În perioada 6-9 mai, în cadrul proiectului CINEMA ENTRE NOUS vor fi prezentate la București toate filmele de scurt și lungmetraj ale Alexandrei Gulea, o cineastă experimentală atipică în peisajul local. Proiecțiile au loc la Cinema Elvire Popesco și la Cinemateca Eforie și sunt acompaniate de dialoguri cu publicul la care vor participa cineasta, colaboratorii ei și critici de film și de artă.
Printre filmele propuse se numără cele trei lungmetraje ale realizatoarei: „Matei, copil miner” (2013), „Maia - portret cu mâini” (2024) și „Miriam Răducanu - Rigoare și senZ” (2024), dar și primele ei scurtmetraje de școală, „Anonim” (2001) și „Al patrulea zid” (2002), sau documentarul de mediumetraj „Azi eram frumoasă, jună” (2008), despre Taraful din Clejani. Vă invităm să parcurgeți mai jos un text și un material video ce îi sunt dedicate.
Trecând, la începutul anilor 2000, de la pictură la filme, Alexandra Gulea tratează mediul cinematografic ca o extensie a preocupărilor sale din artele vizuale. Multe dintre ele sunt adevărate colaje, conectând medii diverse (pictură, performance coregrafic, teatru, fotografie, muzică) în construcții audio-vizuale imersive și bogate la nivelul texturilor, cromaticii și mizanscenei.
Universul său e populat de tot felul de himere și de voci și perspective suprapuse ce îi conferă un caracter eterogen și, la un anumit nivel, dezordonat. Sunt construcții cu registre trasate destul de precis, însă în interiorul lor sunt aduse împreună elemente surprinzătoare, cu energii distincte care, atunci când se întâlnesc, eliberează emoții și sensuri de multe ori contradictorii.
Pe Alexandra Gulea nu o preocupă granițele. Documentarele ei devin pe parcurs experimentale, filmele de ficțiune se transformă în documentare, iar cele experimentale conțin elemente narative convenționale. Opera ei cinematografică se asemăna unui continuu gest creativ de asimilare a unor idei vizuale și sonore care-și dau peste cap registrele inițiale. Un film tipic realizat de Gulea debutează într-o anumită paradigmă, după câteva minute virează spre o altă zonă stilistică, apoi revine la prima, după aceea introduce o a treia, revine la a doua, și tot așa - permutările posibile sunt nelimitate. Din acest motiv, majoritatea sunt dificil de plasat în categorii uzuale - unele chiar seamănă cu instalațiile audiovizuale.
Alexandra Gulea creează deseori spații abstractizate. Pornește constant de la realități concrete - atât din prezent, cât și din trecut -, plonjează intens în lumile respective, însă nu se oprește la simple ilustrări ale lor. De pildă, „Azi eram frumoasă, jună” (2008), un documentar despre Taraf des Haïdouks, nu e biografic, ci utilizează muzica interpretată de grup pentru a capta ceva din intimitatea comunității din Clejani, atât în momente fericite, cât și în cele de durere. Nimic pitoresc sau spectaculos nu se petrece pe durata filmului, perspectiva narativă fiind mai curând una din interior. Se produce o bizarerie: deși totul e văzut din afară, senzația creată e de abstractizare a unui sentiment colectiv redat prin intermediul muzicii. Același lucru e valabil și pentru „Dumnezeu la saxofon, dracu la vioară” (2004), plasat într-un centru de psihiatrie, și, desigur, pentru cea mai elaborată astfel de construcție realizată de cineastă până acum, „Maia - portret cu mâini” (2024), unde trecerea dinspre interior către exterior, dinspre un tărâm spre celălalt sunt alegorizate la nivelul narațiunii însăși.
Picturalitatea face parte integrantă din întreaga ei filmografie, de la primele scurtmetraje de școală - „Anonim” (2001) și „Al patrulea zid” (2002) - și până la cele mai recente proiecte. La nivelul texturilor, cromaticii și încadraturilor, atenția pentru revelarea caracterului ascuns al lucrurilor este veșnic o prioritate. Realitatea e puternic filtrată de o sensibilitate particulară, chiar și atunci când își menține trăsăturile constitutive și nu se metamorfozează în altceva. Vorbim despre un cinema meditativ, al introspecției, despre demersuri transformatoare ale imediatului, menținând însă trează fascinația pentru palpabil și cotidian.
Pe Alexandra Gulea o preocupă moartea. De fapt, cel mai mult pare că o interesează să reconstituie un teritoriu liminal de întâlnire a lumii de dincolo cu cea de aici. În „Maia - portret cu mâini” (2024) e cel mai vizibilă această predispoziție, în conexiunea onirică cu protagonista decedată, în dialogul dintre nepoată și bunică purtat peste decenii și peste traume, în caracterul nonlinear și noncronologic al prezentării detaliilor istorice. Multe dintre filmele cineastei statuează un timp subiectiv, suspendat într-un soi de limbo și desfășurat pe verticală, nu pe orizontală. Acest registru funcționează în cel mai paradoxal mod chiar în biografiile construite într-o succesiune logică a evenimentelor, „Maia” și „Miriam Răducanu - Rigoare și senZ” (2024). Ambele păstrează o aparență de convenționalitate în rememorarea unor episoade din viețile celor două protagoniste, însă captează esența lor și le prind în rame, de parcă povestile ar fi tablouri înghețate într-o anumită ipostază.
Alexandra Gulea e interesată de aspectele sociale și abordează consecvent probleme relevante pentru existența unor comunități de multe ori ignorate sau marginalizate. De la viața copiilor de mineri - în „Matei, copil miner” (2013), debutul ei în lungmetraj, sau în „Valea Jiului - Notes” (2018) -, la cea a pacienților spitalelor de psihiatrie - în „Dumnezeu la saxofon, dracu la vioară” -, sau la istoria dramatică a comunității aromâne strămutate din cauza epurărilor etnice - în „Neale azbuirătoare” (2022) și „Maia”. Deși mențin note de angajament social-politic, toate virează către zone lirice și individualizate. Sunt construcții experimentale, în care narațiunea e deseori punctată de interludii sonore sau performative.
De altfel, performativitatea e o altă constantă a filmelor Alexandrei Gulea, fiind prezentă în moduri dintre cele mai diverse. Dacă în „Miriam Răducanu - Rigoare și senZ” protagonista este o celebră coregrafă care a inovat dansul din România în deceniile comuniste și după, ceea ce explică abundența de fragmente de arhivă cu secvențe din proiectele artistice importante ale acesteia, în „Maia - portret cu mâini” un veritabil dispozitiv teatral, cuprinzând costume și măști, dar și momente de coregrafie interpretate de Vava Ștefănescu și unele de mișcare a corpurilor și obiectelor în tot felul de peisaje și decoruri puternic spiritualizate, punctează evoluția amintirilor expuse la persoana 1. Predispoziția aceasta era deja vizibilă într-unul dintre primele scurtmetraje de școală, „Al patrulea zid”, unde cineastul Werner Schroeter și un tânăr sunt surprinși într-o suită de posturi menite să exprime fluctuațiile lor sentimentale și să confere concretețe exterioară unui flux de emoții, și se continuă aproape film după film.
E o strategie artistică similară cu cea picturală și cu elaboratele construcții sonore ale filmelor realizatoarei, denotând o mare libertate creativă și o îndrăzneală de a ieși din norme prestabilite, de orice natură ar fi ele. Filmele Alexandrei Gulea sunt o oază de nonconformism în planul cinematografiei locale, o căutare perpetuă a zonelor estetice din care pot erupe energii și forțe vitale nebănuite și se pot manifesta păstrându-și integritatea devoratoare, dar ajungând la noi sub forma unor scurte epifanii.
