericită între planificat și natural. Pentru că procesele de conversie industrial sunt de termen lung, abia după mulți ani poți să le vezi efectele – iar Emscher îți dă ocazia asta. Despre cărți, încerc să nu fac trimiteri la ceva foarte de specialitate și arunc o privire piezișă în bibliotecă: uite două cărți documentate, dar și poetice: Learning from las Cuencas, care oferă o altă perspectivă asupra peisajului minier din zona Asturias și Vive les hauts Fourneaux – care e despre recunoașterea figurilor emblematice ale patrimoniului siderurgic din zona valonă.
Ai exemple de proiecte mișto realizate de artiști în astfel de orașe?
Pe mine mă preocupă reacția autentică între un spațiu industrial și un artist, cu impact direct asupra vecinătății imediate. Self-organizing– ceea ce e un subiect diferit de proiectele enunțate mai sus, de proiectele mari de conversie industrială. Demersurile directe ale diverselor comunități atașate de industrie sunt extrem de relevante, pentru că sunt reflectarea unei nevoi directe și e nevoie de multă sensibilitate pentru a le lăsa spațiu în marele proiect. Nu sunt foarte multe exemple în acest sens, dar cu siguranță sunt valoroase.
Atelierele Scânteia de la București sunt un exemplu foarte mișto de mediu colaborativ care ocupă o parte a fostei tipografii și care oferă o dinamică socială prin schimb cultural. Acțiunile lui Ion Barbu de la Petrila sunt iarăși un exemplu foarte relevant și longeviv. Ele sunt cu atât mai valoroase în contextul contrastant și provocator în care au fost create. Însă felul în care poți să păstrezi autenticitatea unui astfel de demers în contextul unui proiect de conversie pe bune (adică șantier, consolidare etc) rămâne o mare provocare. Iar oamenii vin acolo tocmai pentru aceea autenticitate.
